BigDefender - Nuvelete

[BigDefender 2294]

Scrisa in 1996, sper sa mai fie de actualitate!

Mentionez ca orice greseala, de orice natura ar fi ea, imi apartine in totalitate!

 

 

Soarele roşiatic aprins pare că s-a agăţat deasupra coroanelor copacilor. Razele sale orbitoare se oglindeau

[BigDefender 2294]

Sticla plutea parcă

[BigDefender 2294]

Scrisa in 1997, sper sa mai fie de actualitate!

Mentionez ca orice greseala, de orice natura ar fi ea, imi apartine in totalitate!

 

 

-Vino! Vino...! Şi ţine ochii

[Amarena 13803]

V-au fost alipite topicele "APARTAMENTUL - nuveleta paranormala" si "Ad

[@anyry 105]

Am citit prima "nuveleta" si mi-a placut. E drept ca sunt (ffff. putine si izolate) greseli de ortografie.

[BigDefender 2294]

Am citit prima "nuveleta" si mi-a placut. E drept ca sunt (ffff. putine si izolate) greseli de ortografie.

Merci de trecere!

Prima nuveleta din 1996 se intituleaza :

ADANCUL RECE AL NOPTII,

iar a doua, cea din 1997:

APARTAMENTUL.

[doriniciu 4]

Merci de trecere!

Prima nuveleta din 1996 se intituleaza :

ADANCUL RECE AL NOPTII,

iar a doua, cea din 1997:

APARTAMENTUL.

astept continuarea.

[tadayo 3390]

"Apartamentul" prea seamana cu orice povestire pe tema poltergeist. Ca sa captivezi cititorul, sa-l tii alert pana la final, e bine sa ai ceva in plus fata de ce s-a scris pana azi. Un declic. De obicei la final. Ceva care sa deruteze lectorul si sa-l faca sa gandeasca altfel fata de cum se astepta.

 

Nuvela cu inecatii e la fel.

Dialogurile sunt vii, realiste, dar cam lungi.

Eu iti recomand sa condensezi exprimarea. Sa tai pana expui subiectul intr-o pagina. E un tur de forta. Si sa scrii mult mai multe subiecte, in loc sa investesti energia psihica intr-unul singur lungit.

 

Azi lumea nu mai are rabdare sa citeasca. Iar daca totusi citeste, se asteapta la foarte mult in final si poate fi dezamagita.

 

Recomand proza scurta a lui Jeffrey Archer. Acolo totul e exprimat la fix.

[BigDefender 2294]

Incubus.

Undeva, departe, unde luna, când apune dimineaţa, trebuie să se strecoare printre crengile copacilor care, nestăviliţi, au crescut până la cer, unde liniştea este atât de adâncă încât, uneori, când vântul de la miazănoapte, obosit, se lasă să doarmă prin poienile înverzite şi moi, se aud valurile mării. Dacă cineva ar respira aerul magic al acestui loc, ar auzi, prin acele valuri, o muzică care i-ar încălzi inima şi sufletul, precum focul blând ce încălzeşte în orele târzii din iarnă, mâinile copiilor ce intră zgribuliţi şi uzi în casă, cu gândul greu şi fruntea încruntată la a doua zi de şcoală.
Undeva, prin acele locuri, există un lac. Un ochi de apă, rătăcit şi pierdut, al marelui râu ce-şi poartă bătrânele-i ape prin timp şi spaţiu, imun şi orb la grozăviile lumii dezlănţuite. Lac ce nu se amestecă în treburile vieţii cotidiene decât atunci când, natura sătulă de ceea ce simte, îşi revarsă furia asupra pământului. Este un lac ca toate lacurile. Sălbatec, înconjurat de stufăriş, unde iarba de pe mal se pierde în apa acoperită de mătasea broaştei. Nimeni nu a cutezat vreodată să-i descopere secretele-i adâncuri, doar vorba, şi şoapta omenească a născut şi creat legende diavoleşti, pline de mister. Sătul de atâta îndrăzneală din parte muritorilor de rând, lacul prinse a creea ceea ce mintea oamenilor dorea.

Păşind din afară, făcând primii paşi în pragul pădurii-ntunecoase, un fior de frig îi făcu pe Valentina şi pe Rareş să se scuture străbătuţi de un fior de frig. Părea că noaptea s-a pogorât brusc. Lumina îşi croia cu greu loc prin acoperişul încâlcit al copacilor seculari, iar căldura soarelui se pierdea undeva deasupra coroanelor de piatră.
Valentina, zgribulindu-se străbătută de un fior de frig, îşi desfăcu jacheta de la brâu îmbrăcând-o şi încheind-o până sub bărbie. Rareş se apropie de ea zâmbind şi îi masă încet umerii.
- Parcă suntem într-o peşteră, zice ea.
- E rece aici, normal, doar e pădure şi soarele vezi că nu pătrunde, face el ridicându-şi privirea spre cerul ce abia se vedea printre coroanele copacilor, dar lângă lac este loc mai liber, este iarbă şi bate soarele. O să fie bine acolo, te vei încălzi.
- Şti tu asta?
- Eee ştiu...aşa am auzit, ce am mai fost până acum?
- Să sperăm că e aşa cum spui, şi se întinde ea dându-i zâmbind un pupic scurt, fugar, pe buze.
Porniră pe cărarea ce se pierdea printre copaci ca într-un labirint gigantic. Precum se afundau spre inima pădurii, aşa copacii păreau mai înalţi, mai groşi, iar lianele sălbatice ce-i îmbrăcau îi făceau să arate aidoma unor creaturi ciudate. Tufele încâlcite ce împânzeau locul se împreunau deseori peste cărare, iar Rareş le ridica crengile subţiri cu spini şi tensionate care o sileau pe Valentina să se aplece până aproape la pământ pentru a putea trece, şi aşa, rucsacul nu scăpa şi se agăţa dezechilibrând-o o fracţiune de secundă.
Liniştea era atotstăpânitoare. Din când în când, câte o pasăre mai ciripea nervoasă undeva prin înaltul coroanelor stufoase, ascunsă vederii, în rest, parcă esenţa păcii se pogorâse asupra naturii împietrite.
Trecură mai bine de o oră de când intraseră în pădure, când în faţă, printre trunchiurile stăbune ale copacilor, aidoma unui diamant prins într-un sipet în mijlocul unei întunecoase camere de muzeu, strălucii o fracţine de secundă oglinda lacului în care soarele îşi trimitea razele-i calde.
Valentina, chicoti scurt şi o luă la fugă pe lângă Rareş, râzând şi săltând. Luat prin surprindere, Rareş apucă râzând o crenguţă de jos aruncând-o după ea, fără să o atingă.
Lacul, incredibil de rotund, de parcă un arhitect ar fi lucrat atent la el, părea adormit şi el aidoma pădurii în mijlocul căreia trona. În jurul său, un brâu înalt de iarbă, deasă şi grasă, dădea locului impresia unei oaze.
Valentina îşi lepădă rucsacul, şi prinse a se învârti cu braţele desfăcute şi faţa spre cer. Şi se învârti până ameţi şi căzu pe spate în iarba moale. Rareş, se apleacă asupra ei zâmbind. Îi prinse uşor faţa în mâni, şi o sărută prelung şi apăsat strividu-i buzele de ale sale. Liniştit se ridică apoi sprijinindu-şi un genunchi de pământ şi inspiră adânc aerul rece îmbătător.
- Hai! Sus domniţă! Avem treabă că uite, acuşi se întunecă. Şi m-a luat o foame de la aerul ăsta... Ţie nu ţi-e foame?
- Un pic, zice ea ridicându-se în capul oaselor şi privindu-l cu ochii mijiţi şi cu un zâmbet siret pe faţă.
- Ce-i ? face el bănuind ceva la mijloc.
- Mai sărută-mă odată, sopteşte ea încet, parcă cu teamă de a nu fi auziţi de natura din jur, privindu-l dulce.
Rareş se apleacă încet spre a ea privind-o fix în ochii verzi, iar în clipa când aceşti ochi se închiseră concentraţi asupra plăcerii iminente, el o muşcă uşor de nas sărind apoi râzând într-o parte.
- Măăăă...! face ea râzând în timp ce-şi ştergea vârful nasului cu palma.
- Niciun mă, prinţesă! Hai sus, la treabă, uite acuşi se întunecă şi n-am făcut nici cortul nici foc pentru la noapte. Eu fac cortul, tu adună nişte vreascuri, şi nu fă economie de energie, adună câte poţi că ne trebuie şi peste noapte. Hai că apoi te ajut şi eu...
- Nu fă economie de energie...îl imită ea strâmbându-se la el scoţând limba.

