Interviu cu Leyla Safta-Zecheria despre EHEI, proiectul internațional care regândește incluziunea în învățământul superior dincolo de acces, proceduri și statistici
Incluziunea este unul dintre cele mai folosite concepte în educația contemporană. Universitățile vorbesc despre acces, echitate, diversitate, sprijin pentru studenți și reducerea barierelor. Dar ce înseamnă, concret, o universitate incluzivă? Este suficient ca o instituție să își deschidă porțile pentru mai mulți studenți? Sau incluziunea presupune o schimbare mai profundă: a felului în care circulă cunoașterea, a modului în care sunt recunoscute experiențele diferite și a relației dintre universitate și comunitățile din jurul ei?
Aceste întrebări se află în centrul proiectului EHEI - Ecosystems for Higher Education Inclusion, derulat în cadrul Marie Skłodowska-Curie Actions - Staff Exchanges. Proiectul reunește universități, institute de cercetare și organizații ale societății civile din Europa și America Latină, într-un consorțiu format din 15 organizații, din 8 țări și 2 continente.
Universitatea de Vest din Timișoara are rolul de instituție coordonatoare, iar proiectul urmărește să înțeleagă mai bine tranzițiile către, în interiorul și dinspre învățământul superior ale persoanelor din comunități subreprezentate. Despre miza proiectului, despre rolul UVT și despre felul în care universitățile pot deveni mai deschise, mai democratice și mai conectate la societate, am discutat cu Leyla Safta-Zecheria, coordonatoarea proiectului la Universitatea de Vest din Timișoara.
Proiectul pornește de la ideea că folosim foarte des cuvântul „incluziune” în mediul academic, iar el este încărcat foarte pozitiv. Problema este că nu înțelegem întotdeauna același lucru prin incluziune. Există tradiții foarte diferite de a gândi incluziunea, atât în Europa, cât și în America Latină. Există, de asemenea, diferențe între felul în care incluziunea este gândită în interiorul universităților și felul în care este gândită în afara lor, în comunități sau în organizațiile care lucrează direct cu grupuri subreprezentate.
Ideea centrală a proiectului este să aducem împreună aceste moduri diferite de a gândi incluziunea în mediul academic. Vrem să ajungem, prin dialog, la o înțelegere comună care să poată informa transformarea practicilor în diferite ecosisteme de incluziune pentru învățământul superior.
Ne uităm, de exemplu, la tradiția incluziunii bazate pe relația cu dizabilitatea și accesibilitatea. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai dominante tradiții în contextul românesc. Ne uităm la barierele cu care se confruntă o persoană nevăzătoare sau o persoană care utilizează un scaun rulant, la felul în care infrastructura educațională poate deveni accesibilă și la modul în care activitățile didactice pot fi proiectate diferit.
Dar ne uităm și la alte forme de inegalitate: backgroundul economic și educațional al familiei, șansele de a finaliza cu succes învățământul superior, experiențele de rasism educațional, barierele sociale, geografice și culturale. Incluziunea nu poate fi redusă doar la o problemă tehnică, rezolvată prin infrastructură sau prin câteva măsuri de recrutare țintită.
Experiențele din America Latină sunt foarte importante pentru că ne provoacă să ne gândim altfel la relația dintre universitate și comunitate. În multe contexte europene, ne imaginăm că universitatea trebuie să atragă oameni către ea, ca un fel de magnet. Încercăm să schimbăm universitatea puțin, să o facem mai accesibilă, iar apoi să aducem spre ea studenți din medii diferite. Tradițiile latino-americane cu care lucrăm în proiect ne spun că poate nu este suficient. Poate că universitatea nu ar trebui doar să atragă oamenii către ea, ci să meargă ea însăși către oameni.
Un exemplu important este Universitatea Interculturală din Veracruz, cu care colaborăm. Ea operează în zone rurale și construiește forme de cunoaștere împreună cu comunitățile indigene locale. Asta schimbă inclusiv ceea ce este considerat cunoaștere legitimă. De exemplu, limbile indigene sunt încurajate în realizarea lucrărilor de licență și încep să devină limbi academice. Prin acest proces, nu doar că se legitimează forme alternative de circulație a cunoașterii, dar se creează și condiții pentru păstrarea unor limbi care altfel ar putea fi marginalizate sau chiar amenințate cu dispariția.
Un alt exemplu vine din Columbia, unde distanțele sunt foarte mari, iar unii educatori comunitari nu ar putea avea acces la învățământ superior dacă ar trebui să ajungă fizic la universitate, uneori aflată la două sau trei zile distanță. Acolo există modele în care universitatea se deplasează în comunitate și susține module educaționale împreună cu educatorii locali. Aceste exemple ne obligă să ne întrebăm cum putem face universitatea mai aproape de oamenii care, în mod sistematic, nu ar avea acces la ea. Nu este vorba doar despre deplasare fizică, ci și despre circulația cunoașterii, despre recunoașterea unor forme diferite de expertiză și despre construirea unor relații mai echitabile între universitate și comunitate.
