Am ajuns intr-un punct in care am ajuns la disperare... si am senzatia ca innebunesc pe zi ce trece. Am 23 de ani, si acum cateva saptamani am cunoscut un barbat. Frumos, cu bun simt, atragator, sarmant... perfect.
Ne-am cunoscut intamplator, lucreaza intr-un anumit domeniu si am avut nevoie de serviciile lui. Apoi timp de 4 zile m-a sunat sa vada ce fac, cu pretexte, texte bla bla-uri. M-a intrebat daca am prieten, si facusem prostia ca eu sa nu-l intreb daca e singur sau nu, ca doar S-A INTELES DE LA SINE ca nu are. Ne-am apropiat mult, dar norocul a fost ca el fiind foarte ocupat cu serviciul, eu cu ale mele.. n-am reusit sa ne intalnim. Pentru ca eu nu-l sunasem niciodata mi-a spus ca e randul meu sa-l caut si eu nu l-am mai sunat.. ma gandeam ca are 30 de ani si ca nu ii arde de copile ca mine, ca poate ma ia de proasta.
Dupa 2 saptamani imprejurarile ma fac sa imi amintesc de el. O prietena de-a mea l-a vazut si a tot insistat: "hai suna-l! poate e serios! ce pierzi? nu are nimic hai suna-l il intrebi ce face si gata" si adevaru e ca ma gandeam mult la el. L-am sunat, s-a bucurat foarte mult si eu eram in al noualea cer. Din ziua aceea m-a sunat zi de zi, de 3-4 ori pe zi, plus mesaje non-stop. Imi placea atat de mult de el... incredibil. Simteam ca ma indragostesc iremediabil, simteam ca poate fi "el". Urma cosmarul de fapt.
Mi-a bagat in cap planuri.. ca ma duce in weekend nu stiu unde, ca vrea sa vina si el in vacanta cu mine, ca o sa mergem impreuna cu prieteni de-ai lui, de-ai mei, am pus la punct TOATE detaliile.
Acum cateva ore.. insa.. tragedie. Ma sunase, si in gluma, ii bateam apropouri.. "haha poate copiii de care ai grija sunt ai tai" (avea grija de o saptamana de copiii surorii sale vezi doamne), ii ziceam in gluma "poate tu esti de fapt insurat". Mie nici prin cap nu-mi trecea ca sunt sanse sa fie adevarat. Hihihi.. hahaha, l-am presat cu glumele astea, a ras si el.. pana cand a devenit serios si mi-a zis ca da, chiar e adevarat ca e insurat. De copii n-a precizat nimic si nici n-am mai intrebat, da' cred ca e logic.
Am crezut ca lesin, m-am asezat jos pentru ca altfel as fi cazut din picioare. Am crezut ca ca ma "testeaza", asa cum o mai facuse de cateva ori. De unde... testul era adevarat. Mi-a spus ca nu i s-a mai intamplat, au urmat vorbe de vissss, ca nu poate renunta la mine dar ca din pacate e complicata situatia. Eu JUR ca am ramas blocata n-am mai putut spune NIMIC. Parca am fost fulgerata, ma simteam intr-o telenovela ieftina in care eram chiar eu, nu puteam sa constientizez ca-i adevarat.. Simteam ca planurile despre care vorbeam ZI DE ZI s-au dus la fund, ii auzeam undeva in mintea mea toate vorbele si toate "confesiunile de om super indragostit", si simteam ca am fost bataia lui de joc. Am amutit la telefon, imi venea sa urlu de durere. M-a intrebat daca vreau sa mai continuam, am spus NU. M-a intrebat daca sunt sigura si daca e pentru totdeauna, am spus "DA". Atat am putut sa spun, atat am avut putere. Stateam muta la telefon, pana l-am intrebat "de ce mi-ai facut asta?", a spus ca e peste puterea lui, ca nu isi poate explica ce e intre noi dar ca e un sentiment f puternic si ca nu i s-a mai intamplat, ca se gandeste la mine mereu si ca stie ca nu il cred dar eu stiu sa-l fac fericit chiar si printr-un amarat de telefon. Haha.. texte, am fost terminata. Cu lacrimi in ochi i-am spus ca vreau sa inchid... si gata. Asa am si facut.
In scurt timp imi trimite mesaj ca m-a testat, ca vroia sa afle ce sentimente am de fapt pentru el, ca nu vrea sa sufere si a testat terenu'. Mi s-a indeplinit visul zic, devin fericita instant, nervii si supararea au disparut. Eu pun botu' din nou, ma bucur ca proasta. Ca sa ma asigur il mai intreb o data: "esti insurat? DA SAU NU". N-a raspuns. De ce? A spus ca nu vrea sa ma piarda, ca m-ar tine in brate, m-ar mangaia pe cap, texte super siropoase din nou, dar care la mine nu tin. Si gata.. n-am mai vorbit cu el. Poate maine iar imi spune ca m-a testat, dar adevaru eu zic ca e evident.
NU vreau sa mai vorbesc cu el si nu o voi mai face, sunt tanara si nu vreau pentru NIMIC in lume sa stric familii sau sa las copii fara tata. Poate doar cu mine a fost asa, poate am fost o scapare, sau poate alta ii va pica in plasa. Aparentele inseala, chiar ma gandeam ca un om asa serios si cu picioarele pe pamant n-am mai vazut.
Dar cu mine cum ramane...? Mi-a castigat increderea.. nu imi pot explica cum, am facut atatea planuri cu el, Doamne.. In viata mea n-am mai fost atat de fericita, radiam pur si simplu, e prima oara cand simteam ca ma indragostesc. Eu credeam ca nu exista sentimentul de "iubire". Nu-s naiva de fel, dar el mi-a pus capac, simteam ca-l cunosc de o viata, nu exista cuvinte sa pot descrie totul si nu, nu exagerez. Cum sa uit? Cum sa ma dezvat de el? Nu... nu ma intereseaza, pentru ca stiu ca tre sa ies, sa-mi ocup timpul etc. DAR cum sa trec peste..?Poate mai sunt persoane care au asemenea experiente si mi-ar prinde bine o vorba buna... sa imi spuna ca am procedat bine si ca NU exista cale de intoarcere, ca se puteau intampla lucruri mai grave.. nu stiu, orice, ca sa ma trezesc odata din cosmarul asta...