Încet, soarele roşiatic, cobora peste pădure. Părea că va apune undeva chiar în mijlocul copacilor, ca apoi, în zori, să răsară, făcând roua să strălucească precum nişte perle mici împrăştiate deasupra frunzelor şi a ierbii. Usor, oglinda lacului prinse a se încreţii sub adierea răcoroasă a vântului, iar frunzele foşneau trezindu-se la viaţă.
Rareş ridicase cortul şi un foc micuţ şi vesel juca în faţa lor. Valentina se cuibări leneşă în braţele lui, mişcându-şi umerii până găsi poziţia ideală la pieptul lui. Rareş o încolăci cu braţele împreunându-le cu ale ei.
Se-ntunecase de-a binelea, iar acum, singura lumină venea de la focul peste care Rareş arunca, din când în când, câte mână de vreascuri. Valentina tremura la fiecare fafală de vânt.
- Vrei să intrăm ? o întreabă el.
- Nu. Mai stăm puţin...
- Văd că tremuri.
- Las' că mă lipesc de tine, zice ea cu o voce subţire, de copil răsfăţat.
De undeva din adâncul pădurii, o bufniţă îşi făcea auzit glasul, răspânzindit de un ecou sinistru. Valentina tresări.
- Ce e? o întreabă Rareş sărutându-i părul în creştet.
- Auzi cum face?
- Bufniţa aia?
- Aha...
- E şi ea un animal...
- Auzi, dar ce se spune despre locul ăsta? Umbla vorba că e ceva cu locul ăsta, cu lacul...
- Prostii. Se zicea din bătrâni, că locul ăsta e blestemat, că-i bântuit că nu ştiu cine a murit aici...ceva de genul ăsta, de fapt, dacă îmi aduc bine aminte, povestea era ceva legat de spiritul lacului..aşa ceva...
- Da, parcă lac se zicea, da
- De lac...de locul ăsta în sine...cine ştie. În fine, erau nişte zvonuri.
- Păi nu a fost închis un timp?
- A fost, dar nu pentru prostiile alea, ci pentru că s-au înecat nişte copii aici, de pe undeva din satele astea din jur. Se zice că-i adânc tare lacul ăsta.
- Chiar aşa. Ce mic pare la suprafaţă şi ce adânc e, nu?
- Te pui cu natura...
Trecuse de miezul nopţii. Vântul încetă să mai bată, iar luna îşi făcu maiestuos apariţia luminând totul în jur.
Valentina prinse curaj.
- Hai la culcare. Simt că mi se închid ochii, zice ea răsucindu-şi capul spre Rares şi pupându-l pe obraz.
- Hai! face el ridicându-se greoi din iarba udă şi alunecoasă întinzându-şi oasele. Mă duc să aranjez înăuntru. Vezi, aruncă vreascurile alea ce au mai rămas, poate mai ţine ceva focul ăsta...
Zicând asta, se întoarce şi intră în cort. Valentina se lăsă pe vine adunâd, mai mult pe pipăite, vreascurile dimprejur aruncându-le în focul ce prinse a pâlpâi mai cu viaţă. Dintr-o dată, un pleoscăit destul de puternic se aude şi stropi reci de apă o stropesc pe faţă şi pe mâini. Ea ţipă scurt trăgându-se un pas înapoi, apoi se răsteşte la Rareş.
- Nu mai arunca aşa! Tot m-ai stropit! Ce ai aruncat?
Rareş iese de-a buşilea privind-o mirat.
- Ce zici? De ce ai ţipat?
- Păi tot m-ai stropit. Ce ai aruncat?!
- Ce am făcut? Ce să arunc? N-ai văzut că sunt înăuntru? N-am aruncat nimic. Tu ai ţipat.
- Păi am ţipat că tot m-ai stropit.
- Cu ce să te stropesc măi fato. Nu îţi spun acum că n-am aruncat nimic.
- Hai măi... Acum ţi-ai găsit să mă sperii. Las-o baltă, se supără ea puţin.
Rareş o privi nedumerit şi ridică din umeri. Întră după ea în cort, nu înainte de a mai pune o mâna de vreascuri pe foc.
Trecu câtva timp, şi nu reuşiră să adoarmă. Se tot foiau fără să-şi găsească locul. Rareş o cuprinse în braţe, dar Valentina nu avea stare. Se ridică pe genunchi şi-şi netezi părul pe spate.
- Ce ai? o întreabă el încet şi blând mângâindu-i palma în mâna lui.
- Nu ştiu... M-ai speriat şi acum nu-mi mai place aici.
- Tu nu înţelegi că nu am dat cu nimic în apă.
- Păi ce a fost atunci? Ce, sunt peşti aici? Că dacă sunt, atunci era unul mare.
- Poate că a fost peşte. Nimeni nu vine aici la pescuit, aşa că au putut să crească în pace.
- Nu ştiu de ce, dar abia aştept să plecăm acasă.
- Ai să vezi că mâine dimineaţă, pe lumină, are să-ţi placă iar aici. Acum te simţi aşa pentru că e întuneric, e liniştea asta...
- Hai să mai punem pe foc, zice ea dintr-o dată. Mai bine stăm afară decât aici aşa.
- Dacă vrei...
Luna stăpânea cerul aruncând o lumină albăstruie în atmosferă. Vântul prinse a bate iar, dar uşor, abia mişcând vârful ierbii, iar o cucuvea îşi făcu auzită prezenţa agitându-se şi zburând zgomotos pe undeva prin apropiere. Suprafaţa lacului părea de piatră, nemişcată, doar vârfurile stufului se unduiau alene, iar câteva broaşte începură a orăcăi.
Un trosnet sec, de creangă ruptă se auzi tare pocnind dinspre pădure. Tresăriră amândoi involuntar şi rămaseră fără să respire preţ de câteva secunde. Valentina se lipi de el.
- Stai liniştită, îi zice el. Doar îi pădure...
- Daa, cum să nu...
Ca să îi dea curaj, Rareş voi să mai arunce un vreasc pe foc, dar nu mai găsi niciunul în iarba înaltă, iar focul se stingea încet.
- Stai un pic, zice el ridicându-se în picioare. Dacă tot stăm aici, atunci trebuie să mai punem pe foc, altfel îngheţăm.
- Şi ai de când să mă laşi aici? îşi ridică ea spre el faţa mirată.
- Păi să stai lângă foc, şi aşa ţi-e frig.
- Vin cu tine, se ridică ea imediat scuturându-şi turul pantalonului de pământ.
- Hai să luăm de acolo că...
Vorba îi fu întreruptă de un trosnet mult mai puternic şi repetat, ca şi cum ceva, mare, ar fi trecut în fugă prin liziera pădurii.
Încremeniră amândoi. Valentina mai avu un rest putere să se lipească de pieptul lui. În liniştea ce se lăsă, îi auzea respiraţia sacadată, dar atenţia îi fuse atrasă de un nor care acoperea încet luna, întunericul devenind opac.
- Hai lângă foc, spune ea încet.
Rareş nu-i răspunse, fiind prea preocupat să străpungă cu privirea spre locul aproximativ de unde se auzi zgomotul, dar o cuprinse uşor pe după umeri retrăgându-se spre focul mic ce pâlpâia luminând pe o rază de jumătate de metru în jur.
- Ce crezi că a fost? mai întreabă ea încet.
- Habar n-am... E posibil să fi fost ceva animal. Adevărul e că suntem atât de obişnuiţi cu oraşul, încât am ajuns să ne speriem de orice zgomot, poate normal şi natural, din natura asta. Poate să fi fost vreun beţiv de prin satele astea din-prejur. Hai aici lângă foc, te mai încălzeşte puţin, văd că tremuri. Sper că nu te-ai speriat prea tare?
- Normal că m-am speriat... Trebuie că s-a auzit de undeva din partea asta, arată ea cu mâna în spate şi în stânga. Parcă a călcat cineva pe crengi.
- Hai că ne-am speriat una bună. Asta e.
- Da, aventură am vrut, aventură avem.
Rareş surâse cu amărăciune, apoi se aplecă şi o sărută scurt.
De undeva din pădure se auzi o pasăre ciripind şi agitându-se undeva prin coroanele copacilor. Aceasta şi faptul că luna se ivi iar de după nor, acoperind locul cu lumina ei albăstruie, ca de camuflaj, le readuse inima la loc. Nimic nu părea anormal înspre pădure. Liniştea se înstăpâni şi doar vântul ce prinse a adia iar, mişca liniştit frunzele copacilor.
- Şti ceva? Ne-am speriat ca proştii, zice el zâmbind larg, încurajator. Hai să mai punem ceva vreascuri pe foc că altfel se stinge.