În România, avem propriile noastre forme de centralizare și propriile noastre bariere. Multe filiale universitare au dispărut, iar în alte cazuri apar structuri noi care schimbă mai degrabă brandul instituțional decât accesul real. Putem învăța însă din modele care țin cont de distanță, de lipsa infrastructurii, de comunități rurale sau de biografii educaționale atipice.
Un exemplu simplu este accesul la universitate pentru persoane care nu au reușit să își ia bacalaureatul la momentul tradițional. În Spania, de exemplu, există posibilitatea ca persoanele de peste 25 de ani care nu au bacalaureatul să susțină un examen specific de acces în învățământul superior. Asta poate schimba viața unor persoane care au avut trasee educaționale întrerupte, dar care au înclinații academice și dorința de a continua.
În România, am putea învăța din astfel de modele. Nu ar fi neapărat foarte complicat să ne imaginăm forme alternative de certificare sau de acces, dar pentru asta avem nevoie de structuri și de politici bine documentate. Scopul proiectului este să identificăm astfel de practici, să le punem în dialog și să înțelegem ce poate fi adaptat, unde și în ce condiții.
Este important să nu ne uităm la incluziune doar din momentul în care o persoană devine eligibilă pentru admiterea la universitate, adică după bacalaureat. Trebuie să ne uităm mult înainte de acest moment și mult dincolo de el. Dacă o persoană s-a confruntat cu rasism educațional sau cu experiențe negative în școală, poate nici nu se mai apropie de universitate. Întrebarea este ce putem face împreună pentru a combate aceste bariere înainte ca ele să devină abandon educațional definitiv.
În primul rând, prin faptul că aduce împreună oameni care se ocupă de incluziune academică din unghiuri diferite. Proiectul creează o conștientizare mai mare a formelor de marginalizare cu care se pot confrunta studenții noștri sau potențialii noștri studenți.
De exemplu, avem o colegă la Torino care lucrează pe incluziunea studenților musulmani în mediul academic. În Timișoara începem să avem provocări similare, inclusiv situații în care femeile musulmane care poartă basma devin vizibile în spațiul universitar și se pot confrunta cu forme de rasism conectate cu islamofobia. Poate că nu am discutat suficient această temă în mediul universitar timișorean, dar ea începe să devină vizibilă.
Prin colaborarea cu organizații neguvernamentale, putem înțelege experiențele studenților și dintr-o altă perspectivă decât cea instituțională. Atunci când vorbim cu studenții noștri, chiar dacă ne prezentăm ca cercetători, ei ne pot percepe tot ca parte a universității, ca persoane similare cu cadrele didactice. Relația nu este niciodată complet neutră. În schimb, când ieșim din mediul academic și lucrăm prin organizații sau în alte contexte, oamenii pot vorbi diferit despre experiențele lor.
Acest lucru ne arată cât de greu penetrabilă, complexă și imprevizibilă poate părea universitatea din exterior. Ne ajută să înțelegem că expertiza academică poate fi foarte departe de experiența persoanelor aflate în situații de marginalizare sau excluziune. Iar această distanță creează bariere de cunoaștere.
Proiectul ne ajută să devenim mai conștienți de aceste bariere și să ne imaginăm contexte mai bune: de exemplu, consilii ale echității și diversității în care studenții lucrează împreună cu alți studenți pentru a identifica problemele reale cu care se confruntă. Nu este suficient să aducem mereu experți care vorbesc despre incluziune. Trebuie să creăm spații în care experiența persoanelor afectate devine parte a procesului de cunoaștere.
Trebuie să fim realiști. EHEI nu este un proiect de dezvoltare instituțională în sens clasic și nu poate rezolva direct toate problemele universităților. Multe schimbări țin de niveluri de decizie care nu sunt întotdeauna disponibile membrilor unei echipe de proiect.
Dar putem face lucruri importante. Putem formula probleme, putem crea propuneri de politici, putem articula recomandări la nivel instituțional și la nivel european sau latino-american. Putem începe procese de transformare, chiar dacă implementarea lor depinde de un angajament instituțional mai larg.
Deocamdată, proiectul deschide multe dialoguri. Învățăm unii de la alții, conceptualizăm domenii diferite, producem cunoaștere și încercăm să vedem unde există potențial transformațional real pentru pașii următori. Sperăm ca aceste prime dialoguri să aibă impact în viața de zi cu zi a oamenilor și în felul în care universitățile își înțeleg propria misiune.
