O poveste ciudata, o relatie la distanta, initiata pe net, ea are 30, eu 40, dupa, mi-a spus ca nu vrea sa ne mai vedem la inceputul lui nov. '16. Dupa ce anterior se mai despartise o data si cumva am convins-o sa ne vedem din nou. Ne-am vazut vreun an de zile, cu o despartire intercalata, locuim in orase diferite. Nu am reusit sa rup complet cu ea dupa aceasta a 2-a despartire, pentru ca mai facuse asta in prima parte a relatiei, inainte de prima despartire si mi se parea un fel de santaj emotional. Nici nu credeam ca asta a fost tot pana cand a inceput sa iasa cu altcineva.
Dupa ce initial am blocat-o si i-am dat un nr. de mesaje in care am vrut sa ma descarc, pentru ca ma simteam chinuit de santajul asta, am intrerupt comunicarea cu ea. Ma simteam cumva usurat, pentru ca simteam ca devenise mai mult o relatie telefonica decat o relatie pe bune. De fapt, de multe ori, in decursul relatiei, am avut acest feeling, ca relatia nu este ceea ce ar trebui sa fie.
Insa am fost inca o data inconsecvent. Am revenit, pentru ca incepuse sa-mi para rau... gura asta mare a mea nu m-a ajutat prea mult, stiti cum este, cand ii zici una calda, apoi alta rece - cand mai mai cand jap jap. Si apoi vrei sa te intorci si sa te impaci cu ea.
Poate ar fi fost mai bine sa rup complet, pentru ca mi-am pierdut si stima de sine si tot nu am putut sa o fac sa se intoarca inapoi.
Aproape imediat a inceput o relatie cu cineva care se pare ca e minunat, dupa spusele ei. Am fost suficient de natarau, vazand ca nu o pot convinge sa ne impacam, sa ii spun ca daca altceva nu se mai poate, nu vreau s-o pierd de tot si sa ramanem macar amici. E un lucru pe care nu l-am putut intelege niciodata la un anumit tip de femeie (nu am sa afirm ca toate femeile sunt asa) si acest lucru este totala deconectare emotionala de un barbat cu care cu cateva luni in urma facea dragoste si spunea ca-l iubeste. Cu noul prieten si-a petrecut sarbatorile de iarna, in timp ce eu ma simteam absolut mizerabil, iar inima mea era facuta tandari...
Mi se parea suprarealist cand imi povestea cat de minunat se simte cu acesta, cat de fericita este dupa mult timp... ba a dus lucrurile si mai departe, spunandu-mi cand il va aduce acasa si vor fi singuri. Imi simteam sufletul biciuit de aceasta lipsa de empatie, de cruzime a ei... am izbucnit si am vrut s-o fac sa sufere si pe ea. I-am spus lucruri grele, dar era blindata emotional, simteam cum cuvintele mele ricosau fara a produce vreun efect.
Tin sa precizez ca din pacate, fiind din orase diferite, am petrecut mai multe ore la telefon (urasc sa vorbesc la telefon cu orele, fie cu cine-o fi) decat fata in fata. Avea o placere pe care nu o inteleg si cu care nu rezonam de a vorbi cu orele la telefon si de a ma antrena in discutii pe care le gaseam la un moment dat mult prea lungi si care inevitabil, dupa un timp oarecare incepeau sa treneze si pe care le doream incheiate, dar pe care ea nu le incheia, tragand de ele mai mult decat era nevoie. I-am si spus-o de multe ori ca o relatie nu se poarta prin telefon, ci prin interactiune directa, dar nu cred ca a inteles ce am vrut sa-i spun. O lua, ca si alte lucruri pe care le spuneam totusi cu buna credinta, ca o lipsa de intelegere din partea mea, ca o lipsa de sensibilitate. Nu stiu daca nu aceasta logoree telefonica nu a minat momentele cand efectiv eram impreuna.
Detalii sunt foarte multe si nu am sa povestesc totul, pentru a nu lungi excesiv mesajul.
Recunosc ca in timpul relatiei am facut o serie de greseli, de care nu mi-am dat seama decat tarziu si din pacate discutiile in contradictoriu nu au ajutat nici ele prea mult. Ea dorea sa se marite si incepuse cam devreme sa ma intrebe de acest lucru, probabil era tipul de femeie care dorea sa fie ceruta dupa 2 luni de relatie, ori acest lucru merge cand te vezi zi de zi, nu cand te vezi la 2 saptamani odata si-n rest vorbesti la telefon. Ea credea cumva ca vorbitul la telefon este echivalent cu o intalnire, ceea ce nici pe departe nu poate fi adevarat.
A fost o relatie care nu a pornit in cele mai bune conditii si in plus, atunci cand ea tine minte tot ce spui, de casatorie de ex, ca relatiile dintre oameni se pot strica dupa casatorie si survine despartirea, iar apoi nu-ti mai permite sa corijezi, sa spui ca asa credeai atunci si ca acum ti-ai mai nuantat convingerile, este cam greu sa te intelegi cu acea persoana.
