N-ai inteles intrebarea. Nu ma refer la sex :)
Uite citeva exemple de oameni care se tem de intimitate:
Partea de intimitate a personalităţii mele este una dintre cele mai predominante trăsături ale mele. Nu există ceva să-mi doresc mai mult, dar, de asemenea, mă tem de ea ca de nimic altceva. Deşi comportamentul meu este foarte caracteristic borderline, când vine vorba de intimitate problema este mult mai adânc înrădăcinată şi este posibil să aibă legătură cu modul în care m-am dezvoltat. Vorbim de zeci de ani de respingeri ale celor în faţa cărora mi-am deschis inima (care desigur sunt mulţi), aceasta fiindu-mi distrusă de oamenii toxici cărora le-am permis să-mi fie aproape. Efectul este o dorinţă intensă pentru cei care nu-mi împărtăşesc sau nu răspund la sentimentele mele, şi nedându-le şanse oamenilor care ar fi fost buni pentru mine. Este un ciclu continuu de dezamăgiri şi împiedică intensificarea simptomelor mele. Trăsătura borderline a sa iese la iveală când este vorba să alerg după cineva până în momentul în care percep că sentimentele sunt mutuale. Odată ce se întâmplă asta, încep să văd doar defecte la acea persoană. De obicei este imposibil să-mi îndeplinească standardele în ceea ce priveşte aspectul fizic şi încep să mă întreb dacă pe ea o doresc cu adevărat. Apoi sabotez toate şansele de a fi împreună evitând-o şi comportându-mă prin orice mijloace pentru a o îndepărta. Un alt aspect este cum am ajuns aşa de implicat emoţional faţă de cineva înainte de a avea măcar şansa să ne cunoaştem. Astfel, eventuala respingere este luată mult mai rău, intensitatea emoţională mă loveşte foarte puternic şi nu-mi revin o lungă perioadă de timp, perioadă în care tendinţele mele impulsive se intensifică. Pe scurt, este o luptă dificilă şi plină de peripeţii.
Terapeutul meu mi-a spus ieri că prezint anumite trăsături borderline, ceea ce ştiam deja. Printre acestea ar fi o puternică frică de abandon şi probleme cu intimitatea. Mă simt foarte singură când nu sunt într-o relaţie. Oricum, oricât de mult aş vrea să fiu într-o relaţie, continui să-i îndepărtez pe oamenii buni. Imediat ce încep să se apropie de mine este aproape ca şi cum altcineva dinăuntrul meu preia conducerea şi sabotează intenţionat lucrurile. Cu două zile în urmă tocmai m-am despărţit de cineva. Ne vedeam de trei luni şi prima lună totul a fost bine. După ce am devenit intimi fizic am început să-i spun lucruri care ştiam că-l vor speria. I-am spus despre cum obişnuiam să mă automutilez, despre anxietatea mea şi despre tulburările de dispoziţie. În mod intenţionat spun şi fac lucruri care ştiu că vor cauza tumult în relaţie. La început a rămas lângă mine, dar asta m-a făcut să mă comport şi mai urât. Cu o săptămână înainte de a ne despărţi i-am spus că am impresia că suntem prea diferiţi pentru a fi compatibili pe termen lung. El a insistat că doi oameni nu trebuie să fie similari pentru a avea o relaţie de succes şi că dorea să facă relaţia să meargă. În noaptea în care ne-am despărţit, la câteva ore după ce i-am spus că obişnuiam să mă automutilez, a spus că nici el nu crede că putem avea o relaţie pe termen lung. Am impresia că discuţia despre automutilare a fost ultima picătură pentru el. Am mers să ne culcăm, dar la ora trei dimineaţa l-am trezit pentru a mă despărţi de el şi a plecat din apartamentul meu. Dimineaţa următoare m-am simţit foarte neliniştită. Încă mă mai simt. Terapeutul meu spune că-mi sperii în mod intenţionat partenerii pentru a-i îndepărta, ceea ce este adevărat. M-am săturat de asta! Sfârşesc prin a îndepărta toţi oamenii buni de lângă mine, ceea ce creează şi mai mult tumult în viaţa mea.
Aproape am distrus relaţia pe care o aveam cu prietenul meu datorită acestui lucru. Este primul prieten pe care l-am avut care nu m-a abuzat fizic sau sexual. Este cu adevărat un om bun. Prima oară când am fost împreună a a durat cam patru sau cinci luni. Eu nu fusesem încă diagnosticata, dar am început să ne întâlnim la o lună după ce am încercat să mă sinucid. Îmi fusese prescris Diazepam pentru a mă calma şi pentru a mă ajuta să adorm deoarece sufeream de insomnie severă. Am încercat destul de mult să sabotez relaţie prin orice mijloc posibil. M-am despărţit de câteva ori de el, dar întotdeauna sfârşeam prin a fi împreună în mai puţin de o săptămână. El spunea „te iubesc”, iar eu îi răspundeam „nu te cred” şi asta îl făcea să plângă. Încercam să-l fac gelos. Dacă mă supăra îl ignorăm zile întregi. Într-o zi am luat prea mult Diazepam, m-am tăiat peste tot în baie şi când m-a găsit şi a încercat să mă ajute i-am spus „acum îţi va fi mai uşor să mă violezi, aşa cum au făcut toţi ceilalţi”. Cu toate acestea a avut grijă de mine. Şi apoi l-am părăsit. L-am părăsit. Poftim?! Faptul că nu scăpase deja de mine şi nu mă rănise încă, m-a făcut să ÎNNEBUNESC. Nu înţelegeam de ce mai era lângă mine. Asta m-a dat total peste cap şi m-a speriat îngrozitor, aşa că am fugit (dracului) departe de el după ce i-am arătat cea mai urâtă parte a mea. După aceea am rămas prieteni (şi asta m-a dat peste cap; încă dorea să rămânem prieteni?!) şi m-am dus la terapie. Surpriză! Sufeream de tulburarea de stres posttraumatic şi tulburarea de personalitate borderline. Am început să fac terapie dialectic-comportamentală de grup şi să mă văd cu terapeutul meu. Am învăţat MULTE.
Psihocucu, om fi dracu toti borderline.