Universitatea de Vest din Timișoara este instituția coordonatoare a proiectului. Asta înseamnă că avem o responsabilitate atât pe partea de management administrativ, cât și pe partea de coordonare a procesului de cercetare. Eu, de la Universitatea de Vest din Timișoara, și colegul meu Abel Bereményi, de la Universitatea din Barcelona, am conceptualizat împreună proiectul și avem responsabilități importante în coordonarea sa. UVT are leadershipul principal, inclusiv pentru că aici a fost asumată inițiativa scrierii propunerii și a aducerii partenerilor la aceeași masă.
Ca instituție coordonatoare, UVT dă tonul în construcția proiectului. Avem rol în organizarea evenimentelor majore, cum a fost întâlnirea de lansare, și vom avea rol în momentele importante de evaluare și raportare. Barcelona va găzdui conferința finală, deci există o distribuție a responsabilităților între partenerii-cheie.
UVT centralizează informații despre ceea ce se întâmplă în proiect, elaborează cadrele de raportare pentru activitățile din timpul schimburilor de personal, urmărește contribuțiile la cercetare, formările, rezultatele și sinergiile relevante. Avem rol și pe partea etică, pe comunicare și pe managementul datelor.
Este o responsabilitate mare, pentru că proiectul este o construcție amplă, cu instituții foarte diferite și provocări diferite. Nici noi nu suntem o universitate cu experiență foarte lungă în acest tip de acțiune, deci învățăm în același timp cu partenerii. Dar rețeaua funcționează bine tocmai pentru că aduce împreună instituții și oameni care au foarte multe să își spună unii altora.
Consorțiul reunește 15 organizații din 8 țări și 2 continente. Sunt implicate universități și institute de cercetare, dar și organizații ale societății civile care lucrează direct cu grupuri subreprezentate: persoane rome, persoane indigene, persoane migrante sau strămutate, persoane cu dizabilități sau persoane cu biografii educaționale atipice.
Această combinație este esențială. Universitățile aduc expertiză de cercetare, metodologii, capacitate de analiză și formare. Organizațiile societății civile aduc experiență directă, relații de încredere cu comunitățile și o înțelegere practică a barierelor de zi cu zi.
Proiectul este construit prin schimburi de personal, workshopuri hibride și activități comune de cercetare, formare și diseminare. Cercetătorii pot merge în organizații, iar reprezentanții organizațiilor pot merge în universități. Acest schimb este important pentru că produce cunoaștere din contact real, nu doar din observație de la distanță.
Cred că proiectul este important pentru că ajută la crearea unor contexte academice care să reprezinte mai bine societatea. Universitatea a cultivat mult timp imaginea de turn de fildeș: un spațiu relativ ermetic, în care oameni cu anumite abilități, resurse și precondiții pot produce cunoaștere. Dar această cunoaștere a fost adesea structurată de relații de putere. În multe domenii, inclusiv în medicină, cercetările au fost realizate pe populații care nu reflectau societatea în ansamblu, iar rezultatele au fost apoi generalizate. Asta a produs limite, efecte secundare și forme de excludere.
O universitate care reflectă mai bine societatea poate înțelege mai bine provocările cu care se confruntă diferite grupuri. Poate produce cunoaștere din perspective mai diverse și mai democratice. Iar acest lucru devine cu atât mai important într-un context în care cunoașterea academică este tot mai des devalorizată în discursul public.
Trebuie să ne întrebăm cum putem face față acestor provocări. Poate că o parte din neîncrederea față de universitate vine și din faptul că universitatea a fost prea izolată de viața de zi cu zi a oamenilor. Dacă vrem ca universitatea să fie văzută ca altceva decât o extensie a unor contexte de putere, trebuie să lucrăm cu practici mai etice, mai democratice și mai durabile.
Un model pe care trebuie să îl depășim este cel extractivist: mergem într-o comunitate, luăm date, plecăm și construim cariere academice din acele date, fără ca oamenii din comunitate să beneficieze în mod real. Acest mod de a produce cunoaștere seamănă cu formele coloniale de extracție a resurselor. EHEI propune o altă relație: una bazată pe colaborare, respect și beneficii reciproce.
O universitate cu adevărat incluzivă arată diferit în fiecare context. Nu putem spune pur și simplu că vrem să copiem modelul universităților interculturale din Mexic sau al unor programe din Columbia. Fiecare societate are propriile moșteniri istorice, propriile forme de marginalizare și propriile bariere.
În România, de exemplu, trebuie să ne întrebăm de ce învățăm atât de puțin despre istoria și cultura romilor. De multe ori, atunci când istoria romilor apare în spațiul educațional, ea este discutată în primul rând prin violență și suferință, de exemplu, prin Holocaust. Dar unde sunt traiectoriile care valorizează limba romani, cultura romă sau prezența romilor în universitate?
