Nu stiu cine sunt

[Florentinadascal 4]

Cred ca subiectul a mai fost discutat dar eu as avea nevoie de niste sfaturi personale.Am si eu o problema de fapt mai multe nici macar nu stiu de unde sa incep.Simt ca nu stiu cine sunt si mi-am cam pierdut orice speranta in a se intampla vreo minune care sa ma ajute.Am 21 de ani dar pana acum nu pot sa zic ca am trait cu adevarat si nu, nu sufar din dragoste si nici nu mi s-a intamplat vre-o trauma recenta.Pur si simplu de cand ma stiu sunt asa fara nici un scop, mereu obosita, nici macar nu stiu ce imi place.Incerc sa gasesc cauza pentru care sunt asa dar mi se pare ca ma tot invart intr-un cerc fara raspuns.Am crescut fara mama si tata a fost un om rece, dar puternic in felul lui.Am fost crescuta de bunica care i-a acordat atentie mai multa fratelui meu el era mereu cel bun si a avut o viata foarte diferita de a mea avea multi prieteni si cam tot ce isi dorea.II multumesc pentru ca m-a crescut dar nu m-am simtit iubita niciodata...toata familia m-a comparat cu mama care era cuminte si nu vorbea deloc.Acum asa am ajuns si eu, nu imi place sa ies sa-mi fac prienteni, ma simt foarte prost in jurul oamenilor si ei vad asta si mereu ma intreba ce am de ce sunt trista si asa ciudata, nici macar nu pot sa ii privesc in ochii cand vorbesc cu mine, de intalnit cu baietii la fel ca orice fata normala face nici nu se pune problema.Am trecut prin multe rejectii din partea oamenilor.Pur si simplu mi se pare ca nu sunt din acelasi aluat.De facultate m-am lasat mi se parea prea greu sa stau intr-un colectiv.Nu stiu unde sa-mi gasesc puterea de a face lucruri normale.Si mai am si stari in care sunt entuziasmata dintr-o data sau cateodata nici nu pot sa ma dau jos din pat.As aprecia foarte mult daca mai este cineva in situatia asta sa-mi spuna si mie cum a scos-o la capat.Chiar credeti ca psihoterapia e o solutie?eu cred ca omul isi este cel mai bun psiholog dar in cazul meu nu da rezultate.Si nu mi-as dori niciodata sa iau pastile si va rog fara a vorbi cu cei apropiati despre asta, nu mi-ar placea sa nu mai fie ei insusi in preajma mea.As aprecia sfaturi sau poate a mai fost cineva in situatia asta cum a scos-o la capat?

[Indigo 1 3462]

buna florentina :)

e cam ciudat ca la 21 de ani sa nu mai ai nici un interes pentru viata, sa te simti obosita (pai la 81 ce mai faci?) si mai ales sa renunti la facultate din cauza ca nu poti sta intr-un colectiv; inteleg ca nu vrei sa mergi la un psiholog dar ar trebui sa incerci sa vorbesti cu un prieten, cu un apropiat, cu cineva despre starea ta

si spui despre mama ta dar una e sa fii o fire linistita si alta e sa ai un disconfort vizavi de prezenta oamenilor

si daca tu nu vrei sa iesi din starea asta cu greu te poate ajuta cineva 8)

[Aether. 433]

Avem uneori nevoie de altcineva care sa ne aminteasca cine suntem . De unul singur nu reusesti. Intr-un moment dificil al vietii mele am mers la psiholog. Dupa prima sedinta mi-a spus:" Vreau sa te vezi asa cum te vad eu". M-a ajutat sa am incredere in mine, sa ma redescopar, sa devin puternica. Am reusit sa privesc totul altfel, din alt unghi. Trebuie sa intalnesti oameni, sa socializezi. Si sunt carora le pasa. Nu stii, nu-ti dai seama cat de mult pierzi stand asa.

[Athmy 2564]

Sunt mai multe de facut pt cineva in situatia ta, insa se rezuma cam asa: accepta-te asa cum esti.

 

Dupa care concentreaza-te pe activitati care iti fac tie placere, si dedica-le timp. Combina cu timpul petrecut pt ceea ce este benefic pt tine, desi nu e chiar pacut (de ex. mersul la facultate, invatatul etc). Nu trai de azi pe maine, fa-ti planuri in care sa te recompensezi pt fiecare lucru mai putin placut pe care reusesti sa il duci la bun sfarsit. Incearca sa gandesti si cu capul nu numai cu inima, dar in acelasi timp nu o lasa calcata in picioare. Asa viata ta va avea mai mult sens si continuitate.

