"Toata bucuria tacuta a lui Sisif se afla aici. Destinul sau ii apartine. Stanca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cand isi contempla chinul, face sa amuteasca toti idolii. (...) Omul absurd spune da si efortul sau nu va inceta niciodata. Daca exista un destin personal, in schimb, nu exista un destin superior sau cel putin exista doar unul pe care il socoteste total si vrednic de dispret. Cat priveste restul, el se stie stapanul zilellor sale. In acea clipa subtila in care omul se apleaca asupra vietii sale, Sisif , intorcandu-se la stanca, contempla acel sir de fapte fara legatura care devine propriul destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale si in curand pecetluit de moarte. Astfel, incredintat de originea deplin omeneasca a tot ce-i omenesc, orb care vrea sa vada si care stie ca noaptea nu are sfarsit, el nu se opreste niciodata. Stanca se rostogoleste si acum. (...) Ne intoarcem intotdeauna la povara noastra. Dar Sisif ne invata fidelitatea superioara care ii neaga pe zei si inalta stancile. (...) Lupta insasi catre inaltimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit."
(Albert Camus, Mitul lui Sisif)
Mi-am adus aminte de asta: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/03/29/emil-cioran-calmante-sa-mi-domolesc-indignarea/
Imi staruie in minte imaginea betivului total nepasator si ma face sa rad, rad de una singura: "La Răşinari, unde reveneam în vacanţe, admiram enorm beţivii clasici, care erau beţi în fiecare zi. Era mai ales unul, care umbla însoţit de un violonist şi care fluiera şi cânta tot timpul. Ăsta e singurul tip interesant din tot satul, gândeam eu, singurul tip care a priceput, care şi-a dat seama. Toată lumea era la câmp, toată lumea făcea ceva, şi el, singurul, se distra”.