Trebuie să ne întrebăm și de ce ni se pare neobișnuit să vedem pe coridoarele universității persoane îmbrăcate tradițional, femei vizibil musulmane, persoane de culoare sau utilizatori de scaun rulant. Aceste reacții nu sunt întâmplătoare. Ele vin din felul în care am fost socializați să asociem universitatea cu anumite coduri vestimentare, culturale și sociale.
O universitate incluzivă trebuie să își interogheze propriile moșteniri sociale și culturale. Trebuie să se întrebe cine ajunge la universitate, cine nu ajunge, de ce nu ajunge, unde sunt barierele și cum pot fi construite relații durabile cu comunități marginalizate.
Nu. Admiterea este doar un punct dintr-un traseu mult mai lung. O universitate incluzivă trebuie să se gândească și la felul în care îi reprezintă pe studenți. Cât de prezente sunt, de exemplu, în comunicarea universității persoane cu dizabilități? Cât de vizibile sunt imagini diferite ale studentului tipic? Cine apare pe afișe, în campanii, în exemplele de succes?
Apoi trebuie regândite politicile curriculare: ce este inclus în curriculum, ce nu este inclus și de ce? Cât de bine reflectă curriculumul nevoile unor grupuri diverse de studenți? Cât de mult își pot personaliza studenții traiectoria pentru a include ceea ce este relevant pentru ei?
Trebuie să ne uităm și la sala de clasă. Cum arată interacțiunea acolo? Creează ea bariere structurale pentru anumite grupuri? Reproduce așteptări implicite despre cine este studentul „normal” sau permite forme diferite de participare?
Și, foarte important, trebuie să ne uităm la tranziția de după universitate. Studiile arată că absolvirea unui ciclu de studii este adesea mult mai profitabilă pentru cineva care vine dintr-un context privilegiat decât pentru cineva care vine dintr-un context vulnerabil. Ce poate face universitatea pentru ca diploma să nu reproducă aceleași inegalități? Avem o responsabilitate și după ce trimitem absolvenții mai departe.
Universitatea are trei dimensiuni importante: predarea, cercetarea și misiunea socială. În proiectul nostru, misiunea socială este foarte importantă, pentru că privește legătura dintre universitate și ceea ce se întâmplă dincolo de ea.
Această legătură trebuie construită cu sens, prin colaborări sustenabile și de durată. De exemplu, putem lucra cu școli, centre sociale și organizații care susțin copii și tineri din comunități marginalizate. Chiar dacă universitatea este interesată de învățământul superior, barierele se construiesc mult mai devreme. Dacă există parteneri educaționali care lucrează deja în ciclul primar sau gimnazial și au aceeași agendă incluzivă, este logic să colaborăm cu ei.
Putem implica studenții noștri în practică în astfel de centre, putem organiza activități comune, putem invita copiii din comunități la universitate, putem construi contexte în care universitatea devine vizibilă, palpabilă și mai puțin intimidantă. Astfel, misiunea socială a universității nu rămâne un principiu abstract, ci devine relație.
Aceasta este abordarea ecosistemică pe care o urmărim în proiect: atunci când identificăm parteneri care au o agendă comună de incluziune, încercăm să ne întărim reciproc. În loc să lucrăm izolat, construim rețele care pot răspunde mai bine barierelor întâlnite de persoane diferite, în momente diferite ale traseului lor educațional.
EHEI propune să nu mai gândim incluziunea doar ca acces la universitate sau ca adaptare individuală a studentului la instituție. Incluziunea trebuie înțeleasă ca transformare a universității: a practicilor de predare, a politicilor instituționale, a cercetării, a relației cu comunitățile și a modului în care cunoașterea este produsă și recunoscută.
O universitate incluzivă nu este doar o universitate care primește mai mulți oameni. Este o universitate care se lasă schimbată de oamenii pe care îi primește, care învață de la comunități și care își asumă responsabilitatea pentru propriile moșteniri sociale. Mesajul proiectului este că incluziunea nu este un gest de bunăvoință și nici un obiectiv secundar. Este o condiție pentru o universitate mai democratică, mai relevantă și mai capabilă să răspundă lumii în care trăim.
„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României”
„PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană - UrmătoareaGenerațieUE”
Website: https://mfe.gov.ro/pnrr/
Facebook: facebook.com/PNRROficial/
Incluziunea este unul dintre cele mai folosite concepte în educația contemporană. Universitățile vorbesc despre acces, echitate, diversitate, sprijin pentru studenți și reducerea barierelor. Dar ce înseamnă, concret, o universitate incluzivă? Este suficient ca o instituție să își deschidă porțile pentru mai mulți studenți? Sau incluziunea presupune o schimbare mai profundă: a felului în care circulă cunoașterea, a modului în care sunt recunoscute experiențele diferite și a relației dintre universitate și comunitățile din jurul ei?