- Nu vreau să mai mergem iar, protestează Valentina trăgându-l de mână.
- Nu mai mergem nicăieri. Caută p-aici prin iarbă. E bun orice vreasc, doar să ţinem focu' aprins.
Zicând asta, se lăsară amândoi pe vine bâjbâind cu palmele prin iarba înaltă şi udă după vreascuri rătăcite. Mirosul de iarbă proaspătă şi de pădure parcă se simţea mai pătrunzător ca oricând. Se liniştiră de tot. Era clar, că doar faptul că nu erau obişnuiţi cu viaţa sălbatecă a naturii le dăduse starea de teamă.
Valentina începu să fredoneze încetişor un cântec numai de ea ştiut. Rareş zâmbi auzind-o... Reuşiră să strângă un braţ de crenguţe şi alte vreascuri. Le puseră peste jar şi imediat focul prinse a pâlpâi vesel. Se aşezară lângă sursa de căldură, îmbrăţişaţi, şoptindu-şi vorbe de amor, punctate cu câte un sărut pe buze. Valentina căscă fără de-i trosniră fălcile şi zâmbi cu gura până la urechi.
- Ţi-e somnic, aşa-i? o muşcă el uşor de ureche.
- Un pic...
- Ţi se lipesc ochii. Hai să te culci puţin.
- Singuricăăă...?
- Aici stau. Am grijă de foc, cât mai am ce pune pe el, apoi vin şi eu.
- Nu mă duc fără tine.
- Nu fi încăpăţânată...
- Nu mă duc fără fără tine şi gata, se agaţă ea de el încrucisându-şi mâinile după gâtul lui.
- Atunci şti ce? Mai căutăm câteva vreascuri şi lemne, punem totul pe foc şi ne băgăm la somn. Ce zici, e bine aşa?
- S-a făcut! face ea prinzându-l de bărbie şi scuturându-l în glumă.
Se apucară să caute vreascuri iar prin iarbă, îndepărtându-se încet încet spre pădure. Le trecuse orice teamă. Căutau, când aplecaţi, când pe vine, crengi şi alte bucăţi de lemn. Adunau toate lemnele ce le găseau pe pipăite, fie uscate, fie verzi. Vântul se stârnise. Bătea acum un tare rece dinspre lac. Trestia se îndoia şi foşnea, iar valuri mici se rostogoleau peste mal. Pădurea foşnea şi ea. Nori negri, ca nişte pete se aglomerau pe cer ascunzând iar luna. Din foc, scântei mărunte se împrăştiau tot mai mult duse de vânt, câteva fiind ajungând până în apropierea cortului. Rareş vede şi le stinge călcând peste ele, dar aşa, pericolul nu era înlăturat.
- Vali, cred că trebuie să ştingem focul. Dacă ajunge jar pe cort i-a naibii foc. Vântu' ăsta nenorocit.
Ea se ridică de spate îndreptându-şi spatele şi urechea spre el.
- Ce ai zis?
- Vântul ăsta împrăştie jar şi-l duce spre cort! strigă el. Nu mai aduna nimic, trebuie să stingem focul. Doamne fereşte să se aprindă cortul sau pădurea. Asta ne-ar mai trebui.
Valentina strânge totuşi în braţe mănunchiul de vreascuri şi le aruncă apoi lângă cort.
- Hai că sting focu', zice Rareş aruncând apă dintr-o sticlă peste flacără.
Goli sticla, dar focul continua, să pâlpâie mărunt.
- Mai aduci nişte apă, o roagă el pe Valentina ce tocmai ieşi din cort după ce-şi puse încă o bluză pe ea.
- De unde, că nu mai avem?!
- Stai că mai aveam parcă o sticlă la mine, zice el târându-se în cort şi răscolind prin rucsac. La naiba, şi puteam să jur că mai aveam o sticlă de jumătate la mine! Vezi dacă nu poţi să iei din lac, să umpli sticla aia... strigă el să acopere vuietul vântului.
Ea ridică sticla agitând-o în glumă spre el, şi se apropie de lac. Era uşor să i-a apă. Malul acoperit de iarbă era solid. Se apleacă şi începu să umple sticla. Un miros groaznic, greu şi totodată greţos, a hoit, venea dinspre apa ce părea acoperită de o pâclă uşoară. Strâmbând din nas, rezistă să umple sticla şi se ridică.
Ar fi vrut să ţipe, dar vocea n-o mai asculta. Scăpă sticla din mâna, care se rostogoli apoi în apă. Cu ochii măriţi de groază, şi paralizată de frică, rămase aşa, nici nu mai respira. În faţa ei, creatura hidoasă, părea un copac imens, răsărit din ceaţa nopţii. Trupul, părea acoperit cu păr des, negru, braţele-i lungi semănau ca două rădăcini, iar ochii, mari, roşiatici, înfiţi în craniul osos, cu bot lung, ca de lup, de unde, printre colţii albi, ascuţiţi, însiruiţi ca lama unui ferăstrău, curgea ceva ce aducea a balele unul cal înspumat. Acei ochi imenşi, înfiorători ascuni sub sprâncenele păroase, o fixau acum pe ea. Un horcăit înfundat se auzi când creatura îşi miscă capul lăsând pentru o clipă ca luna să-i lumineze înspăimântătorul profil de lup gigantic. Valentina leşină.
...
Deschise ochi tresărind din tot corpul şi zvâcni instinctiv.
- Vali... Vali, mă auzi, aude ea vocea blândă şi liniştită a lui Mihnea. Doamne ce m-ai speriat. Ce ai păţit? Abia te-am găsit...erai căzută jos lângă apă şi...
Adunându-şi puterile, se ridică în capul oaselor şi vede, în lumina unui foc mare, că lângă Mihnea mai era cineva.
- Dânsul e pădurar aici în pădure. Mai şti când ne-am speriat de trosnetul acela din pădure? Dânsu' era...şi tot dânsu' m-a ajutat să te găsesc. M-a auzit cum te strigam şi ... Dar ce ai păţit? Erai căzută leşinată.
- Ce a fost aia? bâlbâie ea
- Ce anume?
- Ceea ce a ieşit din apă.
- N-a fost nimic... ce anume să fie...n-am văzut nimic... Te-am strigat şi n-ai răspuns, apoi te-am căutat până a venit domnu' pădurar cu lanterna şi aşa te-a găsit. Ţi-a fost rău?! Vom pleca de cum se luminează şi direct la medic.
- Ce a fost aia ce-a ieşit din apă? repetă ea .
- N-a fost nimic. Ţi s-a părut. Poate că...ai visat...
- Cum să visez?! se agită ea ridicându-se încă ameţită. Am văzut ceva ce ieşise din apa asta...
Pădurarul se aproprie de ea şi în raza de lumină a lanternei se prezintă:
- Gheorghe... apoi continuă. Domnişoară, nu a fost nimic în apă. Eu sunt pădurar aici de mulţi ani şi în acest lac, în afară de broaşte nu există nimic. Probabil că vi s-a părut... Eu am venit când am auzit pe prietenul dumneavoastră cum vă strigă şi vă caută. Îmi făceam rondul...
Valentina se întoarce spre Mihnea şi se lipeşte de el luându-l în braţe.
- Vreau să plecăm de aici.
- Plecăm imediat ce se luminează...
- Nu trebuie să vă fie frică domnişoară. Nu există niciun animal care să vă poată face rău. În pădure, se întoarce el cu faţa spre întunericul fad, sunt ceva animale, dar nu din acelea care să vă facă rău. Dealtfel nici nu se apropie ele de lac, doar, aşa, uneori vara când este secetă, altfel...
- Bine, dar eu vreau să plecăm, rămâne ea hotărâtă.
- Oricum plecăm dimineaţă, se amestecă şi Mihnea. Numai noaptea asta ne-am hotărât să rămânem.
Pădurarul suspină prelung, apoi îşi scutură mâinile de cracul pantalonului cu un clar aer de drum.
- Eu plec acum. Trebuie să-mi continui rondul.
- Nu ne lăsaţi nouă lanterna, aproape se roagă Valentina de el.
- Oh, dar nu pot. Cum să continui fără lanternă, numai asta o am. Voi aţi venit peste noapte fără lanternă?
- Ne-am gândit că facem foc...se disculpă Mihnea.
- Hai că am plecat...
- Vă mulţumesc pentru ajutor! nu uită Mihnea.
- Staţi liniştiţi, nu este nimic aici care să vă facă rău.
În timp ce pădurarul se pierdea în negura nopţii, Mihnea o strângea mai tare în braţe pe Valentina. Îi lipi capul de pieptul lui mângâind-o uşor.
- Vezi, nu are de să-ţi fie teamă...
- Ştiu ce am văzut, rămâne ea consecventă. A fost ceva acolo.

