Buna ziua !
Am mai adus in discutie pe aria de sanatate cateva subiecte, si toate au relativ, legatura intre ele.
In urma unor investigati, am descoperit ca sunt o persoana distimica, adica am o depresie integrata in personalitatea mea. Din analiza pe care am realizat-o asupra propriei personalitati, aceasta personalitate distimica este de fapt o mostenire de la "tata". Am bineinteles si multe comportamente, modele, induse de catre mama mea.
Cea mai laudata terapie, care mi-a fost recomandata, este cea cognitiv-comportamentala. Aici este mai degraba cliseul general: depresiile se trateaza utilizand terapia cognitiv-comportamentala, iar cum distimia este un fel de depresie, ar trebui sa aleg un specialist "instruit" pe CBT.
De mai bine de aproape 2 ani, efectiv sunt sictirit de tot ceea ce înseamnă viață. Mă duc la job, fără nici o tragere de inimă, muncesc, si apoi de cele mai multe ori mă intorc acasă intre patru pereți, unde prefer să stau în singurătate. Simt cum parcă nu am nici o busolă, si plutesc ca o frunza pe apă. Singurul meu sistem de ghidaj, se află in mine, care încă ma mai face să supravietuiesc. Mai am totuși incredere în mine, în faptul că voi reuși cumva să ies din mocirla în care mă aflu. Vise nu stiu daca am, sau dacă totuși am, mi se par chestii desprinse dintr-o carte de povești, cu o aură de de “irealizabil”. Ma plictisesc parcă, și nu știu ce este cu viața asta. Mă simt parcă fără rost pe pământul asta, ca si cum aproape că nu ar conta prezența mea. Oricum, nu este aproape nimeni caruia să-i pese cu adevărat de mine, cu excepția a doi prieteni și a părinților. Nu știu dacă ceva mă mai impresionează, dacă ceva mai îmi suscită interesul. Atitudinea este oarecum de “scârbit”, de cam orice. Imi placea candva foarte mult, sa merg pe munte. Acum cu greu mă mai urnesc, sa plec pe munte, și dacă fac asta o fac pentru că îmi impun: “Ieși din casă și fă ceva pentru tine!”. Nu stiu dacă ceva mai îmi produce cu adevărat plăcere, dacă mă face să ma simt bine in pielea mea. Am devenit un om care stă între patru pereți, uneori mănâncă de plictiseală, și care îsi pierde timpul cu nimicuri. Mi-am pierdut interesul fată de aproape orice actvitate. Singurele activitati pe care incă la fac fără să mă ”forțez” sunt de dormi și de a mânca. Mă simt ca o legumă. Colesterolul mi-a crescut foarte mult in ultimii ani. La o “interpretare” psihologică a colesterolului crescut scria “lipsa poftei de viață”. Uneori mă acuz de “lene patologica”, dar chiar simt că am o apatie crescută. In ultimul an, am avut nenumărate episoade în care m-am ichis in casa cu saptamanile, mancam, dormeam și frecam timpul pe internet. Mai am perioade în care îmi dau seama că ceva rău se petrece cu mine, și atunci îmi impun să ies, să ma apuc de sport, să alerg, să ma văd cu oameni. Imi impun și sa fac sex.
Problemele mele cele mai mari sunt faptul că procrastinez foarte mult, lungesc orice pe a doua zi, pe a treia, cât pot de mult posibil. Foarte rar, se întâmpla să ma apuc de un lucru imediat cum m-am hotărât sa fac acel lucru. Candva îmi plăcea foarte mult jobul meu, mă simțeam împlinit. În ultimii doi ani, din păcate, nu mai am nici o atragere pentru a-mi face meseria cu dedicația de acum ceva timp. Dacă cu ani în urmă, nu era vară în care să nu ies din țară, chiar și până la Capul Nord, vara aceasta de exemplu am ajuns să ma plimb doar de doua ori pe Muntele Mic. Dacă încep ceva, încep mai mult fiidnca îmi propun chestia asta, și mă forțez și merge un pic, după care renunț. Imi lipseste puterea de a ma concentra pe aproape orice chestie. Nu stiu daca am proiecte pe care sa le incep, si sa le termin fara intreruperi majore. Am o lipsa de concentare destul de mare, in a realiza un proiect anume. Parca sunt ca un om care sufera de ADHD, si mereu imi lipseste concentarea. Problema cu procrastinarea este un pattern pe care il mostenesc de la tatal meu. Si el amana foarte mult si tergiverseaza lucrurile.
Si da, una din marile mele bube, pentru care incep sa imi pun semne mari de intrebare, este PLAFONAREA ! Nici nu stiu cum sa o iau, pe ce parte sa o intorc, ca sa pricep cum sa ies din starea asta de leguma care vegeteaza. M-am gandit ca poate energetic, sunt undeva destul de jos, si ca poate cu sportul si o dieta as putea sa ma reechilibrez energetic, sa devin un pic mai vioi, insa oarecum imi cam lipseste puterea de concentrare.