Aceste întrebări se află în centrul proiectului EHEI - Ecosystems for Higher Education Inclusion, derulat în cadrul Marie Skłodowska-Curie Actions - Staff Exchanges. Proiectul reunește universități, institute de cercetare și organizații ale societății civile din Europa și America Latină, într-un consorțiu format din 15 organizații, din 8 țări și 2 continente.
Universitatea de Vest din Timișoara are rolul de instituție coordonatoare, iar proiectul urmărește să înțeleagă mai bine tranzițiile către, în interiorul și dinspre învățământul superior ale persoanelor din comunități subreprezentate. Despre miza proiectului, despre rolul UVT și despre felul în care universitățile pot deveni mai deschise, mai democratice și mai conectate la societate, am discutat cu Leyla Safta-Zecheria, coordonatoarea proiectului la Universitatea de Vest din Timișoara.
1. Care este ideea centrală a proiectului EHEI și ce problemă își propune să abordeze?
Proiectul pornește de la ideea că folosim foarte des cuvântul „incluziune” în mediul academic, iar el este încărcat foarte pozitiv. Problema este că nu înțelegem întotdeauna același lucru prin incluziune. Există tradiții foarte diferite de a gândi incluziunea, atât în Europa, cât și în America Latină. Există, de asemenea, diferențe între felul în care incluziunea este gândită în interiorul universităților și felul în care este gândită în afara lor, în comunități sau în organizațiile care lucrează direct cu grupuri subreprezentate.
Ideea centrală a proiectului este să aducem împreună aceste moduri diferite de a gândi incluziunea în mediul academic. Vrem să ajungem, prin dialog, la o înțelegere comună care să poată informa transformarea practicilor în diferite ecosisteme de incluziune pentru învățământul superior.
Ne uităm, de exemplu, la tradiția incluziunii bazate pe relația cu dizabilitatea și accesibilitatea. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai dominante tradiții în contextul românesc. Ne uităm la barierele cu care se confruntă o persoană nevăzătoare sau o persoană care utilizează un scaun rulant, la felul în care infrastructura educațională poate deveni accesibilă și la modul în care activitățile didactice pot fi proiectate diferit.
Dar ne uităm și la alte forme de inegalitate: backgroundul economic și educațional al familiei, șansele de a finaliza cu succes învățământul superior, experiențele de rasism educațional, barierele sociale, geografice și culturale. Incluziunea nu poate fi redusă doar la o problemă tehnică, rezolvată prin infrastructură sau prin câteva măsuri de recrutare țintită.
2. Spuneți că proiectul aduce împreună tradiții diferite de a înțelege incluziunea. Ce ne pot învăța experiențele din America Latină?
Experiențele din America Latină sunt foarte importante pentru că ne provoacă să ne gândim altfel la relația dintre universitate și comunitate. În multe contexte europene, ne imaginăm că universitatea trebuie să atragă oameni către ea, ca un fel de magnet. Încercăm să schimbăm universitatea puțin, să o facem mai accesibilă, iar apoi să aducem spre ea studenți din medii diferite. Tradițiile latino-americane cu care lucrăm în proiect ne spun că poate nu este suficient. Poate că universitatea nu ar trebui doar să atragă oamenii către ea, ci să meargă ea însăși către oameni.
Un exemplu important este Universitatea Interculturală din Veracruz, cu care colaborăm. Ea operează în zone rurale și construiește forme de cunoaștere împreună cu comunitățile indigene locale. Asta schimbă inclusiv ceea ce este considerat cunoaștere legitimă. De exemplu, limbile indigene sunt încurajate în realizarea lucrărilor de licență și încep să devină limbi academice. Prin acest proces, nu doar că se legitimează forme alternative de circulație a cunoașterii, dar se creează și condiții pentru păstrarea unor limbi care altfel ar putea fi marginalizate sau chiar amenințate cu dispariția.
Un alt exemplu vine din Columbia, unde distanțele sunt foarte mari, iar unii educatori comunitari nu ar putea avea acces la învățământ superior dacă ar trebui să ajungă fizic la universitate, uneori aflată la două sau trei zile distanță. Acolo există modele în care universitatea se deplasează în comunitate și susține module educaționale împreună cu educatorii locali. Aceste exemple ne obligă să ne întrebăm cum putem face universitatea mai aproape de oamenii care, în mod sistematic, nu ar avea acces la ea. Nu este vorba doar despre deplasare fizică, ci și despre circulația cunoașterii, despre recunoașterea unor forme diferite de expertiză și despre construirea unor relații mai echitabile între universitate și comunitate.
