exista dureri care nu vor trece niciodata

diana_1990 a scris:

.Am botezat copilul pentru ca am vrut sa-i mai dau o sansa surorii mele,daca legatura de sange nu a facut-o sa ma iubeasca macar ca nanuta a baietelului sa ma respecte.Fiecare este subiectiv si critica din punctul sau de vedere.

Ok, ai facut-o din motivele tale. Bun. Intrebarea este: cum e relatia cu sora ta in prezent ? Mai buna datorita faptului ca esti nasa la copil ? Cu copilul ai legatura, interactionezi ? Esti dispusa si ti se ofera posibilitatea sa-i fii nasa cu trebuie ? Din cate stiu si eu chestia cu nasitul nu e numai asa de forma sau in nume. Implica unele chestii. 

Intreb din pura curiozitate, nu de altceva. Nu te judec. De fapt pe mine ma lasa rece obiceiul asta cu nasitul si botezatul. Nu mi-e familiar, nu-l inteleg, n-am nici o tangenta cu asa ceva, n-am nasi, n-am fost botezata. Semnifica zero pentru mine.

Eu nu pot sa fac copii, am probleme de sanatate.cred ca m-am atasat cam mult de nepotelul meu.daca va avea nevoie eu voi fi mereu acolo pt el

diana_1990 a scris:

Eu nu pot sa fac copii, am probleme de sanatate.cred ca m-am atasat cam mult de nepotelul meu.daca va avea nevoie eu voi fi mereu acolo pt el

Foarte frumos din partea ta. Un copil are mare nevoie de atentie, dragoste, si simte mereu nevoia sa stie ca are pe cineva aproape.

Cat despre partea cu imposibilitatea de a face copii, esti sigura de asta? Ai epuizat toate variantele? Intreb pentru ca si mie mi s-a spus acelasi lucru acum cativa ani si desi fusesem la mai multi medici, nu a fost cum mi s-a spus.

Parintii mei au plecat din tara in interes de serviciu si am ramas in grija unei unor matusi si a unei vecine care avea 20 de pisici. Dimineata imi dadea sa mananc un castron cu taitei cu lapte si apoi chema pisicile carora le turna lapte in castroane. Apoi ma scotea afara din casa si pleca si ea la serviciu. Vara, iarna, haladuiam prin cartier si faceam ce faceau pisicile. Ma bateam cu ele pentru teritoriu, mieunam, ma cataram in copaci, pe blocuri , pe schele, pe macarale, in zona industriala, in triajul de cale ferata, transformatoare electrice, depozite. Nu vorbeam cu nimeni. Inainte de apus, mergeam pe un camp si priveam soarele fix, o ora-doua. Puteam sta ore in sir privind fix intr-un punct, nu aveam nici o preceptie a timpului. Cand orizontul se facea albastru turcoaz, mergeam la masa de seara. Dupa cina, doamna Elena le dadea pisicilor cubulete de parizer, apoi ma ducea in apartamentul alor mei, unde dormeam singur. Din timp in timp, mai venea bunica sa imi spele hainele si sa plateasca intretinerea (nu era la pensie). Desi aratam ca un om normal, la vremea aia nu realiza nimeni in ce hal ma alienasem. Ai mei s-au intors si erau foarte bucurosi ca nu facusem nici o boroboata si nu se intamplase nimic aparent. Cand mergeam in vizite se bucurau nespus ca nu ma miscam din locul ce mi se oferea si nici nu spuneam nimic. Desi nu mai stateam cu pisicile, obiceiul de a privi soarele ore intregi si-a aratat si cealalta fata: nu mai vedeam bine ziua, insa vedeam perfect pe intuneric. Mie imi parea firesc, pana intr-o noapte in care am fost la bucatarie sa beau apa si la intoarcere m-am intalnit cu tata. Era sa faca infarct. Dupa cum am aflat zilele urmatoare, eram posedat de un duh rau, pentru ca imi sclipeau ochii noaptea ca ai pisicilor. M-au dus la oftalmolog si am primit un diagnostic pentru degenerare de retina, ceva de genul asta. Soarele ma prajise. Ca sa ma vindec, au lipit hartie neagra pe toate geamurile, si am stat in casa pe timpul zilei timp de 6 luni. Ma scoteau la plimbare dupa apusul soarelui. Asa ca am ratat grupa mica la gradinita, m-au dus de-abia la mijlocie, vindecat.