Singura varianta, ca sa ies din starea asta, ma gandesc ca este sa fac militarie cu mine insumi, sa ma disciplinez puternic si sa-mi impun obiective clare, referitoare la sport, socializat, alimentatie, financiar. Adica mai pe romaneste sa-mi fac schite, planuri, agenda,sa-mi pun alarme cu ce sa fac si cum sa fac, sa-mi stabilesc activitati clare si ore la care sa le fac, etc. Mai pe romaneste sa devin un fel de robotel, dar nu un robotel condus de altii, ci condus de mine insami. Sunt foarte adaptabil, ma adaptez usor si la locuit intr-un hotel de 5*****, dar si să stau la stână de munte fără apă curentă, și electricitate. La fel și social, mă pot adapta să port o discuție și cu un cioban, dar și cu un prof. dr. inginer. Aș putea face față și la a fi un mini-roboțel, și am mai practicat asta. Unii însă mă consideră obsedat, la a apela la o asemenea metodă, de a-mi programa totul cu minuțiozitate. Poate ma simt complexat, caci părinții mei în copilărie erau complet ideii de a face planuri: tata este un dezordonat prin firea lui, și deși mama este mai organizată mereu acuza ca a face planuri este religios vorbind o gravă abatere de la normă, și că trebuie să te lași în voia lui Dumnezeu. De foarte multe ori, parcă pornesc cu ideea că planurile mele, sunt doar chestii scrise pe foaia de hartie. Desi aveam intr-un timp idei de planuri de viitor, chiar când locuiam cu părinții mei, nu știu dacă credeam cu adevarat in ele, și de celle mai multe ori parcă le ceream aprobarea părinților mei. Oarecum simțeam în realizarea planurilor mele, o neputință, în general din rațiuni economice, caci multă vreme părinții mi-au fost adevărata sursă de venit: unde să locuiesc, să mănânc, etc. De altfel nu stiu daca am fost vreo data incurajat sa pun in aplicare vreun plan de-al meu. Nu stiu daca a fost vreun proiect personal in care sa fiu sprijinit, in special de tatal meu. Mama parcă a încercat de multe ori, să mă sprijine, să găsească un punct de vedere sau mai multe pentru a fi de acord cu mine, o “portiță” prin care să îmi acorde credit. Din partea tatălui, simt că mereu am fost privit cu circumspectie. Chiar ma simt destul de “vitregit” relativ la atitudinea tatalui meu.
Mă gandesc de asemnea că este posibil ca chestia asta, cu depresia, să fie o "moștenire de familie", din partea tatălui, care și el stă preponderent în casă și citește ziarele, fratele lui tata este necăsătorit și este chiar destul de sălbatic, bunica stă în casă și citește cărți religioase. Poate că suntem o familie de depresivi, si mama este chiar nevrotica !?
Simt ca as putea sa fac mult mai multe chestii. Tanjesc dupa o viata linistita, sa imi fac o cabană undeva la munte, să ma ocup de turism și asa mai departe. Tanjesc, doar ca sunt realist ca chestia asta nu se poate realiza, fara suport financiar. Mi-ar place să am viața mea, în care să scap de faptul de a fi monitorizat, de a lua decizii fără să mă mai gândesc la cum vor reacționa.
Desi in urma cu vreo 2-3 ani, eram un om foarte muncitor, care isi vedea de treaba lui, constiincios si asa mai departe, acum nu mai sunt deloc asa. Am facut o "afacere" cu tata, cu ani in urma, pe cand eram baietelul cuminte care era in relatii bune cu familia lui. Acea afacere ne-a cam legat cu cordon ombilical pe amandoi, insa eu am iesit din acea afacere cam fara nici un ban, si chiar si acum ma mai urmareste ca o umbra. Afacerea este de fapt visul tatei, si nu coincide cu visul meu. Am iesit din treaba cu tatal meu, si am un job normal, ca angajat la o scoietate. Locuiesc intr-o locuinta inchiriata, si nu intr-o locuinta a familiei mele. La niste discutii mai aprinse in familie, mi se reproseaza ca privit din exterior, de catre un om obisnuit de pe strada, sunt anormal si ciudat, la faza cu faptul ca stau in chirie, in situatia in care parintii mei inchiriaza diferite locuinte in oras. La fel privesc ai mei parinti, si treaba cu angajatul meu la o firma.
Practic, consider eu ca problema in toata chestia asta este ca nu prea ma pot rupe de parintii mei, in primul rand la nivel psihologic. Apoi mai este vorba de faptul ca la nivel financiar, daca mi-as lua lumea in cap, as pleca fara nici un ban, din cei pe care i-am muncit impreuna cu tata.
In toata problema asta, vad doua lucruri:
* ca mi-e greu sa ma desprind de parintii mei.
* ca o terapie sustinuta specifica m-ar ajuta sa ies din plafonare si complexele pe care le-am mostenit de la parinti.
Nu stiu nici inspre ce terapie sa ma indrept: insspre cea bazata pe analiza tranzactionala sau "schema therapy".
