Cand eram mic si fraier credeam ca sufletul imi apartine. Asta pana apare cineva, il sfasie in nenumarate nesfarsite bucati pentru a le arunca in cea mai a dreacu furtuna. Vreo doua luni am stat si-am privit stupid cum vantul isi bate joc de fasiile mele. Am dat o flegma spre situatie si-am conchis - nu-mi apartine tata, luati-l si faceti ce vreti cu el! Si mama ce bine m-am simtit a doua zi cand am deschis ochii! Dupa vreo alte doua zile, vazand ca bate degeaba, se opri si vantul. Fasiile, abandonate acum si de vant, incepura sa se intrebe daca n-ar fi mai bine sa se reuneasca - si au facut-o. Probabil c-a fost si ceva opozitie pentru ca le-a luat ceva timp.
Relaxat, priveam cum se descurca altii in situatii similare - unii se lamentau, altii dimpotriva, alergau ca nebunii prin vant prinzand aici o fasie, aici alte doua, scapandu-le apoi pe toate trei. Si unii si altii isi vroiau sufletul inapoi, infruntand situatia potrivit caracterului lor. Am intrebat cativa ce au de gand sa faca de reusesc sa-l recupereze - voi avea grija de el, nu voi mai lasa decat pe cei meritorii sa paseasca in el. Mari prostalai, nu pricepusera ce era de priceput.
Vreao si eu o pisica, for god sake! Am sa ma mut doar pentru asta.
'seara