Eu am avut posibilitatea sa am o relatie cu un tip casatorit...si acum ma gandesc cum ar fi putut fi...
Ne cunosteam de ceva timp si ne simteam atrasi unul de altul...avea o voce calda si o privire care ma faceau sa ma simt protejata, era un tip dintr-o bucata, fara temeri, frustrari, copilarii... Un tip alaturi de care puteam simti ca el e barbatul iar eu sunt femeia, nu trebuia sa-i fac consilieri psihologice pe tema "ce-am vazut la el" si nici sa incerc sa ma strecor pe langa orgoliul lui sa-i arat ca mai sunt si eu prin preajma. In multe privinte, un barbat adevarat...
Totul a devenit o problema pentru mine in momentul in care el m-a invitat sa iesim in oras. Pana aici nimic aiurea, putea fi o iesire intre doi amici, dar cum am vazut cat de mult se fereste sa ne vedem in timpul zilei sau in weekend si a mai zis ca vrea sa discutam despre ceva...am inteles, coreland asta si cu unele gesturi recente care imi dadusera de gandit...I-am spus ca sunt foarte ocupata (era adevarul) si ca nu stiu cand as avea timp, a insistat...
Desi as fi vrut sa ma intalnesc cu el, am refuzat, pentru ca:
1. Stiu ca m-ar fi mustrat constiinta suficient de tare cat sa nu ma bucur de clipele petrecute impreuna si nu voiam sa ajung sa imi fie rusine cu mine. Tipul avea si copil...si nu mai devii om intreg decat foarte greu atunci cand cresti intr-o familie destramata... 
2. As fi fost oricum singura in continuare...si-ar fi petrecut sarbatorile si weekendurile cu familia, nu cu mine. Sigur nu ar fi renuntat la familie pentru mine, si eu cred ca merit un om care sa ma iubeasca full-time. Fiecare femeie merita. 
3. Nu accept sa impart omul iubit cu nimeni si m-ar fi omorat sa stiu ca se duce la alta...atunci nu erau inca sentimente, poate doar o simpatie, dar in timp sigur ar fi aparut... 8)
A trecut ceva timp de atunci si sunt in continuare convinsa ca am facut alegerea potrivita. Nu am mai auzit de el de atunci.