Pot sa spun doar ca au trecut mai bine de doua luni de la aceasta ultima despartire, care din pacate pare si definitiva, ea nu mai doreste sa comunice cu mine si nu credeam ca ma va durea atat de mult sa nu mai fim impreuna. Am un sentiment de disperare si neputinta ca totul s-a terminat si ca nu mai poate fi reparat nimic.
Pendularile astea - ma impac, ma despart de tine, reprosurile, toate au acumulat o cantitate semnificativa de ranchiuna reciproca. Nu credeam ca oameni educati si inteligenti cum era acea femeie pot sa gaseasca motive de cearta din NIMICURI. Si ce ma chinuie si mai mult, e ca nu stiu exact unde am gresit si de ce n-a mers. Am vorbit cu cei cunoscuti si apropiati mie despre asta, am vorbit si cu cei mai putin apropiati, pentru ca aveam o nevoie teribila sa vorbesc despre asta, voiam sa ma descarc, sa-mi usurez sufletul, am reflectat, aveam o nevoie imperioasa sa-i scriu, sa-i vorbesc, dar nu se mai putea si ea nu mai voia asta. Iar cand o faceam, ma intrerupea, ma sicana, imi spunea ca nu are rost ce fac, ca nu mai simte absolut nimic pentru mine, asta dupa 1 luna de cand ne sarutaseram ultima data si eram intr-o mare intimitate reciproca. Asa ca scriam, scriam... intorceam lucrurile pe o fata si pe alta... ma chinuiam singur cu aceasta terapie prin scris, in care ma invinovateam permanent... ai apoi o acuzam si pe ea.
Sa fi fost contrele pe care ni le dadeam la telefon si in direct atat de distrugatoare pentru ea? Recunosc ca sunt momente in care sunt un pic mai aspru, dar aceste momente nu sunt multe si din ele revin rapid la sentimente mai bune.
Nu mai spun ca mi-am pierdut somnul, pofta de mancare, ma simt slab, bolnav, am slabit si am alunecat in depresie. In privinta depresiei, i-am cerut intr-un fel ajutorul, ma cauta sa ma vada cum ma simt, dar cam atat... alte sentimente nu mai avea de consumat pentru mine si detasarea ei era cvasi-totala.
Este o cadere foarte dureroasa, din care nu reusesc sa-mi revin. Poate si pentru ca arata destul de bine, puteam gasi subiecte interesante de discutat, iar in pat ne intelegeam de minune. Se pare ca m-am implicat mai mult decat trebuia, chiar daca au fost cateva momente in care nu am crezut in aceasta relatie si nu vedeam unde se va indrepta. In plus, fiind un tip mai retras, nu socializez foarte mult si sansele de a ma intalni cu femei mai de calitate sunt minime. Plus, muncind periodic in strainatate, nu imi pot face relatii aici in Ro, prin intermediul interactiunilor ce le stabilesti cand ai un job.
Ultima lovitura ar fi sa marite cu asta cu care era in vorba inca de cand eram impreuna (nu am o certitudine in acest sens, doar banuieli). Cred ca iesit cu el in timp ce inca era cu mine, ma indoiesc ca a gasit in cateva zile unul care sa fie atat de grozav pentru ea. Nu ca eu as fi fost usa de biserica. Am partea mea de vina si nu e mica... Si cred intr-un fel ca sentimentul cel mai profund este vina ca nu m-am hotarat mai devreme sa devin serios cu ea si sa incerc sa indrept lucrurile pe directia cea corecta. Pentru ca sanse au fost si trebuia sa lucrez cat timp am avut-o in mana... Sa fi vazut nehotararea mea care a influentat-o la randul ei? Pentru ca eu ma uitam la ea ca e nehotarata si nesigura... si asta nu ma incuraja prea mult sa iau o hotarare. Cred ca ne invarteam intr-un cerc vicios...
Sentimentele mele acum se misca intre disperare, neputinta, dorinta de razbunare. Imi simt sufletul sfasiat de chinul asta, pe care nu l-am simtit atat de devastator nici cand m-am despartit dintr-o relatie mult mai lunga. Si un sentiment de incredulitate: cum e posibil asa ceva? Cum sa te deconectezi emotional atat de total de un om si sa iubesti instant un altul, de azi pe maine?
Cred ca voi avea nevoie de foarte mult timp sa trec peste asta, cu toate ca relatia nu a fost una clasica si nici extrem de armonioasa, caci nu de putine ori ma umplea de nervi. Nu se merita sa suferi atat pentru ceva, dar pur si simplu nu poti sa controlezi foarte bine inima. Cel putin eu nu pot face asta foarte bine...
Daca ar fi sa trag o concluzie: niciodata nu stii cine te va face sa suferi, asa ca fii cu mintea treaza si gandeste-ti miscarile cu atentie, fii cavaler cu o femeie, ai rabdare cu ea si daca simti ca o sa suferi groaznic daca nu mai esti cu ea, ia-o de sotie fara sa mai amani.
Ce sanse de impacare mai pot fi acum, cand ea spune ca se simte fericita cu altul si culmea, zice ca se marita(poate fabuleaza, dar poate ca nu)?
Scuze pentru lungimea postului...