Chiar rar mă dezamăgește pe mine ceva, de fapt. Dar asta nu înseamnă că ce nu mă dezamăgește, mă poate rani. Exista o diferență între cele doua, cred. Am eu anumite chestii peste care nu trec ușor, fara sa le ofer importanta necesara. In general nu iau personal chestiile, pentru că știu că oamenii se comporta la fel în anumite circumstanțe, indiferent de persoana care le este în fața. Sau, cel puțin eu așa cred că ar trebui sa se întâmple, atunci când un om nu renunță ușor la valorile lui. Era și o vorbă. Nu ai de ce să ierți pe cineva anume, ca sa te vindeci - de fapt, trebuie să ierți că ,,ți s-a intamplat''.
Asta am și spus. Iert slăbiciunile, nu este vorba sa iert oameni, deși în limbajul normal poate apărea și exprimarea asta.
Modul în care pui acum problema, îl tot întâlnesc în ultima vreme, însă pentru mine asta îmi seamănă cu o relativizare a valorilor, lucru pe care nu îl încurajez deloc. Ai spus și tu că intuiești răutatea altora, așa că faci sigur diferența dintre bine și rău, cu rezerva că ne putem înșela, chiar daca in general intuiția nu ne înșeală. Ei, fix așa fac și eu diferența când vorbesc de slăbiciunilor altora. Bineînțeles, daca ar fi sa dezvolt, ar însemna să explic ce înseamnă pentru mine putere, de fapt - puterea de a alege lucrurile bune, in lupta cu slăbiciunile pe care le ai. Căci toți avem slăbiciuni.
Sunt unii oameni care au exersat atât de mult capacitatea de a lupta cu slăbiciunilor lor, încât se recunosc de la o posta. Pe când alții, prefera să zică altora că au o părere prea bună despre ei, ca sa mute reflectorul de pe pasivitatea lor în a își gestiona aceste slăbiciuni. Simt nevoia sa se compare.
Eu am hotărât de mult timp să îmi asum o astfel de imagine ingrată, pentru că sunt conștientă că asupra unor lucruri sensibile - majoritatea prefera sa nu atragă atenția, sa nu întoarcă apoi omul impotriva lor. Sa nu se complice. Dar știu că subconștientul lucrează și știu că dacă va fi rost - opinia mea poate sa ajute un om să își depășească slăbiciunile ( pe care le intuiesc, deși uneori mă pot înșela). Daca nu, nu. Pentru că nu sunt genul nici care sa insiste, nici care sa se țină scai de alții. Și faptul că vorbesc atât de lejer, tu o poți vedea ca pe o aroganta. Eu nu o vad așa. E doar realitatea pe care o aleg, fara sa mă tem de etichete. Nu simt nevoia că alții să mă perceapă mai puțin aroganta sau, după cum spuneai, sa dau impresia că nu mă cred superioara. Dar simt nevoia sa incerc să mă fac înțeleasă mai bine, cand am impresia că am fost înțeleasă greșit,, macar sa incerc. Uneori. Alteori, nici măcar atât.