 

Gandeste-te la tine ca la un copil mic pe care tot tu ar trebui sa il cresti mare si sa ii prezinti lumea, ca sa fie fericit in ea. Cum ai proceda ca sa fie o persoana constienta de sine si implinita? Iar uneori, cel putin pana esti pe drumul cel bun, trebuie sa faci abstractie de ceilalti, de oamenii care te preseaza. Nu ii lasa sa decida pt tine, fiindca vei trai cu povara alegerilor lor si cu impresia ca viata iti este furata. Ai curajul propriilor alegeri si greseli, exista un sens pe care nu-l poti pierde nici cand gresesti, fiindca asa inveti sa te cunosti.

[@5 IP 2340]

...

 

La 21 de ani e normal sa ai crize de-astea. Nu sunt de identitate ci de depresie .Alea-s altceva si sunt grave.

Socializarea si viata sexuala activa te pot scoate din depresie.

Primul pas l-ai facut...ai socializat cu noi. Pan' la noapte fa-l si pe-al doilea.

[Renaissance'91 6088]

 

 

Daca nu stii cine esti, atunci afla. Usor, si cu rabdare.

[Maria_1 5]

Si eu am avut asemenea 'stari'. Nu-mi place sa le spun 'depresive' sau altcumva. Imi amintesc zile intregi. . . nopti. . . in care eram apatica, fara nici un chef de nimeni si de nimic. Si de multe ori ma intrebam cine sunt. Era cineva in pielea mea, in corpul meu. Dar cineva strain, necunoscut mie. Nu am fost nici la psiholog, nici la psihiatru. Nu pentru ca nu as fi avut bani sau 'deschidere', ci pentru ca mi se parea inutil ca un strain sa se amestece in chestii atat de intime si sa ma intoarca pe toate partile. Mi-am zis ca daca e de intors pe toate partile, o pot face chiar eu. Daca sunt sincera si corecta cu mine. Asta am facut si am inteles foarte multe despre acele 'stari' si am inceput incet, incet sa ies din ele. :yes:

 

Mi-am dat seama ca e vorba de programul meu, de activitatile de peste zi si despre oamenii cu care relationam. Bun. Prietenii imi vorbeau doar despre ei. Sau vorbeam fleacuri si ma simteam obligata sa zambesc si sa ma prefac ca sunt prezenta la discutie. De fapt, erau oameni cu care nu prea aveam nimic in comun, dar fiindca imi erau colegi. . . asta era situatia. Multi imi dadeau starea asta de confuzie si sentimentul ca sunt singura.

Stateam foarte mult la calculator sau la biblioteca facultatii. Paream ca imi vad de treaba, dar de fapt NU faceam nimic care sa ma 'activeze'. Nu aveam nici o activitate care sa imi placa cu adevarat.

Aveam un program haotic, mancam cand apucam, stateam ore in sir pe calculator, ma culcam dimineata la 4.....si tot asa.

 

Cand mi-am dat seama. . . a fost foarte bine. Problema era ca nu aveam deloc incredere in mine, nu gasisem o persoana cu care sa comunic (si afectiv, nu doar palavre), nu aveam nici o activitate placuta care sa ma solicite si sa ma pasioneze in acelasi timp. Nu aveam nici prieten.

 

Cand sunt prea multe 'date' lipsa. . . sistemul. . . da erori. Simplu. Stiu ca n-ai nici un chef sa te mobilizezi, sa cauti oameni, sa-i vezi, sa stai cu ei si sa te distrezi. Stiu ca nu ai chef de aproape nimic si tristetea sau confuzia pun stapanire pe lumea ta. Asta inteleg din ce ai scris.

 

Sa iti dau un exemplu: ai alunecat pe gheata, ai cazut si te-ai lovit. Acum. . . nu trebuie decat sa te ridici si sa mergi mai departe. Dar de acolo de jos, de pe gheata rece, ridicarea parca cere un efort urias. Si parca nici nu mai are sens. . . Dar daca te aduni o clipa, faci un efort (nu exagerat de mare) si reusesti sa te ridici.

Asta se intampla cu starile de genul asta. Nu stiu daca psihologii grabesc intr-un fel procesul asta. Nu stiu daca ne putem cunoaste mai bine pe noi insine prin psihologi si daca putem sa gasim resursele de care avem nevoie. Eu stiu ca toate astea sunt in mine si ca trebuie sa fac un mic efort pentru a depasi o situatie de 'criza'. De'abia cand te-ai ridicat de pe gheata, poti sa iti dai seama ca nu era chiar atat de greu si ca ai o zi intreaga inainte si o multime de lucruri de facut.