Aici au inceput cu adevarat problemele. Aveam 4 ani si nu statusem cu nici un copil pana atunci. Asa ca la prima altercatie cu unul s-a lasat cu spitalizare (pentru el) si trei educatoare batute si muscate. Cu mare greutate m-au inchis intr-o camera, nu au avut curaj sa ma bata. Dupa 3 ani de studiu cu pisicile eram un soi de maimuta autist-terorista. Pentru ca mama a dat niste spagi, cafele, flori, ciocolate, am urmat gradinita in continuare, inchis de unul singur intr-o camera. Doi ani. Dupa masa de pranz, ma trimeteau acasa singur.

Pentru ca in timpul asta nu am colaborat cu nici un copil, m-am salbaticit si mai tare. La bloc, nu se juca nimeni cu mine. Pentru ca nu reactionam la tachinari, ma zgandarau pana saream la bataie. Nu aveam oponent, i-am facut varza pe toti. M-am batut cu doi, cu trei, cu patru, cu cinci. Veneau ca tantarii, nu stiu ce era cu ei. Apoi m-am batut cu aia mai mari, cu un an, cu doi, cu patru, cu 6 ani mai mare. Chiar daca luam bataie, nu spuneam acasa, pentru ca trecuse atata vreme de cand ma descurcam singur incat nu realizam ca ar fi trebuit sa semnalez violenta aia crescanda. Intr-o zi, unul m-a parat mamei ca l-am batut, si ca sa-i arat cine e seful, a doua zi cand a venit maica-sa de la serviciu, am batut-o si pe aia. Cred ca o batea si barbata-su, pentru ca nu a facut reclamatie, si de atunci fi-su traversa strada cand ma vedea. Oricum, mi se parea ca ar fi meritat sa ii bat pe toti trei, noroc ca au divortat dupa vreun an.

Aveam deja o reputatie teribila, cand ieseam in fata blocului fugeau toti baietii iar fetele se faceau ca nu ma vad. Ma poreclisera "Moartea". In afara de pisici, nu statea nimeni in preajma mea. De-abia la liceu m-am reabilitat, pentru ca era in celalalt capat al orasului si nu stia nimeni ce trecut minunat am.

E regretabil ceea ce faceam, insa consider ca e vina sistemului comunist. Ei mi-au trimis parintii departe, fara sa ia in considerare si latura umana. De-abia in terapie am inteles ca nu sunt "omul-motan" care isi monitorizeaza permanent spatiul in care traieste si nici macar nu imi pot cere scuze unor adulti care nu inteleg nici ei ce li s-a intamplat.

Bine macar ca esti constienta de ceea ce ai trait, altii nici macar asta nu inteleg, la varste mai inaintate.

Seamana cu povestea copiilor salbatici. Mowgli, filmul lui Truffaut "Wild Child", fetita din Moscova crescuta de caini.

Of, daca-as fi avut eu noroc sa am o copilarie din borgesiana, as fi scris o carte, as fi luat bani grei pe bestseller si apoi as fi stat in hamac pe o insula pacifica.

Cateodata spui niste prostii, tadayo!

Argumenteaza.

Ok. In primul rand vreau sa intelegi ca n-a fost pic de rautate in spusele mele. Multi traiesc cu impresia ca experientele triste fac dintr-un om o persoana deosebita, poate asa si e in cazul unora, devin profunzi, creativi si capabili sa dezvaluie lumii frumuseti nebanuite, dar cred ca multi si-ar dori sa nu fi trait niciodata asa ceva, pt. ca ranile sunt tare greu de suportat. Daca n-ai avut parte de rani, nu ti le dori.

Una e sa ai o copilarie cenusie si urata din care nu poti scoate un roman, asa ca ai suferit degeaba, si alta e sa ai o copilarie dificila, dar epica, din care poti scoate un roman, un film cu valoare umana, simbolic, care poate sa se propuna intr-un act creator universal valabil (asa cum am zis eu ca e cazul copilariei povestite de Felix).

De aceea am zis ca ii invidiez tipul de copilarie, pentru ca macar poate s-o modeleze in ceva cu sens.

Toate nefericirile sunt cenusii, singura chestie care face ca unele sa para mai deosebite de altele e mintea celui care percepe cenusiul si transmite mai departe altora felul in care-l percepe. Nu intamplarile sunt deosebite, unii dintre cei care le traiesc sunt.