Ora de Poezie Goth:
După o mare suferinţă...După o mare suferinţă urmează nepăsarea -
Nervii, înţepeniţi, devin solemni ca mormintele,
Inima, rigidă, se `ntreabă: M`a rănit chiar El,
Cu secole `n urmă, sau n`a fost decât ieri?
Picioarele te poartă pe aspru drum, te duc
Prin nori sau prin Ce-ar-fi-putut-să-fie,
Dar, fără să ştii de unde şi cum,
Te simţi cuprins de trainică amorţire.
Aceasta e ceasul când te-ai schimbat, când ai biruit,
E ceasul neuitat. Ţi-l aminteşti cum îţi aminteşti zăpada,
Întâi - înfiorat, înfrigurat,
Apoi amorţit, deslegat.
Cunosc vieţi, de care m-aş lipsi
Cu Bucurie -
Şi altele - în care absenţa unei clipe
E cât o veşnicie
Din ultimele - sunt puţine -
Una ori Două - poate -
Cele dintâi - în schimb
Nu pot fi numărate.
Într-o inimă zdrobită
Nimeni nu-i primit
Fără înaltul privilegiu
De a fi suferit.
Exaltarea este drumul
Sufletului ce ar pluti
Dincolo de Case, ţărmuri,
Spre afunde veşnicii -
Pot pricepe marinarii
Pe munteni cum îi atrag
Ameţirile divine
După întâia leghe în larg?
Sălbatice nopţi - Sălbatice nopţi!
Cu tine de-aş fi
Sălbaticele Nopţi
Luxuria noastră ar fi!
Zadarnice - Vânturile -
Unei inimi în port ancorată
Nu-i pasă de Busolă -
Nu-i pasă de Hartă!
Vâslind în Eden -
Ah, Mare! - de-aş putea
La Noapte - să ancorez
În unda Ta
xxx
Călătoria noastră a avansat;
Am ajuns trecând peste obstacolele toate
La răspântia din drumul Fiinţei,
Numită Eternitate.
xx
Viaţa mi s-a-închis de două ori înainte de sfârşit;
Şi totuşi rămâne de văzut
Dacă Viaţa Veşnică îmi va dezvălui
Al treilea eveniment, nepetrecut,
Dar atât de mare, de deosebit faţă de celelate două,
Încât mi-e cu neputinţă să-l imaginez, să-l discern.
Despărţirea este tot ce ştim despre paradis
Şi tot ce ne trebuie pentru infern.
xxx
No. 650Durerea conţine un Element Orb,
Care face să nu-ţi aminteşti exact
Când a început – sau dacă-a fost un timp
Când ea nu a existat.
Sufletul îşi alege propriul Anturaj
Apoi – închide uşa.
de Emily Dickinson
Dar mi se parea in regula, imi ziceam ca ma pot preface cu succes si atunci totul avea sa fie bine, pentru ca traiam intr-o lume a normalilor, dupa regulile lor. Nu stiu daca era mai linistitor gandul asta decat cel ca fiecare are nelinistile, temerile, obsesiile si compulsiile lui, ca interactionam toti la un nivel strict necesar, care din afara pare perfect organizat, in timp ce fiecare duce ''bagajul'' lui invizibil si vede lumea prin sita proprie, in timp ce se comporta ca un alt element din mediul lui.