 

Te sfatuiesc sa-ti gasesti lucruri care sa iti placa. Activitati de orice tip. Plimbare, invatatura, munca. . . ceva trebuie sa fie. . . cu ceva trebuie sa incepi. Si vei vedea. . .ca o sa poti sa iti revii. . . sa mergi apoi in mijlocul oamenilor si sa te simti mai relaxata, mai sigura pe tine si mai putin implicata emotional

 

 

Ar mai fi multe de zis, dar m-am lungit mai mult decat trebuia

:flowers:

[Taquito 26]

esti o nimeni si asa vei ramane toata viata. si ceilalti isi dau seama ca esti slaba si te vor trata in consecinta, te vor considera inferioara

 

nu vei conta niciodata, poate doar in situatiile in care ceilalti vor avea de castigat de pe urma ta(material si sentimental).

 

stiu ce spun, am vazut o gramada ca tine.

 

oamenii au un talent innascut in a-i mirosi pe cei slabi si a profita de pe urma lor.

[Abbie M. 6295]

 

Simplul fapt ca iti pui intrebarea asta inseamna ca ai o gandire adanca si nu se pune problema sa fii lipsita de personalitate. Poate doar a inceput sa intre intr-un conflict destul de puternic ceea ce esti cu ceea ce ti s-a spus toata viata ca esti/ trebuie sa fii.

 

Cand mi se parea ca sunt o coala alba de hartie aplicam tactica urmatoare - cautam sa fac ce fac altii cu succes, care chiar sunt maleabili ca plastilina. Si anume, cautam grupuri radicale (ca opinii) la filosofia carora as fi putut sa ader, daca intr-adevar nu aveam o personalitate bine definita. Evident ca vedeam imediat diferenta dintre mine si respectivele persoane, unele indoctrinate pana la cer din nevoia de apartenenta, si imi spuneam sezi frumos la locul tau, ca inca esti bine cu capul. :)

 

E normal intr-o stare depresiva sa nu te mai bucuri la fel de intens, sau deloc, de lucrurile care iti faceau placere altadata, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Adu-ti aminte de ele, redescopera-le. Si exprimarea artistica (sunt zeci de modalitati) cica ajuta mult.

[Florentinadascal 4]

Va multumesc pentru raspunsuri unele dintre ele sunt mai mult decat m-am asteptat.E bine sa stiu ca mai sunt persoane care au trecut prin asa ceva si isi pun aceleasi intrebari.In situatiile sociale am vazut de multe ori ca tot ce-i slabi sunt cei care sufera si sunt acuzati cel mai mult,ajungand incet incet sa se simta vinovati si sa creada ca nu sunt buni de nimic.Cred ca nu mi-am ramas pana acum fidela mie in timp ce faceam si ziceam lucruri pe care altii le vroiau si cred ca asta este principalul motiv pentru care am ajuns in situatia asta.Intr-un fel mi-e si frica sa nu o dau in extrema cealalta sa devin o persoana complet apatica fata de cei din jur acuzandu-i pe ei pentru ce am devenit.Indiferent ca am fost prea blanda,pasiva sau prea apatica lasandu-le impresia ca sunt rece,de fapt eu am incercat sa ascund cel mai probabil o timiditate fata de ei,sunt constienta ca eu sunt in mare parte problema pentru care s-a ajuns aici.Poate sunt multi oameni carora nu le place viata lor dar nu fac nimic sa schimbe asta,eu ma numar printre ei.M-am gandit ca ar fi bine mai intai sa incep sa fac lucruri minore pentru mine care imi plac chiar daca sunt niste aberatii si sper sa am curajul sa-mi impun si eu opiiniile diferite care pentru altii sunt niste baliverne si pentru mine sunt baliverne ceea ce gandesc ei dar nu am avut curajul sa le spun asta in fata.Cel mai greu probabil o sa-mi fie sa incep sa ma schimb din moment ce m-am obisnuit cu stilul asta de viata si sa ma culc in fiecare dimineata la 6.In mintea mea mica si limitata nu-mi dadeam seama ca sunt oameni care discuta despre probleme de genu.Sper incet incet sa ma stabilizez si poate cine stie o sa intalnesc persoane in prezenta carora o sa ma simt si eu bine,daca nu o sa vin aici mereu sa-mi vars amarul 8).Cel mai mult mi-a placut sa ascult la oamenii care au fost jos ,ce le-a dat putere sa si revina.Poate nu o sa fie doar o revelatie de moment ,poate usor,usor o sa fac lucruri pentru mine si o sa am si eu mai mult curaj. :roll: