Despre sensul vieții

    In opinia mea, sensul sau scopul vietii este Viata in sine. Nu totul trebuie sa aiba un sens sau un scop. Cand cantam fiindca ne place sa cantam, cand pictam fiindca simtim, cand citim o poezie si ne simtim atat de prezenti in ea , cand privim un rasarit de soare pe malul marii si suntem singuri pe plaja - toate acestea n-au nici un scop exterior actului in sine.

    Spus intr-o alta forma, sensul vietii este acela de-a fi traita. Cu bune , cu rele, cu hazuri, cu necazuri.

    Unii oameni cand asculta o piesa muzicala, sunt atenti la text, incercand uneori chiar sa-l memoreze. Pentru acesta, pun piesa pe pauza si o reiau de la un anumit punct. Si repeta procedeul. Altii, sunt atenti la linia melodica . Unii incearca sa o fredoneze . Unii remarca tobele, altii spun " solo-ul de chitara mi-a placut cel mai mult ".

  Mai sunt cei ce doar asculta piesa, bucurandu-se in ea. Si sunt si cei ce pur si simplu danseaza, contopindu-se cu muzica.

  La fel, oamenii se raporteaza diferit la Viata. Fiecare, dupa propria capacitate, dupa propria intelegere, dupa propria dezvoltare spirituala. Frunza ce pica-n rau nu va putea niciodata sa-l depaseasca pe acesta in viteza, si nici sa avanseze intr-un sens contrar curgerii sale. Valul se naste din ocean, este sustinut de acesta si se contopeste cu oceanul. Niciodata nu va fi o entitate separata de acesta.

Puteam sa ne intrebam " care este scopul valului ? " si vom gasi raspuns si la intrebarea propusa aici.

Myth of a Sage a scris:

    ... scopul vietii este Viata in sine. ...

Puteam sa ne intrebam " care este scopul valului ? " si vom gasi raspuns si la intrebarea propusa aici. ...

Bine zici, stimabile! Asta e dilema principală: care este scopul vieţii şi al valurilor? Că doar trebuie să aibă un rost, n-or fi degeaba. Cine le-a făcut, cum le-o fi făcut, dar să le fi făcut numai din distracţie? Unii ziceau că Dumnezeu e o fiinţă distrată care se strică de râs privindu-ne cum ne zbatem pe pământ. Alţii din contră, spuneau că El este un tip cinic, sângeros, care se uită cum mor copiii prin spitale... Iar alţii susţin că nici nu ezistă. Da dacă nu ezistă, atunci de ce ezistă restu lumii şi de ce lumea e logică? În fine, un alt grup din satul meu e de părere că e mai bine să eziste, chiar dacă e distrat sau sângeros, că aşa măcar mai ai o şansă să-l prinzi bine dispus şi să te ajute, dar dacă nu ezistă, atunci suntem de capu nostru şi fără El s-ar putea cu uşurinţă să ne facem de cap.

Probabil că adevăru e printre ei, la mijloc, dar la nici unul. Că s-ar putea să aibă viaţa rost, ca şi valurile, fiindcă dacă totu e logic, atunci e logic să aibă şi ele rost, dar trebuie să fie un rost diafan, ba chiar transparent, că nu-l prea putem vedea, deocamdată. Şi până atunci, vorba ta (şi-a mea), fiecare cu rostu lui, că mai bine tot nu ştim a face.

Cele de mai sus le zisă Nae tractoristu, într-o zi când a voit să revină la punctul de plecare, pentru a vedea lumea cum se merge-n cerc pe-aici. Că iacă, nici nu ştim ce nu ştim, cum am putea deci decide despre rostu-ăl mare al lumii? Cred că rămânem doar la a ne spune fiecare rostu lui, şi gata. Vorba ceea: câţi oameni, atâtea rosturi, sau: fiecare cu rostu lui, ori: omu şi rostu! Da minunea-i alta: aste rosturi se adună ca să dea rostu satului, ţării şi al lumii...

Vezi, ce ţi-e cu rostu vieţii? Dacă nu vezi, nu-i bai, că dacă ai noroc te lămureşti cu timpul.

Nae tractoristu,

pe marginea paharului cu rubiniu

Nicksson, eu mai aştept aplicări de raţionamente asupra întrebării mele. Poate, poate mi-o ieşi şi mie-n cale mândra, cea cu minte ageră şi clară.

Între timp să discutăm noi. Nicksson, te pot crede că, după rubiniul sec Cabernet Sauvignon, ochii ajung să facă figuri, devenind figurativi, iar titlul "Sensul vieţii", de pe coperta acestui dosar, să fie privit, analizat, experimentat, trăit, suspinat, în mod figurat, în "Sensul minţii şi psihicului uman" ori, în traducere de piaţă "Cum să ne împărtăşim trăirile, cum să ne judecăm rosturile, scopurile şi preocupările, totodată îndreptându-ni-le potrivindu-ni-le după... ale altuia". Nicksson, când ne mai răpim reciproc din timpul nostru preţios, eu îţi propun să-mi scrii despre Sensul Vieţii după ce ţi-ai turnat tot sângele într-un recipient, iar dacă nu ai sânge,   atunci după ce ţi-ai lăsat plămânii, la propriu, la un vecin.  

Myth of a Sage a scris:

 Cand cantam fiindca ne place sa cantam, cand pictam fiindca simtim, cand citim o poezie si ne simtim atat de prezenti in ea , cand privim un rasarit de soare pe malul marii si suntem singuri pe plaja - toate acestea n-au nici un scop exterior actului in sine.

Imi place asta. Probabil ca tot cautand un sens, care, dupa parerea mea, nici nu exista, sfarsim prin a nu ne mai bucura de nimic.

Am aflat aseara ca un fost coleg al sotului s-a pensionat pe 31 Decembrie 2015 dupa 40 de ani ce munca iar pe 2 Januarie 2016 a murit de un atac masiv de inima si  creier, de la firma de unde s-a pensionat si sotul meu.  Chiar ca viata a fost fara sens daca nu i-a dat putin timp macar sa relaxeze!  Avea 65 de ani.

Fiero a scris:

Imi place asta. Probabil ca tot cautand un sens, care, dupa parerea mea, nici nu exista, sfarsim prin a nu ne mai bucura de nimic.

Aici aș putea obiecta că, dimpotrivă, doar dacă am ajunge la concluzia că nu există un sens al vieții am sfârși prin a nu ne mai bucura de nimic.

Atâta vreme cât singura viaţă despre care ştim cu siguranţă că o avem e asta şi restul (o nouă şansă prin reîncarnare sau viaţa veşnică pe care o propovăduiesc bisericile, egal care) sunt simple speculaţii, cred că ar trebui să fim un pic mai modeşti şi să ne bucurăm fiecare în colţişorul lui de lucrurile mărunte. Tip: fericiţi cei săraci cu duhul...  (o sintagmă care mă frustrează şi pe mine, recunosc) Pentru că a căuta sensuri adânci ale vieţii e sursă sigură de deziluzie. Din pacate. 

Unii se bucură de o floare, sau de un zâmbet de copil, alţii găsesc satisfacţie în paharul cu rubiniu... Şi unii sunt ceva mai norocoşi şi se pot bucura de dragoste.

