Forma marquise nu trece neobservată și nici nu încearcă să o facă. Are o linie alungită, două vârfuri și o memorie de joaierie europeană pe care puține tăieturi o pot pretinde. Pentru un inel de logodnă, această siluetă cere caracter al pietrei, al monturii și al persoanei care o va purta.
Un nume de titlu, o formă de navetă
În ghidurile de joaierie circulă o poveste frumoasă: că Ludovic al XV-lea ar fi cerut o piatră tăiată după linia buzelor favoritei sale, doamna de Pompadour, și că forma i-ar fi purtat titlul, de marchiză. GIA prezintă astăzi acest episod ca legendă, și pe bună dreptate: nu avem un document de epocă care să confirme comanda. Merită totuși cunoscută: îi atribuim, instinctiv, un aer de curte.
Istoria scrisă este mai sobră și, în fond, mai interesantă. În franceză, aceeași formă se numește și navette, „navetă” sau „corabie mică”, după conturul care amintește de o barcă îngustă. Cuvântul „marquise” apare târziu în limbajul bijutierilor, spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, și a desemnat mai întâi un inel cu montura alungită, nu neapărat o tăietură de diamant. Inelele de acest fel, uneori pe fond de email, erau deja la modă în Europa la cumpăna dintre secolul al XVIII-lea și al XIX-lea. Forma, așadar, își are locul în joaieria de salon, nu în tendința unui sezon.
Un inel logodna marquise se recunoaște imediat: o piatră alungită, cu lateralele arcuite și cu două extremități ascuțite, de obicei șlefuită în stil briliant. Montată pe verticală, trage privirea de-a lungul degetului și face mâna să pară mai suplă. Este o prezență clară, aproape heraldică. Tocmai de aceea nu i se potrivește oricui și tocmai de aceea, când i se potrivește, nu mai arată a împrumut din vitrină.
O formă cu caracter, nu cu zgomot
Marquise stă la distanță egală de oval și de rotund, deși este adesea comparată cu amândouă. Ovalul are aceeași idee de linie lungă, dar își rotunjește capetele și rămâne mai blând. Rotundul este măsura clasică, simetrică, aproape fără surpriză. Marquise introduce două vârfuri. Acest detaliu îi dă o eleganță ascuțită, mai degrabă de profil de epocă decât de bijuterie „sigură”.
În deceniile de mijloc ale secolului XX, forma a fost purtată des, adesea flancată de baghete. Apoi a trecut într-o rezervă mai tăcută, de unde se întoarce ca o alegere a celor care vor o siluetă cu memorie. Nu se confundă cu alte forme, nu cere un decor încărcat ca să existe și nu arată a decizie luată în grabă.
Piatra poate fi un diamant creat în laborator sau un moissanite. Primul are o strălucire albă, mai reținută; al doilea, un foc mai viu, cu reflexii colorate, mai ales la soare. Alegerea ține de temperamentul persoanei, nu de o ierarhie. În ambele cazuri, silueta rămâne aceeași: lungă, simetrică, cu vârfurile aliniate.
Vârfurile, montura și viața de fiecare zi
Frumusețea formei este și responsabilitatea ei. Cele două extremități sunt punctele cele mai expuse. O montură bună le protejează cu gheare așezate exact pe vârfuri adesea în formă de V astfel încât piatra să rămână sigură fără ca metalul să îi mănânce conturul. Este unul dintre locurile în care se vede, imediat, dacă inelul a fost lucrat cu răbdare sau doar asamblat.
Solitaire-ul pune silueta în plină lumină și este, pentru mulți, cea mai fidelă lectură a formei. Un halo urmează conturul ascuțit și îi crește prezența. Pietrele laterale, mai ales în formă de pară sau baghete, leagă inelul de o linie mai veche de joaierie. Oricare ar fi alegerea, înălțimea monturii și protecția vârfurilor rămân nelipsite din judecată, mai ales dacă inelul va fi purtat zilnic. La treburile în care mâna poate lovi sau agăța, inelul se scoate. Nu este o slăbiciune a formei, ci un gest de bună creștere.
La Castelo, astfel de inele sunt făcute în atelierul din Maramureș al bijutierei Alexandra Mesesan. Aurul este adus de la Kauselman, din Germania, turnat în atelier, șlefuit de mână, iar pietrele, inclusiv vârfurile, care cer cea mai mare precizie sunt montate la microscop. Diamantele create în laborator de peste 0,3 ct sunt însoțite de certificat GIA sau IGI; moissanitul, de certificat GRA.
Cum se așază lângă o verighetă
În orientarea clasică, vârfurile privesc de-a lungul degetului. O verighetă fină, din același metal, este cea mai liniștită vecinătate. Dacă montura iese în afara profilului benzii, o verighetă ușor curbată urmează mai bine linia inelului de logodnă. Cele două piese merită privite ca un ansamblu, chiar dacă a doua se alege mai târziu. Pentru îngrijirea obișnuită ajung apa călduță, săpunul neutru și o periuță moale. Merită verificată periodic starea ghearelor de la vârfuri, iar inelul se păstrează separat, într-o cutie căptușită.
O alegere care nu se explică dintr-o privire
Marquise nu este forma cea mai cuminte, și nu trebuie să fie. Se potrivește unei persoane care poartă deja bijuterii cu linie și care va simți silueta ca pe ceva al ei, nu ca pe o îndrăzneală împrumutată. Dacă, ținând un astfel de inel între degete, ai impresia că piatra are o ținută aproape o verticală de portret atunci forma și-a găsit locul.
Un inel de logodnă cu piatră marquise, lucrat cum trebuie și ales fără grabă, nu depinde de un sezon. Poartă cu el o amintire de salon european și o linie pe care o recunoști de departe, fără să aibă nevoie de cuvinte.