3. Cum ar putea fi relevante aceste exemple pentru România?
În România, avem propriile noastre forme de centralizare și propriile noastre bariere. Multe filiale universitare au dispărut, iar în alte cazuri apar structuri noi care schimbă mai degrabă brandul instituțional decât accesul real. Putem învăța însă din modele care țin cont de distanță, de lipsa infrastructurii, de comunități rurale sau de biografii educaționale atipice.
Un exemplu simplu este accesul la universitate pentru persoane care nu au reușit să își ia bacalaureatul la momentul tradițional. În Spania, de exemplu, există posibilitatea ca persoanele de peste 25 de ani care nu au bacalaureatul să susțină un examen specific de acces în învățământul superior. Asta poate schimba viața unor persoane care au avut trasee educaționale întrerupte, dar care au înclinații academice și dorința de a continua.
În România, am putea învăța din astfel de modele. Nu ar fi neapărat foarte complicat să ne imaginăm forme alternative de certificare sau de acces, dar pentru asta avem nevoie de structuri și de politici bine documentate. Scopul proiectului este să identificăm astfel de practici, să le punem în dialog și să înțelegem ce poate fi adaptat, unde și în ce condiții.
Este important să nu ne uităm la incluziune doar din momentul în care o persoană devine eligibilă pentru admiterea la universitate, adică după bacalaureat. Trebuie să ne uităm mult înainte de acest moment și mult dincolo de el. Dacă o persoană s-a confruntat cu rasism educațional sau cu experiențe negative în școală, poate nici nu se mai apropie de universitate. Întrebarea este ce putem face împreună pentru a combate aceste bariere înainte ca ele să devină abandon educațional definitiv.
4. Cum va ajuta proiectul universitățile să devină mai deschise, mai echitabile și mai conectate la realitățile comunităților?
În primul rând, prin faptul că aduce împreună oameni care se ocupă de incluziune academică din unghiuri diferite. Proiectul creează o conștientizare mai mare a formelor de marginalizare cu care se pot confrunta studenții noștri sau potențialii noștri studenți.
De exemplu, avem o colegă la Torino care lucrează pe incluziunea studenților musulmani în mediul academic. În Timișoara începem să avem provocări similare, inclusiv situații în care femeile musulmane care poartă basma devin vizibile în spațiul universitar și se pot confrunta cu forme de rasism conectate cu islamofobia. Poate că nu am discutat suficient această temă în mediul universitar timișorean, dar ea începe să devină vizibilă.
Prin colaborarea cu organizații neguvernamentale, putem înțelege experiențele studenților și dintr-o altă perspectivă decât cea instituțională. Atunci când vorbim cu studenții noștri, chiar dacă ne prezentăm ca cercetători, ei ne pot percepe tot ca parte a universității, ca persoane similare cu cadrele didactice. Relația nu este niciodată complet neutră. În schimb, când ieșim din mediul academic și lucrăm prin organizații sau în alte contexte, oamenii pot vorbi diferit despre experiențele lor.
Acest lucru ne arată cât de greu penetrabilă, complexă și imprevizibilă poate părea universitatea din exterior. Ne ajută să înțelegem că expertiza academică poate fi foarte departe de experiența persoanelor aflate în situații de marginalizare sau excluziune. Iar această distanță creează bariere de cunoaștere.
Proiectul ne ajută să devenim mai conștienți de aceste bariere și să ne imaginăm contexte mai bune: de exemplu, consilii ale echității și diversității în care studenții lucrează împreună cu alți studenți pentru a identifica problemele reale cu care se confruntă. Nu este suficient să aducem mereu experți care vorbesc despre incluziune. Trebuie să creăm spații în care experiența persoanelor afectate devine parte a procesului de cunoaștere.
5. Poate un proiect de cercetare să transforme efectiv o universitate?
Trebuie să fim realiști. EHEI nu este un proiect de dezvoltare instituțională în sens clasic și nu poate rezolva direct toate problemele universităților. Multe schimbări țin de niveluri de decizie care nu sunt întotdeauna disponibile membrilor unei echipe de proiect.
Dar putem face lucruri importante. Putem formula probleme, putem crea propuneri de politici, putem articula recomandări la nivel instituțional și la nivel european sau latino-american. Putem începe procese de transformare, chiar dacă implementarea lor depinde de un angajament instituțional mai larg.
Deocamdată, proiectul deschide multe dialoguri. Învățăm unii de la alții, conceptualizăm domenii diferite, producem cunoaștere și încercăm să vedem unde există potențial transformațional real pentru pașii următori. Sperăm ca aceste prime dialoguri să aibă impact în viața de zi cu zi a oamenilor și în felul în care universitățile își înțeleg propria misiune.
