Un altfel de comentariu (literar)

[Ghijoi 686]

Domnul Cristi de la Prahova, alias Cristi 82 (parca) s-a apucat zilele trecute sa distruga mitul otiliei, din "Enigma Otiliei" scrisa de George Calinescu.

Ei, eu am o minte cel putin la fel de acida si perversa si- drept urmare- am considerat ca acest text scris de Barbu Delavrancea, poate fi interpretat si altfel...

 

 

" bunicul

 

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.

 

Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

- Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!

Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mânele lui "tata-moşu".

- "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

- Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

- Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

- Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul coprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

- O, voinicii moşului!...

 

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.

- Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?

- În ţara cocorilor.

- În ţara cocorilor?

- Da.

- Dar rândunelile un'se duc când se duc?

- În ţara rândunelilor.

- În ţara rândunelilor?

- Da.

- Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

- Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

- Da... hâ... hâ... poi ce fel... şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

- Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

- Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?

- Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

- Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

- Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genuchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"...

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.

E muma lor şi fata lui.

Cum îl văzu, începu:

- I... tată, şi d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap...

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvintează, şi zise prelung:

- Lăsaţi pe copii să vie la mine!

- Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...

Femeia intră în casă.

- Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

- Partea asta este a mea.

- Şi partea asta, a mea!

- Mustaţa asta este a mea.

- Şi asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

- Pe din două.

Şi copii o şi dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

- Jumătate mie.

- Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

- Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

- Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

- Amândouă sunt dopotrivă.

- Ş-a mea, ş-a ei!

- Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

- Partea mea e mai frumoasă.

- Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

- Ba a mea, că e mai caldă!

- Ba a mea, că e mai dulce!

- Ba a mea, că nu e ca a ta!

- Ba a mea, că are un ochi mai verde!

- Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

- Ba a mea!

- Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşe şi întrebă restit:

- Ce e asta, vermi neadormiţi!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

- Lăsaţi pe copii să vie la mine!"

 

-

Barbu Delavrancea a trait intre anii 1858 si 1918- si cred ca atunci cuvintele aveau o alta nuanta.

povestirea este deosebit de sensibila si "mangaietoare" si nu cred ca vreun bunic mai este vazut asa acum si mai foloseste asemenea cuvinte.

insa, o privire si o analiza rea-voitoare a textului, sau una in spirit exacerbat, gen cliseu american, ar vedea in acesta emotionanta povestire o tenta cu iz de pedofilie...

nepotica pe genunchii batranului; ochi "calzi si mangaietori ca odinioara" etc.

 

am subliniat anumite pasaje ce pot fi interpretate eronat si crea confuzii in unele minti.

 

am gasit si topicul lui nen'tu cristi (ce zici de nepotica, d'le? )

http://www.roportal.ro/discutii/topic/89355-enigma-otiliei/

Editat Octombrie 5, 2011 de buleala

[S.R. 5188]

Nu conteaza ce zice, conteaza ce face. Otilia actioneaza ca o panarama, bunicul nu actioneaza ca un pedofil.

 

Neacceptarea realitatii asa cum este ea duce la nevroza, sau mai rau.

Filmele americane pot induce nevroza personalitatilor incomplet dezvoltate sau slabe.

 

Nu exista sa fii panarama din prea multa dragoste, decat daca e vorba de dragoste de sine.

Otilia il protejeaza pe Felix de EA, nu de altceva. Se cunoaste pe sine si stie ca este nestatornica si in cautarea luxului prin orice mijloace. Stie de asemenea ca nu ii place munca, deci are nevoie de o locomotiva financiara, cum este Pascalopol, iar mai apoi sud-americanul.

 

Actualmente, prin prisma IT si mass-media, oamenii vad atatea lucruri pe care ar dori sa le aiba, incat resursele pe care le au, aceleasi ca paritate ca si in vremurile vechi, ajung sa fie investite mai degraba in sine, deoarece nu mai ajung si pentru altcineva pe langa. Daca s-ar investi si in sine, dar si in altcineva, nu ar fi suficiente pentru achizitionarea a ceea ce fiecare isi doreste pentru sine. Aceasta dorinta este un rezultat al filmelor americane amintite si al advertismentului.

 

O solutie ar fi evaluarea realista a resurselor, a mediului de viata, a sinelui si a dorintelor, astfel incat sa se elimine frustrarea generata de incapacitatea temporara sau permanenta de a avea ceva ce i se induce omului ca ar dori.

 

Advertismentul incearca sa transforme dorinta noastra legitima de a trai mai bine, in dorinta de a cumpara ceva. Astfel ne trezim dupa un timp ca am cumparat tot felul de inutilitati, pentru ca la un moment dat ni s-au parut trebuincioase, desi la scurt timp dupa achizitionare le-am asezat in dulap si acolo au ramas.

 

Fiecare ar trebui sa se analizeze obiectiv si sa se limiteze la ceea ce poate in acel moment, ramanand ca pe viitor sa se organizeze altfel, in scopul obtinerii a ceea ce doreste.