Lumină către cer



1917. Undeva în Moldova.
. Soarele, de un roşu aprins, prinse a se stinge în pământul zguduit de moarte.Nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese aici cu ore înainte. În aceea dimineaţă, în transeea îngustă ce serpuia de la capătul păduricii şi până la râpa din stânga ce dădea spre pârâu, se îngesuiseră două sute de suflete gata de a fi sacrificate pe altarul veşnic însetat de sânge al războiului. Două sute de suflete care gândeau, şi sperau, că vor mai prinde a respira aerul şi aşa înecăcios puţind a sulf şi a moarte.
Două sute de ochi ce îşi fixaseră ochii pe ruina blestemată a bisericii ce nu vroia să cadă. Pentru asta, ei, cei două sute de martiri pierduţi ai sorţii, ce uitaseră demult ce-i eroismul, se pregăteau să atace. Ruina aceea trebuia făcuta una cu pământul. De acolo de undeva, o baterie de artilerie inamică făcea prăpăd în rândurile lor. Din cauza ei, numai în aceea dimineaţă, patruzeci de tineri îndoliară tot atâtea familii pentru care rugăciunea devenise o amarnică glumă.
...

Terenul din faţă, era aproape plat. Câteva movile, asemeni cocoaşelor păroase ale unor cămile îngropate, răsăreau ici şi colo. Un grup de pomi, parcă rătăciţi de pădurice, se înălţau sfioşi la vreo cinzeci de metri de pârâul ce serpuia fără zgomot. Păreau că sunt un grup de monştri însetaţi, deşelaţi, slabi şi înalţi, cu braţele subţiri ce unduiau în bătaia vântului care mergeau parcă să bea apă. Aceasta era imaginea naturii. Peste ea se suprapunea imaginea războiului. Câmpul întreg era brăzdat de gardurile reci, negre şi ruginite din sârmă ghimpată. Ici şi colo, pe unde o cărare îngustă ocolea barajul de sârmă, soarta invita trupurile bieţilor nefericiţi la hrană pentru mitralierele inamice ce abia aşteptau să se înfrupte din carnea lor smeadă.
Caporalul Mircea Tudose, nu-şi putea lua ochii de la turla blestemată a bisericii. Urcă două trepte pe scara de lemn din transee, ce ducea spre ţara nimănui, mijindu-şi ochii. Ceilalţi camarazi, şedeau pe fundul tranşeii sprijinindu-se cu spatele de pământul ce le devenise un prieten mai apropiat decât mama. Era linişte. Artileria nu trăgea, gloanţele nu şuierau.
- Dacă avem puţin noroc, mai bine zis dacă băieţii cu puşcoacele cele mari(făcea el referire la artileria din spate), deschid bine ochii, s-ar putea să nu avem prea mult de lucru. N-ar fi mai mult de douăsute cinzeci, treisute de metrii până la obiectiv, zice el scoţându-şi o clipă casca şi ştergându-şi fruntea asudată cu mâneca aspră a uniformei.
- Eee... Ce bine ar fi, zice ca pentru sine-şi Codruţ Barbu, un tânăr, dar bătrân soldat de undeva de prin împrejurimile Târgoviştei. Dar din păcate, până acum, fiecare metru ne-a costat câte un camarad, mort, sau rănit.
- Taci bă din gură! E război ce naiba. Avem de îndeplinit un ţel, acela de a câştiga, iar asta o vom face oricât va costa, clar?!
- Pentru mine e clar dom’ caporal. Dar aş vrea să fac parte dintre cei care îşi vor aduce aminte de aceste momente, oricum, doar să prind pacea întreg şi sănătos.
- Roagă-te la Dumnezeu aşa să fie.
- De parca asta contează... Toţi s-au rugat şi totuşi...
De undeva din dreapta se auzeau paşi şi o voce care ordona. Toţi îşi întoarseră privirea întra-colo. Pe după cotul strâmt al tranşeii îşi făcu apariţia colonelul Petrescu Ion. Era urmat de încă câţiva ofiţeri. Toţi cu mantăile descheiate şi lungi de atingeau pământul.
- Hai băieţi! Treziţi-vă din amorţeală! Hai, sculaţi-vă şi veniţi-vă-n fire! Uite acuşica pornim cu sorcova spre inamic, zâmbi el blând oprindu-se şi punându-şi mâinile în solduri. Părea un actor de cinema în vreun rol dramatic intens. Ştiţi ce aveţi de făcut?! continuă el cuprinzând pe toţi cu privirea. Acolo, în faţă este rămăşiţa aia de biserică. De acolo de undeva, un observator ne ţine sub observaţie şi îşi anunţă artileria despre fiecare mişcare a noastră. Va trebui să îi oprim! Nu va fi uşor,dar nici prea greu. Vom atăca cu tot batalionul şi ne vom stabili baza acolo! Ceva nelămuriri?!
Un soldat, mic la stat, cu ochelari rotunzi şi o faţă roşie, ridică ruşinos mâna ca la şcoală.
- Permiteţi-mi dom’ colonel...
- Ia, zii!
- De ce nu se ocupă artileria noastră de ruina aia? Câteva lovituri şi nu râmăne decât o mână de praf.
- Din două motive, băiete. Primul motiv este că nu avem muniţie suficientă, abia avem pentru a sprijini atacul. Secundo: pentru că s-a primit ordin de la divizie să ne mutăm cu tot calabalâcul acolo. Scurt şi concis! Alte întrebări ?!
Nimeni nu mai miscă. Colonelul îl căută din priviri pe căpitanul Barbu Andrei, comandantul companiei. Când îl zări, îi făcu un semn din degete să se apropie, apoi îi zice cu voce scăzută.
- Vezi că onoarea de a porni primul îţi aparţine. Ai grijă, după ultimele informaţii, ai în faţă ceva unităţi proaspete. Nu sunt cine ştie ce, dar nici floare la ureche nu va fi. Nu pierdeţi vremea pe drum. Înainte cu toată forţa. Voi ordona să vă acopere artileria, dar nu te baza prea mult pe asta.
- Înţeles să trăiţi! salută căpitanul luând poziţia de drepţi.
- Atacul îl dai în juma’ de oră. Îţi repet. Toată viteza înainte. Nu te interesează decât să ocupi ruinele alea, apoi voi avea grijă să rămâneţi în repaos câteva zile, dar ne trebuie biserica aia, pricepi?!
- Înţeleg dom’ colonel!
- Foarte bine. Hai c-am plecat. Să văd ce pot face cu artileria aia. Ai grijă, indiferent dacă ai sau nu acoperire, tu îmi ocupi biserica aia!
- Aşa voi face! răspunde el clar, apoi, după ce colonelul dispăru după cotul tranşeii mormării : sau încerc să fac.
Cele treizeci de minute trecură ca vântul. Toţi soldaţii erau cu arma în mână fixând marginea sfărâmăcioasă a transeii. Era momentul ultimei rugăciuni. Din clipa când fluierul sună atacul, glorioasele înjurături şi bleteme urmau să pătrundă în lumea lor.
Barbu aruncă o ultimă privire trupei. Toată lumea era pregătită. Apoi privi o clipă cerul unde zdrenţe de nori albi pluteau leneşi sub un cer senin. Şi era aşa linişte, gândi el înainte de a-şi duce fluierul la buze. Apoi, suflă tare, din toţi rănunchii.


