Delir in doi si-n cati vrei - scene absurde

Am auzit si eu ca unii ar bea in timp de iarna bere incalzita, eu nici nu vreau sa imaginez ca abia pot sa-l beau si foarte rece, dar unde berea este stil de viata nu bautura alcoolica cum este pe aici, cei care-l beau, cred ca le place!    

Fiero a scris:

Ma bucur ca intelegi. :) Voiam sa te intreb ceva: e adevarat ca nemtilor le place sa bea berea calda? Sau asta se intampla candva.

toti nemtii pe care-i stiu eu

beau berea rece, normala.

am observat doar ca aproape toti au sorturi preferate, adica stiu dinainte ce vor sa consume, ce marca anume.

.

dau azi o fga pâna la Wasserburg,

poate aduc niste poze.

revin mai târziu.

Ultima vara ca locuitor al satului Ighiel. Sau ultima vara ca ardeleanca. Peste putina vreme, se-ntorcea olteanca la ea acasa, cum ar fi spus copiii din Ardeal. Sau revenea ardeleanca printre olteni, cum ar fi spus copiii din Oltenia. Mereu am avut o problema cu chestia asta, cei din Ardeal ma priveau ca pe o olteanca, iar cei din Oltenia ca pe o ardeleanca. Se spune despre copii ca sunt puri si blanzi, in mare parte, chiar asa si e, la o varsta frageda, viata nu avut timp suficient sa te intineze, dar eu am simtit pe pielea mea ca pot fi uneori foarte cruzi. Am simtit asta, de exemplu, cand una dintre prietenele mele, in urma unei ciondaneli pe care a avut-o cu mine, mi-a strigat: "Ardeleanco!" Reactia mea a fost prompt, am palmuit-o cu sete, parca imi rasuna si acum in urechi felul in care s-a auzit palma pleoscaind pe obrazul ei. Daca ar fi spus-o in gluma, nu m-ar fi deranjat, dar am simti ura in glasul ei si ura am vazut si in privirea ei. Am avut cateva episoade de agresivitate in copilarie cu care nu pot spune ca ma mandresc, dar nici nu le pot ascunde sub pres. 

Dar am divagat de la poveste. In vara aia, care nu stiam ca e ultima mea vara petrecuta acolo ca ighielita, aveam sa aflu asta in curand, auzisem eu ca multi copii din sat se duceau la legat de vie si astfel reuseau sa castige singuri bani precum oamenii mari. A avea bani de buzunar pe vremea aia era o raritate, cred ca aproape toti copiii crescuti in vremurile comunismului pot confirma ca atunci fiecare leu conta. Cand am auzit eu ca exista sansa sa obtin bani singura - si inca multi, o suma la care nici nu visasem vreodata sa ajung - au inceput sa mi se invarta tot felul de planuri in cap. Faceam socoteala cati bani voi castiga in cazul in care ma voi duce la munca cateva saptamani si ma lua cu ameteala, ma simteam ca un om care daduse intamplator peste o comoara si se intreba ce a facut el de e atat de norocos. Bunnnn, dar pt. a ajunge la comoara, trebuie un picut de efort, nu? I-am spus maica-mii ce am de gand, ea nu a zis nici da, nici ba, intitial crezand ca e doar o toana de-a mea, care imi va trece repede, dar cand a vazut ca insist sa ma lase la munca, a inceput sa ma ia in serios si, pe un ton sceptic, mi-a spus sa fac ce vreau. Avand acordul ei, am putut sa ma prezint intr-o zi de luni, cu noaptea-n cap, in capul satului, de unde, impreuna cu o multime pestrita de copii, am plecat spre viile de la periferia orasului Alba-Iulia. Am tinut-o tot drumul intr-o hurducaiala si zdruncinatura, ne transporta un tractor cu remorca, dar ce mai conta, ma duceam sa cuceresc lumea. Sau asa ma simteam. :) Am ajuns la destinatie dupa vreo ora si ne-a luat in primire un inginer tanar. Pe ceilalti copii ii cunostea deja, sau poate si ceilalti, cei care nu ii erau cunoscuti ii inspirau mai multa incredere, cert e ca  a pus ochii pe mine de la inceput. Dupa ce l-a pus pe unul dintre copii sa imi arate cum sta treaba, a inceput sa ma supravegheze o vreme, sa vada daca dau randamentul la care se astepta. Nu stiu daca i-am inselat asteptarile din pricina faptului ca stiam ca sunt urmarita, ca toate miscarile imi erau cantarite, cert e ca nu a trecut mult timp si a decis ca nu-s buna de nimic si n-are niciun rost sa imi incurc si partenerul (se lucra in doi). Dupa ce a hotarat asa, mi-a facut semn spre o fata mai mare decat mine cu ceva ani si mi-a spus sa iau aminte la ea, pt. ca se misca foarte repede si bine, daca vreau sa fac treaba, trebuie sa fiu ca ea. Pentru a-mi da o ultilitate, m-a trimis "la ate", adica sa fac o legatura cu mai multe elastice, pe care cei care legau via sa le ia cand le terminau pe ale lor, nemafiind nevoiti sa faca pauze si sa piarda timpul aiurea. Locul in care trebuia "sa fac ate" era mai departe de locul unde se lega via. Stiu ca m-am dus acolo si m-am asezat pe o carare dintre vii, pe buruneni. Am pus capul in pamant si toata ziua am facut ate (mai tarziu am auzit de la copii ca nici la asta nu a considerat inginerul ca m-as fi priceput foarte tare), urmarind paianjenii care treceau pe acolo cum isi cara ouale. Si stiu ca a fost prima oara in viata cand am fost coplesita de un sentiment de inutilitate, iar sentimentul asta m-a urmarit mult timp. Nu m-am mai dus a doua zi, desi inginerul nu imi spusese clar sa nu mai vin, am considerat ca daca nu sunt in stare sa fac un lucru bine, nu are rost sa insist sa-l fac.

