In lumea mea

Un colier de pe un site.

Nu stiu daca-l primesc. Nu stiu spre deloc.

Spiritual, liniste si impacare.

Tu?

Sanatate si liniste.

Doar atat.

King1 a scris:

Nu, mai am putin si fac 3 luni de cand sunt indragostit :))

Ne-am dat si cadouri de Craciun, eu am primit o sticla de vin si o cana :))))))

Plus niste carti :)

Fiero, ce mai faci?

Imi place de tine, pt. ca nu faci parte dintre aceia pe care indragosteala ii tampeste. Bravo!

Eu sunt ok.

Buna seara, lume!

Indragosteala nu tampeste, slabeste :roll:

Buna sa va fie inima!

Pe mine niciodata nu m-a tampit sau slabit indragosteala.

Ba chiar m-a facut mai darza decat eram.

Frumos, stu! Eu sunt genul puternic adictiv, din pacate, si cand cineva sau ceva devine centrul universului meu, cu greu ma mai pot gandi la altceva. Daca ma fascineaza un om sau sunt fascinata de ceva, incep sa traiesc prin omul respectiv sau prin chestia care ma fascineaza. Sunt exagerat de patimasa, iar faptul ca nu imi place sa-mi pierd controlul intra in contradictie cu ceea ce simt si face din mine o persoana insuportabila. Din cauza felului meu de a fi, atunci cand ma indragosteam, sfarseam prin a-i privi oarecum ironic pe aceia care erau obiectul admiratiei mele, pt. ca, desi intotdeauna sentimentele mi-au fost impartasite, fara exceptie, nu au reusit sa tina pasul cu mine. Pentru mine tot ce faceau ei nu era indeajuns, chiar daca oamenii dadeau totul, iar eu, de cele mai multe ori ma comportam in asa fel incat sa-i descurajez. Cu o singura exceptie.

Am admirat si admir foarte tare oamenii care nu sunt ca mine. Ma rog, care nu sunt cum eram eu candva, pt. ca eu am ars cam pe toate planurile si doar o singura obsesie mi-a mai ramas. Dar eu zic ca, de data asta, e una buna si nu ma voi lasa pana nu mi-o voi duce la capat, chiar de-ar fi sa-mi ia ani din viata.

Se pare ca am dormit prea mult azi. O sa incerc sa merg la somn, totusi.

Pentru tine, stu. L-am descoperit ieri, sper sa-ti placa.

Da, imi place. Multumesc.

Interesante obsesiile.

Eu nu cred ca am fost niciodata obsedata de cineva sau de ceva..pentru ca daca era pe cale sa se intample, ma ridicam cumva deasupra persoanei mele si incepeam sa judec situatia in care ma aflu, la rece.

E ciudat, sunt intr-adevar o persoana extrem de rationala, care nu poate admira orice om, decat un om cu valori frumoase si reale, iar un asemenea om nu mi-ar face niciodata un rau voit.

Am fost o singura data slaba in viata, dupa moartea tatalui meu..si atunci au profitat altii de pe urma slabiciunii mele..pana mi-am consumat trairea de tranzitie..

Nu te macina obsesia?

Da, probabil majoritatea oamenilor traiesc cu impresia ca persoanele pasionale sunt lipsite de ratiune. Asa or fi multe dintre ele, nu stiu, tot ce stiu e ca e posibil sa le ai pe amandoua. Habar n-am daca e mai bine sau mai rau, pt. ca daca nu intelegi prea bine ce ti se intampla, te lasi dus de val fara parere de rau, dar in cazul in care constientizezi fiecare traire si consecintele ei, atunci e cam aiurea,   in tine are loc o lupta permanenta intre cele doua laturi si atunci cand esti in razboi cu tine insuti/insati, n-ai cum sa te simti bine. Slaba, in sensul ca s-ar fi putut profita de pe urma faptului ca am tinut la cineva, n-am fost niciodata si nici nu ma vad in postura asta, pt. ca admiratia mea fata de cineva s-ar rispi instant, daca as vedea ca e un profitor. Nu ma vad in niciun fel asociata cu asemenea oameni.