Câteva momente, nimeni nu strigă nimeni nu urlă. Asta dură până ce o parte din ei ajunseră sus pornind în fugă prin ţara nimănui. Strângeau armele în mâini ajutându-se de ele pentru echilibru în momentele când săreau sau treceau peste gardurile de sârmă ghimpată. Era bine. Dinspre inamic nicio mişcare, niciun foc tras. Dar nici artileria proprie nu-i acoperea cu foc.
Caporalul Tudose gâfâia la greu. Nu înjura, nu striga, nu urla. Era cu ochii în patru. De oriunde putea să pornească glonţul aducător de moarte. Alerga aplecat , ridicându-şi din când în când casca ce-i cobora peste ochi. În jurul lui soldaţii înaintau cu mai puţină ardoare. Se trecu de la o fugă haotică, la o fugă uşoară. Încet se stinseră şi uretele şi înjurăturile lor. Dinspre inamic nicio mişcare iar impresia era de a înainta spre un loc pustiu. Strigătele şi înjurăturile nu-şi mai aveau locul. Toată atenţia se concentră spre teren şi spre calea de acces. Nici Barbu nu mai ştiu ce să zică. Înaintaseră vreo sută de metrii şi totul era bine, prea bine. Şoldaţii prinse a glumi. Se ajutau reciproc când se încâlcea câte unul în sârmă, chiar râzând şi glumind. Atacul se transformă într-un marş forţat, liniştit. În faţă, ruina bisericii se contura tot mai clar. Dinspre inamic nicio mişcare.
Doamne ajută, îşi murmură în barbă soldatul Costin Marius. Bruboane de sudoare îi coborau pe frunte iritându-i ochii. Uită de rana de la câlcâi provocată de rosătura bocancului. În spatele lui, camarazii ce se dispersară la începutul atacului pentru a nu fi o ţintă tentantă şi uşoară, acum se adunară încet, încet, glumind. Cine din dreapta chiar râse cu poftă de ceva. O clipă, Tudose se opri privind la oamenii lui. Toţi erau în plin avânt. Nu părea să lipsească nimeni şi atacul continua fără să se fi tras niciun foc. Îşi întoarce privirea spre biserică. Nu mai aveau mai mult de vreo sută cinzeci de metri, dar obstacolele de tot felul le îngreunară elanul. Fiecare era acum atent să le depăşească fără să-şi piardă nici măcar un nasture.
De undeva, dinspre baza ruinelor, ceva sclipi preţ de o fracţiune de secundă şi Barbu, atent, observă imediat. Ridică mâna să atenţioneze, dar vocea nu i se mai auzi. Se porni iadul!
În bubuit de tunet, ciuperci negre de foc şi fum acopereau acum ţara nimănui. Pământul se cutremura făcând să vibreze stomacurile celor ce apucaseră să se trântească la pământ îmbrăţisându-şi prietenul din care se zâmisliseră. Vuietul obuzelor şi mieunatul sfidător al gloanţelor acopereau pe ici pe colo urletele de durere şi de groază ale celor ce apucaseră pe drumul cel fără de întoarcere.
Barbu se trânti orbeşte peste aschiile ce fuseseră puţin mai-nainte un copac lipindu-şi capul de ciotul de trunchi. Din grupul de cinci soldaţi ce-l urmaseră şi glumiseră cu puţin timp înainte, trei zăceau, corpuri mute fără viaţă, un altul se chircise la pământ apăsându-şi cu ambele mâini burta lovită de gloanţe. Avea gura deschisă, dar nu se auzea nimic, Barbu nu înţelelegea dacă urlă sau nu în vuietul acela supraomenesc, iar al cincelea, îşi ţinea mâna dreaptă, ce-i fusese retezată de sub cot, cu stânga, învârtindu-se haotic în cerc fără să mai ştie încotro îi sunt liniile proprii, strigând zadarnic după sanitar în timp ce sângele îi siroia stropind pâmântul.
Dinspre ruina bisericii, mitralierele măturau totul. Erau stâpânele câmpului de bătălie. Nimic nu mai putea mişca fără să fie atins. Barbu şi toţi ceilalţi care mai rămaseră în viaţă înţeleseră acest lucru. De undeva, parcă picat din cer, un soldat se trânti lângă căpitan înghesuindu-se amândoi sub ocrotirea ciotului de trunchi.
- Unde este artileria noastră, dom’ căpitan? urlă acesta la urechea lui Barbu.
Dar Barbu nu se mai sinchisi să-i răspundă. Schijele şi gloanţele suierau izbind şi trosnind. Când putu să arunce o privire, văzu că terenul era gol. Niciun soldat nu se mai vedea. Erau la mai puţin de o sută de metri de transeea inamică, dar nimic nu putea mişca.
- Trebuie să continuăm atacul! strigă Barbu către bietul soldat.
- Nu se poate dom’ căpitan...
- Dacă rămânem aici vom muri oricum. Dacă am porni înapoi, am avea dublu de mers şi vom fi ucişi. Avem o singură şansă. Înainte peste transeea lor!
-De ce nu aşteptăm să ne ajute artileria, sau să cadă întunericul?!
- Artileria ne ajuta deja dacă putea, iar până la întuneric vom fi toţi morţi de rămânem aici.
Un proiectil suieră şi căzu undeva la şase metri de ei împrăscându-i cu pământ şi resturi de tot felul. Soldatul îşi lepădă arma acoperindu-şi faţa cu mâinile. Liniştit, Barbu îl bătu peste spate.
- Vezi, dacă rămânem pe loc suntem morţi. Pregăteşte-te de atac!
Panicat, bietul băiat tremura din tot corpu, dar disciplina îi controla încă spiritul, aşa că se mulţumi să de-a afirmativ din cap.
Barbu aşteptă un moment prielnic şi aruncă o privire peste ciotul de trunchi. Se vedea mişcare în multe locuri, deci băieţii erau încâ teferi şi se îngropau la pământ. Îşi dădu seama că inamicul are două mitraliere. Una la baza ruinelor bisericii, cealaltă în extrema stângă a transeei. După clipa de uluială, băieţii lui prinseră să riposteze cu foc, dar, din păcate mult mai sporadic decât ar fi fost necesar.
Barbu fluieră de câteva ori scurt pentru a le atrage atenţia celor ce încă erau teferi, fluturându-şi mâna prin aer şi arătând spre inamic. Apoi, îşi trase sufletul, şi fluieră tare şi cu forţă sărind primul în picioare şi, după cum îşi calculase , înaintă spre inamic trăgând din pistol.
- Înainteee...! urlă el sărind în picioare. Avu timp, o fracţiune de secundă să vadă stofa pantalonilor sfâşiată, dar nu simţea nicio durere. Ştia că o rană nu se simte imediat din pricina adrenalinei, dar tot atat de bine se fi putut să îşi sfâşie pantalonii în sârma ghimpată sau în orice alt obstacol.
Mecanic, sub impulsul, datoriei, soldaţii săreau înainte fără să mai gândească. Câmpul părea că se scufundă, că se clatină sub un înfiorător cutremur, păreau că aleargă pe spinarea unui uriaş trezit care acum se scutura cu toate puterile. Era un haos de nedescris. Zgomotul era infernal. Totul era numai bubuit de tunet, urlete, ţipete disperate şi strigăte fără speranţă. Nu îşi mai auzeau nici propria descărcare de armă. Aerul irespirabil le bloca plămânii care nu mai făceau faţă. Cu gurile larg deschise, căutau o să înghită cu nesaţ boarea salvatoare. Mulţi cădeau sfâşiaţi la gândul că intraseră într-un nor de gaze toxice de luptă, dar imediat realizau că nu era posibil. Dacă ar fi fost aşa, nu ar mai fi fost nimeni în viaţă deja, iar de peste tot se auzeau cum armele răspund tirului infernal din faţă.
De nicăieri, caporalul Tudose apăru lângă Barbu. Se trântiră în genunchi.
- Nu mai am pe nimeni din grupă! strigă Tudose printre lacrimi nervoase. Toţi au căzut! Avem nevoie de întăriri altfel nu ajunge nimeni viu acolo!
- Eşti nebun?! Întăriri?! De unde?! Suntem numai noi şi trebuie să punem mâna pe blestemata aia de transeea cu orice preţ! Ăsta-i ordinul!
- Vom muri cu toţii! Nu putem trece. Ne macină pe toţi!
- Ba vom trece. Adună toţi oamenii pe care îi găseşti şi treci cu ei în stânga, arată el spre pâlcul acela unde fusese cei câţiva copaci rătăciţi. De acolo o vom lua în amonte de pârâu până cădem în spatele mitralierei din extrema lor dreaptă1 Ai înţeles?!
- Înţeles!
- Uite acolo o groapă... Aduni toţi băieţii ce-i mai găseşti şi ne întâlnim aici în zece minute!
Toţi cei ce se adunaseră în groapă arătau jalnic. Aproape toţi erau răniţi, mai mult sau mai uşor. În această clipă de repaos, se puseră să se panseze reciproc.La unii, uniforma era numai zdrenţe, unii îşi pierduseră casca şi anumite efecte, dar aveau arma şi masca de gaze. O uşoară acalmie puse stăpânire pe câmpul de luptă. Obuzele se răriseră iar mitralierele trăgeau răzleţ.
- Acum poate fi şansa noastră, zice Barbu încât să fie auzit de toţi. Ăştia, face el referire la inamici, cred că ne-au ras pe toţi. Vor avea surpriza vieţii lor...ultima lor surpriză. Vom porni câte unul. în şir indian către pârâu. Eu voi fi primul, voi mă veţi urma. Tu Tudose eşti ultimul. Dacă cineva dă înapoi sau nu vrea să înainteze îl împuşti pe loc. Nu avem nevoie de ezitări şi aşa suntem mult prea puţini şi avem o datorie sfântă în a ne răzbuna camarazii căzuţi. Acum pentru ei luptăm, şi pentru noi. Vom urca în amonte de pârâu şi vom cădea în spatele lor. Principala ţintă este mitraliera din transee. De aia ne vom ocupa prima. Apoi, radeţi tot. Toată lumea să-şi monteze baioneta. Nu luăm prizonieri!
Tudose numără patruzeci şi şase de băieţi. Din două sute. Şi aceştia, o parte destul de rău răniţi. În scurt timp, Barbu dă ordin de plecare şi se avântă primul. Aleargă aplecat. Din când în când se trânteşte la pământ, dar se ridică imediat şi ajunge la viroaga ce dădea la pârâu. Unul câte unul soldaţii îl urmează. Terenul fiind mai jos, reuşiră să treacă neobservaţi. Se regrupară şi porniră. Din când în când se opriră pentru o scurtă recunoaştere. Barbu îi ghida doar din mâini. Nimeni nu scotea o vorbă. Înaintau cu băgare de seamă. Pământul uscat li se fărâmiţa sub picioare, făcându-i să alunece, dar se ridicau sprijinindu-se cu patul armei în ţărână. Înaintau de o oră bună când, brusc, Barbu se opri ducând degetul la buze. Uşor, târându-se pe burbă, ieşi din râpă. Apoi se lasă repede înapoi.
- Am reuşit. Suntem în spatele lor. Transeea lor se termină cam la treizeci de metri în faţă. Nu putem da buzna, că aşa nu facem nimic. Aici vor rămâne cei răniţi şi ne vor acoperi. Nu vă mişcaţi de aici până nu luăm capătul transeei. Apoi veniţi să ne ajutaţi să menţinem locul. Să sperăm, că după ce luăm transeea, vor veni în ajutor şi cei care au rămas în ţara nimănui. Nu se poate să fi rămas numai atâţia. Oricum, nici ăştia nu sunt mai mult de-o grupă, două, Sunteţi gata? Hai băieţi!
Căpitanul se avântă primul. Tăcuţi ca şerpii, ceilalţi îl urmară. Mâinile le înţepenise pe armă de furie şi dorinţă de răzbunare.
...

Colonelul Petrescu izbi cu pumnul în masa din cortul artileriştilor.
- Aşa ceva nu se poate! Pur şi simplu ne-am sacrificat trupele pentru că cineva de aici este incapabil! Este incredibil! Cum se poate să nu găsesc sprijin pentru atac. Nenorociţii ăia toarnă plumb în capul băieţilor mei şi eu ce fac? Mă milogesc de voi să-mi daţi acoperire. O să răspundeţi pentru tot! ameninţă el ţintind un deget acuzator spre un sergent taciturn.
În acest moment, un trimis de la comandament îşi făcu intrarea cu un ordin scris. Se aproba deschiderea focului de acoperire.
- Acum unde să mai deschid focul?! turbă Petrescu spumegând de furie. Nenorociţii ăia mi-au făcut praf trupa de atac. Abia dacă s-au întors câţiva supravieţuitori şi ăştia răniţi grav. Ce să mai susţin acum ?!
- Atunci, cel puţin curăţă bletematul ăla de loc cu muniţia pusă la dispoziţie. Rade biserica aia de pe suprafaţa pământului, zice cel nou venit ridicând din umeri.
O clipă, Petrescu cugetă, apoi mişcă din cap. Asta voi face! şi dădu ordin să se deschidă focul cu toată muniţia disponibilă asupra ţintei inamice.

...
Soarele, de un roşu aprins, prinse a se stinge în pământul zguduit de moarte. Nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese aici cu ore înainte.
Tudose deschise ochii. Era pe jumătate îngropat sub pământ Îşi simţea ochii lipicioşi, îl usturau şi nu vedea mai nimic. Vroi să se steargă, dar mâinile nu-l ascultau. Îşi dă seama că e grav rănit, iar ochii îi sunt acoperiţi de sânge. Începu să simte o durere ascuţită şi tot mai apăsătoare la cap. Se gândi că fiind rănit nu e bine să stea sub pământ, infecţia ar fi inevitabilă. Cu mare chin reuşi să-şi mişte capul într-o parte. O mână, retezată din umăr, cu epolet încă pe ea zăcea în faţa lui. Pistolul încă era prins în mâna încleştată. Tudose închise ochii. Ştia deja. Acum era linişte. O linişte prea adâncă. O linişte de moarte. Cunoştea liniştea, dar aceasta era altfel. Era liniştea deplină, liniştea păcii sufleteşti. Era ceva, totuşi, de neînţeles. Cuceriseră transeea. Artileria inamică fusese redusă la tăcere şi totuşi, iadul îşi deschise poarta către ei, prin tunet, fum şi foc.
Acum nu mai simţea nimic acum. Nu mai simţea nici durerea de la cap. Reuşea să vadă soarele care mijea spre asfinţit şi totuşi...în loc să apună, soarele răsărea... O lumină puternică, îl făcu să închidă o clipă ochii. Venea cineva...Cum? Nu se poate? Barbu...
Căpitanul îi întinse mâna fără să spună nimic. O mână dreaptă. sănătoasă. Şi ce noroc, îl prinse de mână şi se ridică şi el. Acum îşi putea mişca şi el mâna şi nu-l mai doare capul. Şi lângă ei erau atâţia camarazi...şi toţi linitiţi, cu un zâmbet abia perceptibil pe feţele lor luminate, un zâmbet de împăcare...
...

