Salutare, deși titlul pare mai dramatic, chiar asta simt. O să vă spun mai jos povestea mea și vreau să vă mulțumesc în avans pentru sfaturi.
Înainte de toate, să mă prezint, mă numesc Florin și sunt o persoană care de-a lungul vieții sale, a avut relații extrem de proaste. Nu mă pot lăuda că am stat cu cineva pe care am iubit, ci am trecut pasager prin momente și cu persoane care m-au influențat până la un punct. Mă pot lăuda că am iubit persoana nepotrivită și nu am avut ochi pentru persoanele care puteau să mă facă fericit.
Totul s-a schimbat la mijlocul primăverii. Atunci am întâlnit o fată cu care m-am conectat instant, am dat peste o fată care m-a cucerit din prima zi, doar că, din prima zi, ea mi-a spus ceva ce m-a făcut să evit să ies cu ea și anume că la mijlocul verii, spre final, o să plece la studii în Belgia pentru doi ani de zile, pentru un al doilea master.
Cumva am simțit o conexiune cu ea din prima și știam că nu o să fie doar o partidă de sex, ci că s-ar putea să am o relație cu ea. Într-un final, am acceptat să ne vedem și ce a urmat a fost de poveste. 4 Luni în care ne-am văzut zilnic. Nu exagerez, absolut zilnic, dormea la mine, dormeam la ea, a fost ceva ieșit din comun, ca o mănușă. Amândoi ne simțeam și eram fericiți.
Cu trecerea timpului, intram în clasica situație și discuție, ce facem? Ne oprim? Continuăm? Astfel, am ales să facem ceva ce de obicei sună ca o idee proastă, relație de la distanță. Pentru mine, din clipa când a plecat, mă așteptam zilnic să vină acel mesaj cu: trebuie să discutăm.
Dar din contră, relația noastră s-a sudat din ce în ce mai tare, ne facem timp zilnic, vorbim pe whatssap zilnic de multe ori pe zi și pe skype cam 6 zile din 7. Cu toate astea, eu stau și mă tem, mă tem pentru că mereu trebuie să se întâmple ceva, dar cumva, ea se implică și mă vrea. Au trecut 3 luni și cumva chestia asta merge
Eh, acum vine partea a 2-a, partea despre ea. Când avea 18 ani, părinții ei, fratele și bunica au murit într-un accident de mașină, iar ea a rămas singură pe lume. Cumva s-a descurcat, pensie de urmaș, plus ajutorul unor prieteni de familie, ea a ajuns la 25 de ani, cu facultate și master terminat la noi, dar a dorit să facă un al doilea master peste hotare pentru a o ajuta profesional. După multe momente grele, a reușit si-a gasit un apartament, plus a rezolvat cu taxa de studiu.
Ne-am luat la revedere, a plecat și a inceput studiul. Eh, după prima lună, au început problemele pentru ea, prima fiind programul încărcat la școală și lipsa găsirii unui job. Au apărut momentele în care ea mi-a spus că nu îi place, că nu face față și deși are cele două atestate ce îi permit să lucreze în străinătate, cumva situația îi este defavorabilă, iar pentru ea au apărut ideile să lucreze vânzătoare la un magazin de haine sau chelner, să spele vase și alte probleme.
Eh, planul nostru era următorul, ca vara viitoare să vin la ea, iar apoi vom vedea ce ar putea să urmeaze. Eu am un job bun aici, apartament, o situație financiară bună, etc. Nu i-am cerut vreodată să renunțe la master pentru mine, deși am vrut de multe ori să fac asta, chiar înainte să plece, dar nu puteam după doar câteva luni.
Doar că situația acum arată rău pentru ea, nu îi place, cu banii nu stă grozav, etc și cel mai problematic este că îmi pare că nu știe în ce s-a băgat, se joacă cu focul, recent spnându-mi că ar vrea să apeleze la un imprumut bancar în Belgia, ținând cont în ce situație este.
Aici este problema, o văd că se chinuie și aș da orice să renunțe, dar dacă vine, sunt șanse extrem de mari să își verse tot eșecul pe mine. Aici ne-ar fi mult mai bine, ea are apartamentul ei extrem de mare, eu la fel, aș putea să o ajut, ar putea să găsească un job, sunt foarte sigur de asta, dar ea preferă să se chinuie.
Simt că mă izbesc de un perete pe care nu am cum să îl dobor, de fiecare dată vreau să ii spun să renunțe și să se întoarcă, dar nu am cum, pentru că sunt sigur că ne-am certa și lucrurile au putea să degenereze. Gândul că ar ajunge să lucreze ca un sclav pentru o ambiție care .... pe care eu o văd prostească (poate sunt egocentric, da), mă omoară.
Mă consumă ideea aceasta că dacă cumva noi ajungem la anul, iar chestia noastră să meargă, eu să fac aceeași greșeală. Să dau pasărea de aici, pentru cioara de pe gardul belgian.
Nu știu ce să fac, mă simt sufocat și nu vrea să creadă că nu o susțin, așa că mă ascund de fiecare dată într-un ”o să fie bine” pe care nu îl cred sau simt.
Nu pot să îi cer să renunțe la tot pentru că știu că nu ar face-o și dacă ar face-o, relația noastră s-ar stinge treptate din cauza acelui blestemat ”Cum ar fi fost”. O vreau în viața mea enorm și știu că și ea mă vrea.
Nu știu ce să mai fac, iar cel mai curând o să ne vedem de sărbători.
Simt că mor.
Vă mulțumesc pentru răspunsurile ce o să urmeze și că v-ați uitat peste chestia asta.