Obsesia te consuma, te face sa traiesti senzatii intense, atat negative cat si pozitive, e ca si cum ai pendula intre Rai si Iad. Cand un om pasional nu e deficitar la capitolul ratiune, aunge cu timpul sa fie capabil sa-si gestioneze trairile. Cu conditia sa-si doreasca asta. E foarte dificil, dar nu imposibil.

Nici n-am salutat. Buna ziua! O mai lucra cineva zilele astea?

Buna ziua.

Eu una nu, dar altii sigur lucreaza inclusiv pe 23 :)

Ce planuri ai de sarbatori?

Am scris ceva rapid, sa imi spuneti parerea voastra.

Nu am apucat inca sa o corectez si sa pun diacritice peste tot :)

Nu am mai scris din vara si ma simt putin nesigur :)))

Gurile vântului, cu fălci deschise larg semănând a guri de lupi cu pumnale în loc de dinți, îmbrăcau natura în răceala pregnantă a visului. E drept că unele vise sunt calde în îmbrățișarea lor, dar nu și ale lui. Ilustrații ale unei spirit nefericit, ale unei inimi destrămate pe cale să-și disipe ultimele fărâme de substanță asemenea firelor de nisip ce se scurg printre degete, ale unei vieți pe care simțea ca nu mai are puterea să o schimbe, visele sale cerneau deșertăciunile propriei ființe prin sita conștiinței dezgolite.

Tânărul mergea pe o alee mângâiată de zâmbetul amar al frunzelor ce au sărutat țărâna, frunze strivite de pașii neîndurători ai trecătorilor. Nu le vedea, nu vedea nimic, poate doar cerul trecând peste coama pământului, peste trunchiuri, peste creștete de oameni triști ori zglobii, peste cețuri si vârfuri de munte oglindiți în măreția asfințitului, în gloria lunii și a stelelor, călăuze prin țesăturile nopții. Curând însă, umbre au apărut și i-au vorbit în graiuri neînțelese, au încercat sa îi explice, să îl învețe, să îl învaluie în căldura lor nefirească, dar el le-a depășit fără să-și clinteasca privirile de la drumul său, care îl mâna către ea, către cea pe care o iubea cu toată ființa sa.

Au aparut si alte euri de-ale sale, unul dintre ei murmura:

-As vrea sa ii ating vorbele, sa ii gust mirosul, sa ii acopar vazul cu sarutul meu…

-Are inima impietrita, raspunse un alt eu al sau, celalalt incuviinta in tacere si amandoi se prefacura in praf dupa cativa pasi.

Baiatul porni mai departe fara sa asculte si sa inteleaga talcul acelor vorbe. Vantul rece deveni naprasnic, un vuiet de ace, un vajnic vartej de forte dezlantuite. Ce resimtea el? Nimic in exterior, insa sufletul sau se prabusi sub propria greutate, simti un gust amar pe limba, simti cum i se strange cosul pieptului si il sugruma, de parca intreg pamantul i se sprijinea pe stern si o durere atat de mare, care il strapungea ca un pumnal pana in pantecele sufletului, un pumnal care se rasuceste in rana imanenta, incovoind crestaturile insangerate si sfasiindu-le pana la os. Fruntea i se incrunta, ochii se inchisera pentru o clipa.

-O vad…

Discuta cu o verva nestapanita cu altcineva, el era martor la scena, dar a trecut pe langa el, nu l-a vazut, nu a vrut sa il vada, poate il detesta, respiratia pur si simplu i se taie sub povara dureroasei umilinte, el o privise cu ochii mari ca niste taciuni incinsi, aproape ca ii sarise in cale, dar ea… ea… ea nu i-a acordat nici cea mai mica atentie, nici macar o vorba, o ocheada,… nimic. Deschise ochii. Respiratia i se taie din nou, a fost nevoit sa se aplece, sa se sprijine cu podul palmelor de genunchi, intreaga faptura i se umplu de o amareala fara margini.

-Nu e adevarat…

Porni din nou la drum, cu gurile flamande de vant apucand si inhatand totul in calea lor, venind cu miile din sens opus, in incercarea de a-l dobori, de a-l impiedica sa ajunga la ea. Era pe un povarnis acum, se chinuia din rasputeri sa il depaseasca, asuda, picioarele deveneau tot mai inutile si mai grele… se prabusi in genunchi, crivatul ii biciuia chipul care ardea de durere, dar nu putea sa renunte. Intinse bratele, apuca manunchiuri de buruieni si chiar scaieti din drumul sau, care se ivisera de nicaieri si se tari pe burta, cu vlaga muribundului care nu vrea sa se dea batut. Niste maini il apucara de glezne.