6. Care este aportul specific al Universității de Vest din Timișoara în consorțiu?
Universitatea de Vest din Timișoara este instituția coordonatoare a proiectului. Asta înseamnă că avem o responsabilitate atât pe partea de management administrativ, cât și pe partea de coordonare a procesului de cercetare. Eu, de la Universitatea de Vest din Timișoara, și colegul meu Abel Bereményi, de la Universitatea din Barcelona, am conceptualizat împreună proiectul și avem responsabilități importante în coordonarea sa. UVT are leadershipul principal, inclusiv pentru că aici a fost asumată inițiativa scrierii propunerii și a aducerii partenerilor la aceeași masă.
Ca instituție coordonatoare, UVT dă tonul în construcția proiectului. Avem rol în organizarea evenimentelor majore, cum a fost întâlnirea de lansare, și vom avea rol în momentele importante de evaluare și raportare. Barcelona va găzdui conferința finală, deci există o distribuție a responsabilităților între partenerii-cheie.
UVT centralizează informații despre ceea ce se întâmplă în proiect, elaborează cadrele de raportare pentru activitățile din timpul schimburilor de personal, urmărește contribuțiile la cercetare, formările, rezultatele și sinergiile relevante. Avem rol și pe partea etică, pe comunicare și pe managementul datelor.
Este o responsabilitate mare, pentru că proiectul este o construcție amplă, cu instituții foarte diferite și provocări diferite. Nici noi nu suntem o universitate cu experiență foarte lungă în acest tip de acțiune, deci învățăm în același timp cu partenerii. Dar rețeaua funcționează bine tocmai pentru că aduce împreună instituții și oameni care au foarte multe să își spună unii altora.
7. Câți parteneri sunt implicați și ce tip de colaborare construiește proiectul?
Consorțiul reunește 15 organizații din 8 țări și 2 continente. Sunt implicate universități și institute de cercetare, dar și organizații ale societății civile care lucrează direct cu grupuri subreprezentate: persoane rome, persoane indigene, persoane migrante sau strămutate, persoane cu dizabilități sau persoane cu biografii educaționale atipice.
Această combinație este esențială. Universitățile aduc expertiză de cercetare, metodologii, capacitate de analiză și formare. Organizațiile societății civile aduc experiență directă, relații de încredere cu comunitățile și o înțelegere practică a barierelor de zi cu zi.
Proiectul este construit prin schimburi de personal, workshopuri hibride și activități comune de cercetare, formare și diseminare. Cercetătorii pot merge în organizații, iar reprezentanții organizațiilor pot merge în universități. Acest schimb este important pentru că produce cunoaștere din contact real, nu doar din observație de la distanță.
8. Dacă ar fi să transmiteți publicului larg de ce contează acest proiect, care ar fi mesajul esențial?
Cred că proiectul este important pentru că ajută la crearea unor contexte academice care să reprezinte mai bine societatea. Universitatea a cultivat mult timp imaginea de turn de fildeș: un spațiu relativ ermetic, în care oameni cu anumite abilități, resurse și precondiții pot produce cunoaștere. Dar această cunoaștere a fost adesea structurată de relații de putere. În multe domenii, inclusiv în medicină, cercetările au fost realizate pe populații care nu reflectau societatea în ansamblu, iar rezultatele au fost apoi generalizate. Asta a produs limite, efecte secundare și forme de excludere.
O universitate care reflectă mai bine societatea poate înțelege mai bine provocările cu care se confruntă diferite grupuri. Poate produce cunoaștere din perspective mai diverse și mai democratice. Iar acest lucru devine cu atât mai important într-un context în care cunoașterea academică este tot mai des devalorizată în discursul public.
Trebuie să ne întrebăm cum putem face față acestor provocări. Poate că o parte din neîncrederea față de universitate vine și din faptul că universitatea a fost prea izolată de viața de zi cu zi a oamenilor. Dacă vrem ca universitatea să fie văzută ca altceva decât o extensie a unor contexte de putere, trebuie să lucrăm cu practici mai etice, mai democratice și mai durabile.
Un model pe care trebuie să îl depășim este cel extractivist: mergem într-o comunitate, luăm date, plecăm și construim cariere academice din acele date, fără ca oamenii din comunitate să beneficieze în mod real. Acest mod de a produce cunoaștere seamănă cu formele coloniale de extracție a resurselor. EHEI propune o altă relație: una bazată pe colaborare, respect și beneficii reciproce.
9. Cum ar arăta, în viziunea dumneavoastră, o universitate cu adevărat incluzivă?
O universitate cu adevărat incluzivă arată diferit în fiecare context. Nu putem spune pur și simplu că vrem să copiem modelul universităților interculturale din Mexic sau al unor programe din Columbia. Fiecare societate are propriile moșteniri istorice, propriile forme de marginalizare și propriile bariere.