11 noiembrie 1918. Clopotele sună în Moldova şi peste tot în lume. Războiul s-a sfârşit. Anii trec. Încet, încet, natura îşi ocupă locul primordial în ritmul vieţii acoperind urmele groaznicei încleştări izvorâte din mintea omenească. Cei care au scăpat, acum tac, prea dureros ar fi să spună tot ce au văzut, tot ce au trăit... şi-odată mor. Rămân amintirile, dar şi acestea se vor pierde odată... Dar ei, cei ce au plecat împreună, prin raza de lumină, către cer, ei nu mor, ei nu se pierd.

Patru fraţi

Vara anului 1919. Orăşelul părea mort. Ziua, deosebit de călduroasă se apropia de sfârşit. Vântul de seară prinse a bate ceva mai răcoros stârnind suioare de praf din drum, asemeni unor mici tornade, iar copacii de pe marginea drumului prinseră viaţă, foşnind. Câte o caleaşcă mai trecea din când în când pe drumul pietruit, caii tropotind ritmic şi monoton, ameţiţi şi ei de căldura de peste zi.
Peste tot, la toate casele, geamurile se deschideau lăsând să pătrundă în odăile reci şi întunecoase, un pic de lumină şi aer proaspăt. Unde şi unde, câte o fata din casă prinse a scutura un stergar ori un mic covor pe geam , nu înainte de a se uita ca nu cumva să vină vre-un conaş sau vreo cucoană şi să-i trimită praful în cap. Trecuse de ora 18.
Casa lui Bubulea Costel, funcţionar la poştă, era puţin dincoace de mijlocul străzii, către Piaţa Veche, de unde se vedea foarte bine şi mai ales se audea, clopotul mare al Bisericii ce bătea la ore fixe de nici nu mai trebuia ceas în casă. Casa avea numărul 12.
Ceva mai în jos, imediat dincolo de mijlocul străzii, era casa lui Bubulea Leonid, fratele mai mare al lui Costel. Casa avea numărul 25. Acesta era funcţionar la căile ferate. Toată ziua se lăuda cu dreptul lui de a merge cu trenul gratis, iar uneori, întinzând coarda prea tare, susţinea că poate merge chiar şi la clasa a I –a, ceea ce era o mare minciună. Singura gratuitate o avea pentru clasa a III-a. Dar aşa era el. Nu se mulţumea cu condiţia lui.
Ceva şi mai jos, aproape către capătul străzii, acolo unde se întretăiau străzile ce duceau la gară şi la moară, stătea Bubulea Aurel. Cel mai mare dintre fraţi. Era singurul de pe stradă care avea balcon către şosea. Păi vezi doamne, doar era patron de cârciumă şi frizerie. Casa lui avea plantat un castan mare în faţă, ceea ce o avantaja pe coana’ Didina, soţia lui, care stătea toată ziua pe balcon, la umbra castanului privind la trecători, şi din când în când mai găsea pe câte cineva cu care să stea o clipă de vorbă. Era casa cu numărul 48.
Aceasta era strada pe care locuiau cei trei fraţi Bubulea. Dar mai aveau un frate. Bubulea George. Acesta plecase, cu mulţi ani înainte, în urma unor certuri de familie. Toată lumea se puse contra lui pentru că nu vroia să-şi vadă de un rost de viaşă în orăşel, ci vroia o condiţie mai bună, oriunde, dar să aibă şansa să devină cineva în viaţă. Aşa că plecase peste graniţă şi nu mai dăduse nicio veste de ani buni, de-l credeau cu toţii mort şi îngropat în vreo groapă comună. De atunci, părinţi muriseră şi doar fraţii mai rămaseră, fiecare la casa lui, cu familia lui şi înţelegându-se unul cu altul aşa cum dădea viaţa şi Dumnezeu. Asta până într-o zi când...
Nici n-apucă Bubulea Costel să intre bine în casă, când Sabina, nevastă-sa îi şi iese în cale cu o mină agitată. Costel se aseză încet, icnind şi dete să-şi scoată pantofii prăfuiţi.
- Zi mare Costele, zi mare măi! începe ea postându-se în faţa lui. Tocmai ne-a venit o scrisoare. Ghici de la cine?
Costel ridică din umeri strâmbând din gură cam nepăsător.
- De la frate-tu’ mă! De la frate-tu’!
- Da ce-i apucă de-mi trimite scrisoare când ajunge să strige şi îi auzim?
- De la mortu’ mă! De la fratetu’ mortu’! A scris, îţi dai seama ?!
- Mortu’ a scris?! face Costel nişte ochi mari.
- Mortu’ trăieşte mă. Frate-tu George, nu e mort, trăieşte şi încă bine. A trimis o scrisoare că vine acasă. A adunat bani destui iar acum vine să se stabilească aici. Îţi dai seama mă?! Cine ar fi crezut!
- George trăieşte? Vine acasă?
- Da mă... Prost mai eşti de nu înţelegi..ooohhhh niciodată nu te-a dus capu’ să pricepi ceva. Na! Uite şi tu! îi întinde ea scrisoare.
Costel se pune de-o citeşte, apoi se uită pe plic. La expeditor, ştampila era din Australia. După ce o citi, Costel rămase dus pe gânduri. Toate se cam învârteau în mintea lui. Se amesteca dorul de frate, cu supărarea lipsei oricărei comunicări ulterioare, miracolul revederii cu ocazia nesperată de a primi un...ajutor.
- Ăştialalţi au primit şi ei scrisoare? întreabă el fixând-o pe Sabina cu nişte ochi lacomi şi haini schiţând un zâmbet în colţul gurii.
- De unde să ştiu, dar nu cred. Păi dacă primeau şi ei, deja ştia toată strada, nu o cunoşti tu pe Didina şi pe Veronica? Aoleuuu... o veste cât de mică să afle şi a doua zi ştie tot oraşul.
- Păi dacă fratemiu’ăsta mortu, trăieşte şi vine...din Ustralia, sau unde-o fi asta, păi vine cu bani nu?! Crezi că, dacă ne vom ocupa de el, dacă îl ţinem la noi, îl găzduim, ne comportăm cu el numai lapte şi miere, crezi că ne va ajuta să scăpăm din situaţia asta şi să ne deschidem o afacere, a noastră! Uite, eu m-am gândit să cumpărăm nişte poştalioane, să ducem poşta iute ca vântul. Ies bani grei din asta măi Sabino, ascultă-mă pe mine. Tu, stai acasă şi conduci birocraţia, eu patron...cu mortu’, şi vom avea angajaţi care să mâne caii şi să se ocupe de căruţe! Ei, ce zici?!
- Păi vreau mă prostule, vreau, râde ea luându-l în braţe şi sărutându-l pe fruntea transpirată.
- Dar... continuă el ducând degetul la gură. Nicio vorbă! Mormânt! De află careva că vine s-a dus naibii afacerea noastră. Ce?! se porni el apoi agitat, gesticulând de parcă ar goni nişte muşte. Nu destul m-au jecmănit ăştia doi hapsâni de fraţi. Ba dă-mi una, ba dă-mi alta, iar când aveam eu nevoie...de unde. Gata. Acum s-a terminat. Acum e ocazia mea şi n-o mai scap.
- Aşa facem, prostule! răde Sabina fluturându-şi poalele. Voi fi o doamnă mă! O doamnă elegantă şi elegată mă!
- Elevată, Sabino!
- Taci mă! Tuiii...ce o să moară de ciuda Didina şi Veronica luda. Uite aşa, aşa, îşi vor înroşi ochii de plăns de ciudă, ca şi cum ar curăţa ceapa toată ziulica, toată ziulica!
- Mai încet mă că te-aude toată strada şi apoi mai zici ca facem ceva. Tacă-ţi gura!
Sabina îşi trase salul peste gură, dar ochii îi râdeau şi o roşeaţă îi curinse obrajii.
...