-Inapoi! Acolo e moartea ta, sfarsitul tau!

-Nu meriti sa fii iubit! Nu meriti nimic! Chiar tu ti-ai spus-o in noptile de chin!

Erau alte euri de-ale sale, aparute din neguri, de peste tot, si il trageau inapoi, cu forte zdruncinatoare.

-Lasati-ma, va rog! Trebuie sa ajung la ea! urla tanarul infigandu-si unghiile in tarana, printre pietre, incepand sa ii sangereze abundent.

-Chiar nu pricepi? Nu te iubeste!

-Nu ma iubeste! Si ma urasc pe mine pentru asta, din toata fiinta…, zise un alt eu al sau, iar buzele sale tremuratoare se miscara in acelasi sens, rostind aceleasi vorbe usturatoare, taioase precum crivatul ce umplea vazduhul.

-Poftim? Nu, nu! Nu! protesta el. Lasati-ma, va rog din suflet! Nu pot sa renunt, prefer sa fiu nimicit in incercarea mea, strivit, zdrobit, umilit, am nevoie de suferinta asta, am nevoie de ea atat de mult, trebuie sa ma doboare…

Eurile ii dadura drumul, se dadura doi pasi in spate si il privira cu o compasiune care ii strabatu spiritul pana in strafunduri, apoi se prefacura si acestea in nisip si praf, spulberate de vantul nimicitor. Tanarul privi drept inainte. Aproape reusise. Cu unghiile si degetele insangerate, rupte si sfasiate, cu trupul vlaguit, putea sa o vada, emana caldura, bunatate, frumusete. Tremurand din toate incheieturile, se ridica din nou in picioare. Crivatul inceta sa mai bata, scaietii din cale devenira rubinii trandafiri, frigul deveni o mangaietoare caldura.  Era chiar inaintea sa, si ii zambea cu mult drag si duiosie. Intinse bratele spre el, iar el se napusti cu pasiune, dar tot ce sperase ca va primi a fost o raceala mormantala. Nici macar nu era ea. Era o statuie din gheata, mai rece decat universul parasit de caldura ultimei stele. Se dezlipi cu bruschete de ea. Pe podul palmelor sale, alaturi de sange inchegat, erau stropi de apa din gheata acelei statui. Se intoarse, se impletici si se prabusi fara putinta de a se mai ridica, plamanii sai se inchisera, nu mai putea respira, nu o va mai putea face niciodata… Totusi fierbinteala se reaprinse si il invalui. Erau umbrele pe care nu le bagase in seama la inceputul drumului sau si totusi acum ii erau alaturi. Brusc, devenira chipuri, fete familiare, prieteni, familie, rude.

-Noi te iubim, dragul nostru. Orice ar fi. Oricat ai gresi. Orice ai pati, oricat de neputincios ai fi, oricat ne-ai uri, noi tot iti vom sta alaturi. Intotdeauna!

Barbia sa incepu sa ii tremure, pieptul ii era gadilat de un fulg amar, se imbujora, fruntea i se increti si picuri de margean i se scursera din colturile ochilor.

-Mama… Mama! Iarta-ma, te rog! Iarta-ma, te rog, ca te-am uitat… atata amar de timp…

Mama sa ii lui mana subrezita, ranita si plina de sange, si i-o saruta apasat. Tatal sau ii zambi cu lacrimi in ochi.

Pentru ca, indiferent de orice, o iubire patimasa te poate face sa ii uiti pe cei care iti sunt si iti vor fi mereu aproape: familia, rudele, prietenii autentici. Ei te vor iubi fara sa faca totalul defectelor si greselilor tale, fara sa le puna in balanta cu lucrurile bune de care esti sau ai fost vrednic. Nu neglija persoanele care te iubesc cu adevarat, draga cititorule, doar pentru a iubi cu toata fiinta ta o himera.

Cu toate acestea, dupa o vreme, tanarul, iesind in oras si cutreierand strazile, se gandi, privind intinderea cerului: “eu tot te voi iubi mereu, chiar daca mi-ai ucis sufletul”.