Aveam 9 ani.

aramis a scris:

toti nemtii pe care-i stiu eu

beau berea rece, normala.

am observat doar ca aproape toti au sorturi preferate, adica stiu dinainte ce vor sa consume, ce marca anume.

.

dau azi o fga pâna la Wasserburg,

poate aduc niste poze.

revin mai târziu.

M-am gandit eu ca aparitia frigiderului e posibil sa le fi schimbat gusturile.

Fiero a scris:

.......

Aveam 9 ani.

îti multumesc pentru poveste :)

Cu placere! Urmeaza curand si a doua poveste promisa.

Am fost in parc si am facut cateva poze. O sa le postez doar pe acelea care cred eu ca nu-s chiar catastrofe, pt. ca stiu ca aproape toate sunt catastrofe si nici nu am pretentia ca voi fi vreodata in stare sa fac arta din fotografiat. :)

salcie, lebede si maci, ce poate fi mai frumos?

e foarte fain locul, chiar fain :)

Am fotografiat si rate, s-a umplut parcul de ele, n-am mai vazut niciodata atatea. Sunt multe, multe perechi in parc. Si mai toate au puisori. Si nici nu mai par atat de speriate, ca altadata, poate fiind multe, au prins cumva curaj. Sper sa nu se gaseasca vreun narod sa le agreseze, ca de sui din astia e plin pamantul, din pacate. Cum spuneam, le-am fotografiat, insa erau in deplasare si mi-a fost frica sa ma apropii prea tare, sa nu le sperii, asa ca pozele au iesit blurate. Am mai fotografiat si un caine care a venit la masa noastra (am baut o bere mica, mica in parc), un latos simpatic care cersea mancare de la toti mesenii. Din pacate, noi nu am avut nimic de mancare la noi si nici nu am comandat ceva, asa ca doar l-am mangaiat. Am observat  ca toti chelnerii aveau grija de el, astfel incat, tot ce ramanea de la clienti, mergea in burta latosului. :)

As mai fi fotografiat si o pereche de tineri. Mi s-a parut ca sunt deosebit de frumosi, nu din pricina frumusetii fizice, ci a felului in care stateau pe banca unul langa celalalt. Ea isi tinea mainile in poala si se uita cu sfiala inspre el, care o privea la fel, tot cu sfiala, in timp ce ii povestea ceva. Era atat delicatete in felul in care incercau sa se apropie, ca brusc am simtit nevoia sa imortalizez momentul. Bineinteles, n-am facut-o.

Fiero a scris:

Bineinteles, n-am facut-o.

am eu o teorie, sper sa n-o mai fi zis-o si altii, ca pierd copyrightu:

cred ca cele mai frumoase fotografii sunt alea pe care nu le facem.

sa explic: exista Momente pe care le vezi, le chiar întiparesti în minte, dar nu reusesti sa le redai, sa le fotografiezi,

din varii Motive.

treci pe lânga imagini, traiesti imagini nefotografiate.

imagini fabuloase, imagini spectaculoase, imagini impresionante.

era o rubrica la Europa Libera, sustinuta de poetul Virgil Ierunca:

povestea vorbei, pagini uitate, pagini exilate, pagini cenzurate.

cam asa si cu fotofafiile noastre nefotografiate.

imagini uitate, imagini exilate, imagini neredate ....

Da, asa e, in memoria mea pastrez cele mai frumoase fotografii, acolo am curajul sa spun ca pot fi maestra. :)

Povestea vorbei... Imi aduc aminte de emisiune, de numele ei, mai exact, pt. ca restul se pierde in ceata. Tatal meu asculta Europa Libera, era un rebel. 

M-au impresionat acei tineri poate si pt. ca tinerii din ziua de azi, si nu numai, parca toti oamenii, au uitat (asta daca au stiut vreodata) sa se bucure cu adevarat de prezenta celor de langa ei, sa incerce sa creeze legaturi cu omul de laga, dar fara sa patrunda cu brutalitate in spatiul lui, respectandu-i intimitatea, chiar daca isi doresc sa se conecteze la ea.

si ai mei le ascultau,

eu retin doar titlul, dar ce comentau nu stiu, eram cam pici pe vremea aia,

adica prin liceu 

emisiunile pe care le ascultam regulat erau cele de la Actualitatea Româneasca ( cu Neculai Constantin Munteanu) , Metronomul lui Radu Teodor si

emisiunile muzicale ale lui Andrei Voiculescu.