Veronica Bubulea, abia îşi sfârşi somnul de amiază, când în vârful picioarelor, fata din casă veni de-i întinse o hârtie.
- Ce-i asta?
- Acuşica venise, doamnă. O aduse poştaşul.
- Proasto! se răsteşte Veronica la biata fată. Crezi că nu ştiu că poşta aduce scrisorile?! Dispari de aici, urât-o!
Fata dispăru mai repede decât apăru, iar Veronica deschise stângaci scrisoarea rupându-i marginile plicului. O despăturii şi citi.
Un strigăt de spaimă o speriă pe fata din casă care se repede înapoi în cameră şi o vede pe doamnă, cum îşi făcea vânt cu mâna. Era toată palidă la faţă.
- Cum vine conaşu Leonid, să îi spui să vină degrabă la mine, dar de grabă, ca vântul să vină. Doamnee, mortu’ trăieşte.
- Cine mort trăieşte, doamnă? se sperie fata de cele auzite.
- Taci fă proast-o! Mortu’, cum care mort. Mortu’ lu’ stăpânu-to. Trăieşte... Doamneee.
Fata îşi făcu fugar cruce privind-o cu ochi gravi pe cucoana ce păru că-şi pierduse minţile, dar nu mai zise nimic, ieşi şi imediat ce veni Leonid acasă îl şi trimise la doamna în cameră.
- Mă ! Mă omule! Frate’tu mortu’, trăieşte! Îţi dai seama?! Nu-i mort mortu’!
- Ce măăă...? Ce spui ?!
Ea se întinde, i-a scrisoarea de pe masă şi i-o pune în palmă.
- Na, uite!
Leonid o citeşte grăbit, apoi îşi trece o mână prin părul rar.
- Trăieşte! George trăieşte! De unde a venit.... întoarce el repede plicul să citească expeditorul. Australia?! Tulai Doamnee, da asta-i la ailalt capăt de lume. Hăhăăuuu...dă el din mână încercând parcă să-şi explice sie-şi cât de departe vine asta.
- Vine să se stabilească aici. Vine, că a câştigat destul şi va începe aici o viaţă nouă, de boier! completează ea cu ochii lacomi. O viaţă de boier! De domn adevărat! Auzi tu, de domn adevărat!
- Ce vrei să spui?
- Nu fi prost ca fratetiu ăla mic mă! îl repede ea dându-i un şpiţ peste fluierul piciorului. Ce d*cu’ mă! Nu-ţi mere mintea. Vine ăsta, iar noi îl vom primi aici. Îl ţinem la noi până îşi găseşte o casă demnă de el, şi dacă ai puţină minte, vei face în aşa fel încât să dechizi o afacere cu el. Ce?! Cât timp crezi că tot o să stăm aşa, în clasa asta de mijloc? Gata, m-am săturat! Vreau să fiu o doamnă cu adevărat. Voi să merg la teatru, la operă, la circ...
- Hoo măi femeie?! Ce operă, ce teatru... de când avem noi aşa ceva în amărâtul ăsta de oraş. Poate circ, asta da. Te şi văd îmbrăcată ca o prinţesă de Pompadur în primul rând la circ de să sară maimuţa păduchioasă pe tine! Aoleooo, da ai minte femeie!
- Taci mă! Vine mortu’, ne ocupăm de el şi devenim domni. Trebuie să profităm de situaţia asta şi gata.
-Ţi-am zis eu că vreau să fac altfel?! Normal că aşa mă gândesc, dar daca şi aştialalţi au primit scrisoare din asta? Atunci? Ce facem?
- Cine să primească? Ăla mic? De unde mă! Ăla e prostu familiei mă, crezi că mortu’ nu ştie asta? Sau cine? Ăla mare. păi cu ăla s-a certat cel mai tare. Tu eşti singurul cu care s-a înţeles mai bine, tu l-ai iubit cel mai mult, ai uitat?!
Leontin se fâstâci încercând să-şi aducă aminte cum se înţelegea cu fratesu’ asta plecat. Şi nu-şi amintea nici să fi vorbit prea multe nici cu Veronica. De unde o fi ştiut ea cum s-a înţeles el şi mortu’...? Mister femeiesc.

...

Didina aproape aţipi în şezlongul ei, când poştaşul o strigă încet din stradă.
- Coană Didinaa...! Aveţi o scrisoare.
- Eu ? se miră ea ridicându-se şi aplecându-se peste balcon.
- E adresa dumneavoastră, uitaţi, Strada Cocorilor, numărul 48. Deci, dumneavoastră.
- Bine, bine... iacă cobor îndată.
De cum primi misiva, se retrase iar în şezlong şi, în adierea răcoroasă a vântului prinse a o deschide. O citi si rămase cu gura căscată. Dintr-un salt fu jos şi porunci băiatului din casă să fugă într-un suflet la conu Aurel şi să-i zică să vină degrabă acasă că-i o poveste de viaţă şi de moarte.
Băietul se sperie când auzi asta.
- Doamnă Didina, daca e ceva, mai bine stau eu să vă ajut, vă apăr...
- Nu, fugi şi spunei...fugi de-i spune că vine mortu’ acasă.
- Ce să-i spun doamnă? se înfioară bietul băiat speriat.
- Fugi de-i spune..oh Doamnee, îşi pune ea mâna pe piept unde inima îi bătea nebuneşte,...fugi de-i spune că mortu de fratesu’ nu-i mort.
- Cine a murit?
- Taci mă d*cu’ şi fugi odată! explodează ea strofocându-şi părul vâlvoi.
Bietul băiat o sterse pe uşă fără să mai stea o clipă. Aurel veni într-un suflet acasă. Tot ce auzi din gura băiatului era că : „ Cineva mort vine, dar mortu’ nu e mort, dar vine la doamna...”
Zăpâcit şi asudat, Aurel intră în dormitor unde se retrase Didina.
-Ce s-a întâmplat? întreabă el speriat.
- Fratetu’ mortu’, vine acasă.
- Îi repatriază cosciugu’?! Ce nemernici! Cine face asta?
-Nu mă, nu...nu vine în coşciug...vine personal.
- Ceee?! Nici măcar nu l-au pus în coşciug? Păi se descompune până aici!
- Taci mă că nu se descompune! Tacă-ţi gura! Trăieşte! Mortu’ trăieşte!
- George trăieşte?
- Da... Uite, a trimis scrisoarea asta, îi întinde ea scrisoarea.
După ce o citeşte, Aurel o lasă să cadă pe masă cu un aer de superioritate. Ştiam eu că la mine trage.
-Ce să facă? e nedumerită Didina.
-Păi cui crezi că-i scrie, dacă nu fratelui mai mare. Ştie el că numai mie mi se poate adresa.
- Păi ăialalţi crezi că n-au primit scrisoare?
- Nuuu... Ştie el cui trebuie să se adreseze. Dacă nu fratelui mai mare şi mai răsărit decât toţi, atunci cui.
- Da cum o fi ştiut că tu stai cel mai bine?
- Eeee cum...nu ştiu, poate s-o auzit până acolo unde-i el, de cârciuma şi frizeria mea...numai aşa se poate, îşi ridică el bărbia în semn de superioritate. Apropo, de unde vine?
- Nu m-am uitat...
Întoarce el plicul şi vede – Australia.
- Auzi, Australia...
- Unde vine asta?
- Aici...nu departe...ceva mai încolo de...cam între..pe aici...lasă mă Didino cu astea! se răşteşte el brusc. Bine că vine. Acum trebuie să-l primim cum se cuvine. Îţi dai seama, că, până îşi va lua o casă conform statutului său, de domn adevărat măi, va trebui să stea la noi. Nu e nimic rău în asta, doar aşa mai vorbesc cu el, şi poate întră în afacere cu mine. Imediat aş deschide o băcănie...şti unde? În colţ, lângă Tudose pielarul..acolo şi apoi aş mai deschide o măcelărie chiar în Piaţa Veche. Cum ies oameni de la biserică, cum vor lua carne de la noi.
- Cum mă Aurele? Crezi că vor cumpăra ăştia când ies din biserică?
- Păi da! De ce să mai bată drumul apoi să caute când aşa o cumpără de la noi şi merg direct acasă şi o pun în oală... într-o clipă-i gata ciorba.
-Dacă zici tu...
- Ai grijă! Nicio vorbă. Să nu afle hapsânii ăştialalţi de fraţi că şi vor tăbărâ ca ulii peste noi, numa’, numa’ să se lingusească la mortu’ să pună mâna pe bani. Ahhh..ce lacomi!
Şi când zice că vine? pune el mâna iar pe scrisoare. Aoleu! Asta soseşte mâine?!
- Mâine?!
- Da mă Didino. O fi avut scrisoarea întârziere.

