Când proorocii de toate culorile politice,
din toate colturile lumii asa-zis civilizate, si-au dat cu parerea despre refugiati, te-a cuprins spaima.
Unii au adoptat metoda jumatatii de strut, zicându-si, în barba catolica sau ortodoxa, ca dracul nu-i chiar asa de negru si oricum nu exista reglementari internationale pentru calatorii cu barca pe Mediterana. Ce-o fi, o fi, la urma urmei. Doar n-o sa fim noi vinovati pentru aventurile altora.
Altii, mai ciufuti (Orban et comp., ca sa nu ne ascundem dupa cires), au declarat ca -i vina unora, ca altii trec haihui peste granite.
Asadar, sa se-ngrijeasca respectivii de problema. Si numai ei.
Câtiva, mai treji, au amintit ca nu poti rezolva o problema ale carei radacini nu se afla loco, decât daca o rezolvi dincolo, la origini.
Dar cine sa-i mai asculte? Isteria a acaparat masele de oameni.
În ultimii ani se moare public in doua feluri: ori îti taie ISIS capul in direct, ori mori înecat.
Cu ISIS s-a lamurit rapid, au fost trasate sarcini de lucru, toata lumea e de acord ca trebuie sa fie de acord. Da, toti sunt de acord.
Rezolvarea? Ei, poftim! Doar razboaiele dureaza, ce va tot grabiti asa? Bun.
Cu înecatul însa e ceva mai complicat.
Psihologic, nu au tresarit decât câtiva atunci când mii de oameni se înecau pe capete in Mediterana, n-am vazut sa fi fost reactii de revolta, vreau sa spun revolta adevarata, nu mamaliga.
Când vecinul tau se târaste prin gradina, jumatate mort, sari garduri, chemi salvarea-popmpierii-politia, bagi 112 si-n timpul asta faci 5 lucruri deodata, doar-doar reusesti sa-l salvezi, doar-doar poti da timpul înapoi, vindeca, salva.
Da, cumva, cineva, undeva, în spatele scarisoarei si ciocanelului tau, îti spune du-te si încearca, fa ce poti, fa ceva!
Desigur, vecinul are alta culoare, alta ocupatie, alta religie, alte obiceiuri, alta convingeri.
E însa un om lânga tine, aflat pe muchie de cutit, e datoria ta (datorie, da) de om sa-ncerci sa faci ceva util, sa te deosebesti în felul asta de bucata de caramida arsa din gradina sau de frunza vesteda din copaci.
Toate astea nu s-au întâmplat în realitate, vecinul e lasat în continuare sa moara. Înecat.
Daca totusi scapa si ajunge, ca printr-o minune, la vreo granita, i se imputa prezenta.
Nu mai conteaza de ce a fugit, de ce a trebuit sa faca acest ultim pas, conteaza ca-i aici si deja suntem prea multi.
Stau si ma uit pe fereastra, e pustiu, nici tipenie de om. Ba da, unul face jogging cu castile-n urechi. Ce fain de el, are pista complet libera. Cine zicea ca n-avem loc? Hai, ca vreau s-aud date concrete, argumente.
Dar toate au un sfârsit.
Isteria s-a mai domolit, politicul se ascunde rusinos dupa perdele, cetatenii încep sa rumege si sa-si puna unele întrebari mai consistente (în sfârsit).
De ce, cum asa, brusc?
Uite-asa.
Pentru ca undeva, pe o plaja, a aparut Aylan.