"Pentru creaturi mici, aşa cum suntem noi, vastitatea (universului) este suportabilă numai prin iubire" (Carl Sagan) (Ăsta chiar s-a dus cu mintea ceva mai sus decât majoritatea şi a ajuns să înţeleagă, poate mai bine decât multă lume, cât de mici suntem.De-aia mi-am permis să-l citez :))

Cand este vorba de un sens al vietii, nu pot fi posibile, sau nu stiu eu, decat doua moduri.
Unul este ca sensul vietii ne-a fost dat in momentul cand am aparut ca urmare a actului creator al unui zeu atotputernic. Grupuri mari de oameni au fost uniti in numele acestui zeu si istoria lumii a stat de mii de ani, pana prin secolul trecut sub acest semn.
De ceva timp, a aparut o alta abordare. Nu exista nici un sens al vietii, pentru ca noi am aparut ca urmare a unei intamplari, totul este intamplare, si singurul sens al vietii valabil, este sa te simti tu ca individ, cat mai bine. Unii din ipocrizie, zic eu, poate gresesc, au adaugat ca in acelasi sens intra si bunastarea celorlalti, numai ca practica arata ca putin ne pasa de ceilalti.
Daca prima abordare a reusit sa inchege in jurul ei mari grupuri de oameni, culminand cu popoarele, a doua abordare nu reuseste decat sa atomizeze societatea si sa instraineze oamenii unii de ceilalti.
Pe termen scurt, a doua abordare poate parea multora foarte ok. Dar in acest fel, orizontul omenirii se va reduce la orizontul individual, vulgar.
Oare va fi timp suficient si pentru alte abordari?
 

adal* a scris:

De ceva timp, a aparut o alta abordare. Nu exista nici un sens al vietii, pentru ca noi am aparut ca urmare a unei intamplari, totul este intamplare, si singurul sens al vietii valabil, este sa te simti tu ca individ, cat mai bine. Unii din ipocrizie, zic eu, poate gresesc, au adaugat ca in acelasi sens intra si bunastarea celorlalti, numai ca practica arata ca putin ne pasa de ceilalti.

Ipocrizie sau un sentiment de vinovatie - iti mai potolesti constiinta putin, daca te gandesti si la binele celuilalt, fara sa faci nimic. E si un pic de logica la mijloc - daca fiecare face tot ce poate ca sa se simta el bine, s-ar putea sa interfereze cu binele altora, care si ei fac tot ce pot ca sa se simta bine. Deci vinovatie plus logica egal ipocrizie. Nu greseai.

Daca Dumnezeu nu exista, totul e pentru om. Eu sunt om, deci totul e pentru mine. Asta e rationamentul zilelor noastre. De aici pana la "mi se cuvine totul, fara sa am nicio obligatie" e cale foarte scurta.

Egoismul e inerent. Ţine de instinctul de conservare. Si toţi avem doza noastră de egoism. De aceea apare acel conflict între binele meu şi binele celorlalţi. Pana la un punct e firesc şi arta constă în a împăca cumva aceste contradicţii. De asta e nevoie de normă. De aceea stabilim nişte reguli care restricţionează excesele şi prevăd pedepse pentru cei care le comit. 

Eu cred că ipocrizie înseamnă tocmai a amesteca vreun zeu în povestea asta. Pentru că avem în noi toate instrumentele pentru a gestiona problemele. Avem raţiune şi avem discernămant. Suntem o specie aflată încă în stadiul copilăriei timpurii, ca atare încă mai facem apel la arbitrajul divin. Probabil, pe măsură ce ne vom maturiza ca specie, vom fi capabili să gestionăm coexistenţa fără să avem nevoie de coerciţie sau recompensă divină. Probabil atunci vom fi capabili să ne asumăm greselile, ca fiind ale noastre, şi nu rezultat al influenţei malefice a vreunui demon, si, la fel, vom putea acţiona pozitiv, nu de "frica lui Dumnezeu", sau pentru a primi recompense într-o altă viaţă, ci pentru că vine din noi.

Ştiu că voi atrage multe resentimente şi multă dezaprobare, aşa că fac precizarea că nu încerc să jignesc credinţele cuiva. Pur şi simplu emit o părere personală şi consider că fiecare e liber să îşi gestioneze existenţa în funcţie de ceea ce crede. Mai ales dacă credinţa e autentică şi nu indusă.