+++++


Toamna fusese seacă şi uscată, apoi, către sfârşitul lui octombrie, porţile cerului s-au deschis lăsând puhoaiele să inece pământul. Pământul până mai ieri uscat, se transformă într-o pastă lipicioasă în care picioare se afundau până peste glezne. Nu dorea, toamna, să plece fără să-şi fi pus amprenta asupra anotimpului ce-l stăpânea. Pădurea, prin care până nu demult vântul se juca printre frunzele ruginii întărite de vremea căderii, era acum golaşă. Nu se mai vedeau decât crengile uscate ce păreau a fi degetele uscate ale unui uriaş carbonizat. Şi ploua şi ploua. Cerul gri-cenuşiu părea că stă agăţat de vârfurile copacilor şi că nu mai vrea, sau nu mai poate să plece.
- Nu ştiu daca am ales bine momentul, zice Sergiu zâmbind usor ironic întorcându-se spre Marcu ce venea îmediat în spate.
- Asta-i vremea bună...acum muşca peştele, îi răspunde acesta din urmă respirând cu greu după efort şi oprindu-se o clipă. Ai să vezi că am dreptate..., porni el din nou smulgându-şi un picior din strânsoarea noroiului.
- Şi cu...blestemul...ce facem ? se ruşină puţin Sergiu.
- Doar nu crezi în aşa ceva ?!
- Cred, nu cred, dar există.
- Eeee există, se vorbeşte doar, asta-i o mare diferenţă. Spune-mi tu, de când a dispărut fata aia, ai mai auzit să se întâmple ceva aici ? Şi câţi nu vin aici la pescuit.
- Şti bine că nu mai vine nimeni pe aici. Un timp a fost şi interzis...
- Bine, a fost interzis că făceau ăia cercetări nu de altceva, dar, să fim sinceri, cine draq mai crede în blesteme în zilele noastre.
- Sincer, nici eu nu cred, dar..cine mai stie.
- Mai bine te-ai gândi cum facem să instalam cortu'. Va trebui să adunăm ceva crengi să punem pe jos, altfel am încurcat-o, în noroiul asta nu putem face nimic.
- Păi şti ce ?! Eu zic să întindem pasu', altfel ne apucă noaptea pe drum şi atunci chiar ca am încurcat-o, râde Sergiu scuturându-şi stropii de nori ce-i ajunseră pe faţă.
- Păi dă-i bătaie..tu şi blestemele tale...mormăie Marcu încet.
Lacul din pădure părea că fierbe de la picurii de ploaie. De la atâta apă, totul era alunecos, în special iarba amestecată cu noroi de pe mal.
- Hai să strângem ceva lemne şi vreascuri să avem pentru cort şi să facem foc, spune Marcu agăţându-şi cu atenţie rucsacul de crengile unui copac spre a nu-l lăsa în noroi.
- Ce foc o să mai facem cu lemnele astea ude...
- Las' că ne descurcam noi, hai numai să montam cortul, apoi ne descurcam noi.
Se înserase de-a binelea când sfârşiră să monteze cortul. Spre a fi mai siguri că nu-l va lua vântul, îl legară în plus cu nişte sfori de doi copaci mai apropiaţi. Sforile întinse vibrau ca niste corzi.
- Totuşi, dacă o să toarne mai tare, mă tem că o să se ude şi înăuntru.
- Atunci mergem la casa pădurarului, cel puţin nu ne plouă.
- Vorbeşti aiurea... Eu nu intru în dărâmătura aia...
- Ce dărâmătură mă, că-i din cărămidă.
- Da şi părăsită de 5 ani...Trebuiau s-o dărâme naibii.
- Pentru cazuri extreme e bună. e adăpost doar..
- O fi, dar nu pentru noi.
- Şti ce, hai să dăm la peşte, vorbim doar să nu tăcem, zâmbeşte Marcu lovindu-l în glumă pe Sergiu în coaste.
Întunericul se lăsă parcă deodată. Ploaia se opri preţ de câteva minute ca apoi să înceapă iar.
Reuşiră să facă un foc mic ce pâlpâia vesel în bătaia vântului şi după o masă frugală, îşi aprinseră câte o tigară.
- De era lună mai mergea, mai vedeam ceva, dar aşa... se joacă Marcu cu jarul ţigării desenând cercuri prin aer.
- Cred că aşa o să mă apuce un somn spre dimineaţă, zice Sergiu căscând zgomotos si cu poftă, de-i trosniră fălcile.
- Măcar de-am prinde ceva...
Ploaia se opri după miezul nopţii. În schimb se înteţi vântul care prinse a imprăştia norii lasând un colţ de lună să-şi facă o scurtă apariţie.
Dintr-o dată, Sergiu sare în picioare.
- I-a uite ! arată el cu mana spre casa părăsită. Să fiu a naibii de nu s-a aprins o lumină.
Marcu aruncă o privire spre ruina întunecată.
- Începi să vezi lumini, sau acum crezi că mă poţi speria..hahaha..ţi-ai găsit pe cine să sperii.
- Să mor eu că am văzut o lumină, ca şi cum ar fi aprins cineva ..o lanternă ceva...
- Şi ce ţi se pare aşa ieşit din comun ? Chiar poate este cineva acolo..doar nu am închiriat pădurea pentru noi, nu ?
- Mda... chiar, poate că mai e cineva... se linişteşte Sergiu aşezându-se langă foc.
Uitară pe moment de întâmplare, doar Sergiu , mai arunca câte o privire fugară spre casa părăsită ce, întradevăr, rămânea cuprinsă în întuneric.
Începu să picure iar.
- Hai să mai punem pe foc, altfel se stinge...hotărăşte Marcu.
Adunară aşa la-ntâmplare, pe pipăite niste vreascuri şi lemne, dar focul ce prinse viaţă le devora cu lăcomie.
- Ne trebuie ceva mai serios, un butuc ceva...
- Stai că am văzut eu ceva, undeva p-aici prin spate, îşi aminteşte Marcu rotindu-se după cort.
- Uite ! strigă Sergiu arătând cu mâna spre casa părăsită de unde licărea o lumină mică. Ce ţi-am spus, uite...
O văzuse şi Marcu acum şi rămase uimit.
- Da mă...i-a uite... se miră el.
- Crezi că e pescar ?
- Habar n-am, poate...ştiu eu...
- Ce facem ? Mergem să vedem ce e ?
- Cee ?! Pentru ce să mergem ?Ce mă interesează pe mine cine e...
- Întrebam doar...
- Bine măcar că acum ştim că nu suntem singuri, zâmbeşte Marcu.
Mai trecu o oră bună când dinspre casa părăsită se auzi un râset de copil. Padurea răsună de acel râs subţire, colorat.
- Astia-s copii ?se miră Sergiu. Numai din sat pot fi, că ăstia cunosc locurile. Te pomeni că vor să ne sperie.
- Hai măi..stiu că i-am văzut doar, când au aprins lanterna.
- Da ce părinţi au, să-i lase aşa în toiul nopţii şi pe vremea asta.
O lumină mult mai puternică lumină casa şi imaginea unei fetiţe îmbrăcate într-o fustiţă şi cu codiţe împletite se văzu clar cum alerga în jurul ruinei. Râdea şi se uita în urmă ca şi cum se juca cu cineva.
- Da ştiu că se joacă ăstia. Chiar nu le e somn ? cască Sergiu.
- Da câţi ori fi ?
- Cine ştie,fi sigur că au venit mai mulţi...
Fetiţa râdea şi o luase la fugă pe mal spre ei. Luna se ivise iar scurt luminând suprafaţa lacului şi malul din jur. Acum se profilau şi siluetele lor mai bine. Fata se opri la vreo cinzeci de metri şi le făcu cu mâna. Sergiu îi răspunse zâmbind fluturându-şi mâna.
- I-a uite, au chef de joacă...
- Copii... sunt rezistenţi copii ăstia...nu le e somn lor...
Fata se apropie şi mai mult.
- Ce faceţi aici măi ? Vouă nu vă e somn? o interpelează Marcu curios.
Fata nu îi răspunse, izbucni în râs şi o zburghi la fugă înapoi spre casa părăsită, dar se opri o clipă şi se întoarse spre ei şi le aruncă un sal pe care îl avea în jurul gâtului, apoi o luă la fugă.
- Heiii...i-aţi asta-napoi ! îi stigă Marcu după ce ridică şalul din iarba udă.
- Du-te şi dă-l înapoi...
- Nu mă duc nicăieri, las că vine ea după el, şi-l înfăsoară Marcu pe mână.
Orele treceau şi începea să se lumineze de ziuă. Era prima zi când soarele îşi făcu o palidă apariţie. Norii se răsfirară şi ploaia încetă complet.
Dinspre pădure se apropia un grup de oameni. Erau săteni. Curioşi se apropiară de cei doi.
- Bună dimineaţa ! spune Sergiu când aceştia se apropiară.
- Bună să vă fie, răspunseră ei.
Erau sase persoane. Patru femei si doi bărbaţi, dintre care unul era pădurarul.
- Merge ceva ? se interesează acesta vizând pescuitul.
- Nimic...ridică Marcu din umeri.
- De mult aţi venit ?
- De aseară.
- Aţi stat peste noapte ? se miră el. iar femeile din spate facură ochii mari.
- Da, suntem cu cortul...
- Băiete, vine mai aproape o femeie din grup privind cu interes spre şalul pe care acesta încă îl avea înfăşurat pe mână căci îi tinea cald. De unde ai asta ?
- Ăsta... ? întinde el mâna.
- Da, şalul ăsta...
Femeia îl i-a şi îl desface în bătaia vântului. Avea brodat un desen cu o două iniţiale dedesubt.
- De unde ai şalul _ repetă ea întrebarea.
- De la copii ăia ce s-au jucat azinoapte la casa părăsită.
- Ce copii ? se miră pădurarul.
- Nu îi cunosc..s-au jucat, au fugit au râs...
- Câţi erau ?
- Nu ştiu..fugeau se jucau...
- Ai văzut mai mulţi ?
- Am văzut numai o fetiţă..pe ceilalţi nu i-am văzut..dar erau mai mulţi căci doar nu se juca fata singură. Se tot alergau...
- Cum era fata ? întreabă femeia ducându-şi şalul la gură într-un gest de a-şi opri plânsul.
- Păi...cum am văzut-o noi..se întoarce el spre Sergiu să-i întărească spusele... era aşa, mai micuţă, cu o rochie..
- Avea părul prins în două cozi, îşi aminteşte Sergiu brusc.
Femeia începu să plângă. Celelalte femei prinse a boci şi ele. Atunci bărbatul celălalt făcu câţiva paşi spre băieţi şi le întinse o fotografie.
- Pe ea aţi văzut-o ?
Marcu şi Sergiu îşi întinseră gâtul sî vadă şi cu toata că fata nu se apropiase prea mult de ei, o recunoscură imediat.
- Daa, ea era, e acolo în casa părăsită, cred că au adormit acum.
- Nu, zice bărbatul. Nu e nimeni acolo.
- Sigur aţi văzut-o ? mai întreabă pădurarul odată.
- Da domnule, s-au jucat toată noaptea..ne-a dat şalul ăsta...
- E fata noastră, zice femeia care plângea. S-a înecat aici în lacul ăsta acum un an...
Sergiu şi Marcu făcură ochii mari.
- Am venit să facem patrastas aşa cum se face la noi, continuă femeia. Fata pe care a-i văzut-o, era fata mea...
- Nu se poate ...haideţi să mergem la casa părăsită să vedem, nu e convins Marcu. Nu există aşa ceva, doar s-au jucat toată noaptea aici.
- Da, aţi văzut, o fată care alerga, şi probabil lumină aprinsă în noapte, spune bărbatul.
- Da, exact...
- Nu sunteţi singurii care aţi văzut-o...au mai văzut-o şi alţii, dar...
- Dar ce? întreabă Sergiu
- Nimic.. ziceam doar aşa.
- Ar fi bine să plecaţi acum, spune pădurarul. Va veni lume multă aici şi...
- Da, sigur, oricum, vroiam să plecam.
Fără să mai aştepte, îşi strânseră la repezeală undiţele şi cortul şi porniră spre drum fără să scoată un cuvânt, fără să mai privească înapoi.

Editat Iunie 18, 2014 de BigDefender

[BigDefender 2294]

Doua schite mi-au aparut aici: