mama e in supraadaptare, joaca mereu salvatorul necerut.
fratele meu ruleaza parintele paranoic.
exista o foarte mare tensiune intre ei doi,
fratele meu cand se infurie o judeca pe mama mea ca nu ia dat chestii
si nu ia facut un viitor in viata.
mama mea ii intretine cearta si incearca sa se justifice, si sa zica a facut ce a putut.
tensiunea dintre ei 2 e absolut insuportabila.
cu fratele meu m-am certat si eu de atatea ori si nu am ajuns nincaieri.
suflet de lemn, idei fixe.
cand glumim,radem si mergem pe la neamuri, eu nu pot sa fiu eu insumi
eu nu pot sa rad cu ei, datoria faptului ca in spatele scenei
e un razboi psihologic de care eu sunt constient.
mama fiind in supraadaptare, eu avand 20 de ani,joaca cu mine salvatorul necerut
ma agreseaza mereu, e ca un slav pe langa mine,nu are un gram de personalitate,
si nu ma lasa sa fiu independent, de parca as ma avea 10 ani.
problema mea e ca :
amadoi cand is in starea de copil si vorbesc cu mine
nu-i suport, imi creaza un disconfort enorm .
stiind minciunile si jocurile din spatele scenei.
daca ii zic lui mama mea sa ma lase odata in pace sa mi vad de drumul meu
se supara.si ma simt vinovat ca am facut o sa sufere, si tot nu se opreste.
acum in mintea mea se intampla asta :
(vrand sa stau in casa,la mama,sa pot sa strang niste bani)
ma simt vinovat pentru faptul ca ii agresez si eu.
cand ii vad in starea de copil,pur si simplu nu-i suport.
ei se cearta si apoi,dupa 2 zile se prefac ca totul e ok ,si apoi iarasi se cearta.
CAND IS OK, EU CRED CA TRAIESC O ILUZIE.
CA IN SPATELE SCENEI SE DISTRUG RECIPROC.
daca am scoate-o la capat, si am arunca "cupoanele" psihologice,lasand trecului la o parte,
pentru mine ar fi totul ok,dar fratele meu nici nu vrea sa auda.
ei nu realizeaza ca inconstient,ma ranesc.
in mintea mea este voce care imi spune sa fiu tolerant si sa-i inteleg, pentru ca is familia mea.
dar ego-ul meu se revolta, stai acilea e gunoi.
ajung sa ma critic pe mine, pentru nu ii inteleg,deoarece
cand cauta proximitate eu nu le ofer.
am o pozitie rigita si nu pot sa las de la mine.
ma doare, ca mie imi pasa de ei si as vrea sa fim uniti.
sa ne acceptam fiecare cum e.
in toata drama lui, jocul mi se pare interesant de analizat.
rog userii care stiu psihologie,si stiu despre ce vorbesc eu aici, sa mi dea niste sfaturi.
sa-i schimb? nici de cum, nu se leaga nimic de ei, si as juca eu salvatorul necerut.
mai ales cu fratele meu care nici nu vrea sa auda de psihologie
sa plec?
poate ca gandesc eu prea dramatic?
ar trebui sa las lucrurile cum is ele,si sa fiu insumi ignorand toata problema,
si dupa ce strang banii sa plec linisit?
joc si eu persecutor-victima?
is familia mea,si trebuie sa-i accept, dar incalcandu-mi oarecum limitele?