Profit de faptul ca pe aici mai intra si psihologi, adresand o intrebare: Este posibila, in mintea cuiva, substituirea unei persoane decedate cu una in viata?
Mai precis: Dupa cum pomeneam si in primul mesaj, am vorbit cu o fata pe internet (in perioada august 2005-decembrie 2006) cu care eram buni amici. In februarie 2007 (deci, cand deja nu mai vorbeam cu pers. respectiva) mi-a decedat bunica. Bunica m-a crescut si pe ea o iubeam cel mai mult. Inainte de a muri, cea mai puternica temere a mea era ca ar putea muri... Visam deseori ca moare, mai ales ca si suferea de diverse boli. Ma trezeam speriat, insa ma linisteam cu ideea ca a fost doar un vis urat. Dupa ce inevitabilul s-a produs, ca majoritatea oamenilor care pierd pe cineva drag, visam ca ea este in viata si ca a fost o greseala. Evident ca nu imi incepeam ziua prea bine, fortat fiind, aproape in fiecare zi, sa fac trecerea de la visul in care ea era in viata, la realitatea cruda in care ea nu mai era.
Nu prea stiu ce visez acuma, nu prea-mi amintesc visele (nici nu incerc, nu ma concentrez pe asta), insa ma trezesc deseori (zilnic, in ultima perioada) cu gandul trist ca eu si fata respectiva nu mai suntem amici. E greu sa-mi "cantaresc" sentimentele, dar nu este exclus ca acum sa tin si mai mult la ea, desi nu am mai vorbit de 4 ani. Si asta mi se pare ciudat. Asta nu-mi explic. Ori e o iluzie si sentimentele recente par mai puternice decat cele trecute (peste care timpul si-a lasat amprenta), ori are loc, in mintea mea, un fel de substituire a bunicii cu fata asta. Dar oare de ce as face asta? Poate pentru ca aia era o durere disperata, in sensul ca nu mai puteam avea speranta ca imi voi revedea bunica, ca ii voi mai putea vorbi (nu cred in viata de apoi), in timp ce acum este o durere cu speranta. Speranta ca intr-o zi vom redeveni amici sau macar voi mai putea vorbi cu ea. (asta, evident, dupa ce scap de sociofobie 
)
Unul dintre aforismele favorite era "cel care spera, moare disperat". Eu vedeam o virtute in a fi fara speranta, un semn de ratiune, un refuz constient de autoiluzionare. Ce pot spune acum, in schimb, este ca nu stiu cum moare cel care spera... dar stiu cum traieste cel care nu spera. 