În România, de exemplu, trebuie să ne întrebăm de ce învățăm atât de puțin despre istoria și cultura romilor. De multe ori, atunci când istoria romilor apare în spațiul educațional, ea este discutată în primul rând prin violență și suferință, de exemplu, prin Holocaust. Dar unde sunt traiectoriile care valorizează limba romani, cultura romă sau prezența romilor în universitate?
Trebuie să ne întrebăm și de ce ni se pare neobișnuit să vedem pe coridoarele universității persoane îmbrăcate tradițional, femei vizibil musulmane, persoane de culoare sau utilizatori de scaun rulant. Aceste reacții nu sunt întâmplătoare. Ele vin din felul în care am fost socializați să asociem universitatea cu anumite coduri vestimentare, culturale și sociale.
O universitate incluzivă trebuie să își interogheze propriile moșteniri sociale și culturale. Trebuie să se întrebe cine ajunge la universitate, cine nu ajunge, de ce nu ajunge, unde sunt barierele și cum pot fi construite relații durabile cu comunități marginalizate.
10. Incluziunea ține doar de admitere?
Nu. Admiterea este doar un punct dintr-un traseu mult mai lung. O universitate incluzivă trebuie să se gândească și la felul în care îi reprezintă pe studenți. Cât de prezente sunt, de exemplu, în comunicarea universității persoane cu dizabilități? Cât de vizibile sunt imagini diferite ale studentului tipic? Cine apare pe afișe, în campanii, în exemplele de succes?
Apoi trebuie regândite politicile curriculare: ce este inclus în curriculum, ce nu este inclus și de ce? Cât de bine reflectă curriculumul nevoile unor grupuri diverse de studenți? Cât de mult își pot personaliza studenții traiectoria pentru a include ceea ce este relevant pentru ei?
Trebuie să ne uităm și la sala de clasă. Cum arată interacțiunea acolo? Creează ea bariere structurale pentru anumite grupuri? Reproduce așteptări implicite despre cine este studentul „normal” sau permite forme diferite de participare?
Și, foarte important, trebuie să ne uităm la tranziția de după universitate. Studiile arată că absolvirea unui ciclu de studii este adesea mult mai profitabilă pentru cineva care vine dintr-un context privilegiat decât pentru cineva care vine dintr-un context vulnerabil. Ce poate face universitatea pentru ca diploma să nu reproducă aceleași inegalități? Avem o responsabilitate și după ce trimitem absolvenții mai departe.
11. Proiectul vorbește și despre misiunea socială a universității. Cum se traduce aceasta în practică?
Universitatea are trei dimensiuni importante: predarea, cercetarea și misiunea socială. În proiectul nostru, misiunea socială este foarte importantă, pentru că privește legătura dintre universitate și ceea ce se întâmplă dincolo de ea.
Această legătură trebuie construită cu sens, prin colaborări sustenabile și de durată. De exemplu, putem lucra cu școli, centre sociale și organizații care susțin copii și tineri din comunități marginalizate. Chiar dacă universitatea este interesată de învățământul superior, barierele se construiesc mult mai devreme. Dacă există parteneri educaționali care lucrează deja în ciclul primar sau gimnazial și au aceeași agendă incluzivă, este logic să colaborăm cu ei.
Putem implica studenții noștri în practică în astfel de centre, putem organiza activități comune, putem invita copiii din comunități la universitate, putem construi contexte în care universitatea devine vizibilă, palpabilă și mai puțin intimidantă. Astfel, misiunea socială a universității nu rămâne un principiu abstract, ci devine relație.
Aceasta este abordarea ecosistemică pe care o urmărim în proiect: atunci când identificăm parteneri care au o agendă comună de incluziune, încercăm să ne întărim reciproc. În loc să lucrăm izolat, construim rețele care pot răspunde mai bine barierelor întâlnite de persoane diferite, în momente diferite ale traseului lor educațional.
12. Care este, în final, schimbarea de perspectivă pe care o propune EHEI?
EHEI propune să nu mai gândim incluziunea doar ca acces la universitate sau ca adaptare individuală a studentului la instituție. Incluziunea trebuie înțeleasă ca transformare a universității: a practicilor de predare, a politicilor instituționale, a cercetării, a relației cu comunitățile și a modului în care cunoașterea este produsă și recunoscută.
O universitate incluzivă nu este doar o universitate care primește mai mulți oameni. Este o universitate care se lasă schimbată de oamenii pe care îi primește, care învață de la comunități și care își asumă responsabilitatea pentru propriile moșteniri sociale. Mesajul proiectului este că incluziunea nu este un gest de bunăvoință și nici un obiectiv secundar. Este o condiție pentru o universitate mai democratică, mai relevantă și mai capabilă să răspundă lumii în care trăim.
„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României”
„PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană - UrmătoareaGenerațieUE”
Website: https://mfe.gov.ro/pnrr/
Facebook: facebook.com/PNRROficial/