Incurajari si descurajari

Exista oameni buni la suflet, altruisti, dezinteresati, deschisi, care stiu sa incurajeze pe cineva. Ei vor oferi un sfat corect, aplicat pe o problema identificata corect, cuiva care are nevoie realmente de un imbold pentru a alege o cauza buna.

Si exista oameni nepasatori, care isi vad de ale lor, au prieteni dar niciodata nu-i vor incuraja sa faca un lucru bun. Pur si simplu stau si se limiteaza la comunicare de suprafata, sunt inerti, nu se implica emotional in relatie. Poti bea cu ei o cafea, poti sa povestesti despre sport, vreme, gadgeturi, politica, dar ei nu sunt interesati cu adevarat de binele tau.

Nu vor sesiza atunci cand tu ai o oportunitate, nu vor depune efort sa te convinga ca e bine sa lasi nehotararea la o parte si sa actionezi. Pentru ca de fapt nu le pasa de tine.

(Fac precizarea ca acei care te incurajeaza nu sunt "Salvatorii Neceruti". Ei nu te vor bate la cap cu ajutor de care nu ai nevoie, ci sunt cei care stiu sa observe evolutia ta, si sa te convinga delicat ca e momentul sa iti depasesti indecizia ca sa iei o cale mai buna in viata. Pentru ca ei tin la binele tau. Vor ca tu sa fii mai bine, mai bine decat esti in prezent. Acestia sunt adevaratii prieteni, cei care iti vor binele mereu.)

A treia categorie de oameni sunt cei care te descurajeaza. Unii o fac pentru ca ei insisi sunt descurajati, au orizont stramt de gandire, nu stiu sa largeasca ferestrele vietii. Nu stiu sa o faca nici pentru ei, si contamineaza voit sau nevoit si pe altii cu descurajarea lor.

Altii te descurajeaza perfid, calculat, voit, premeditat, cu interesul ascuns ca tu sa dai gres, sa fii "mai jos decat ei", sa nu iti fie bine, sa vada apoi cum suferi ca ai luat o cale gresita. Unii pozeaza in continuare ca "prieteni", dornici sa iti mai dea si pe viitor sfaturi gresite, care sa te duca si mai rau pe drumuri infundate in viata.

Ei sunt cei ce te descurajeaza sa faci o afacere, sa perseverezi in cucerirea unui partener extraordinar (ti-l prezinta cu defecte, ca fiind unul ce "nu merita"), te descurajeaza sa faci o facultate, sa iti schimbi locul de munca daca apare unul mai bun dar care necesita si sacrificii (ex. in alta tara, in alt oras, la o firma concurenta). Te descurajeaza in cele mai mici probleme si preferinte, cu sfaturi "amicale".

Imi reevaluez viata, si dand de chestiunea asta, m-am intrebat cine sunt cei ce m-au descurajat sau m-au incurajat in viata.

La lista cu "descurajatori" e plin. Colegi care m-au descurajat sa trimit un articol stiintific la o revista de profil romaneasca ("he he, la revista care a rasarit e cale ATAT DE LUNGA!").

Colegi ce prezinta dezavantajele unei burse, nu cumva sa pleci dincolo.

Colegi care m-au descurajat sa lupt pentru a cuceri o partenera foarte dezirabila si extrem de valoaroasa ("are defecte"). Nu ca ar fi reusit, incapatanat fiind de felul meu, dar incercarea lor azi o vad in lumina adevarata a prieteniei false)

Profesori care m-au descurajat sa imi urmaresc pasiunile si talentele.

Colegi de serviciu ce m-au descurajat sa fac proiecte de specialitate (se temeau ca "adun puncte" in ochii sefilor si le-o iau inainte).

Profesori ce m-au descurajat sa aleg in viata domeniul dorit.

Vecini, rude, cunoscuti, prieteni, lista e foarte lunga.

La capitolul oameni care m-au incurajat, si aici inteleg incurajarea activa, constienta, perseverenta, care mi-a dorit binele cu adevarat, fara interese ascunse, aflu putine nume.

O profa de franceza, care mi-a trezit interesul pt franceza, desi eu eram afon la limbi straine, pur si simplu nu le digeram. Astfel am ajuns sa studiez si sa muncesc in Franta, pentru ca ea m-a incurajat.

O prietena care m-a incurajat sa calatoresc singur si fara bani multi in Europa. Care m-a ajutat sa gasesc de lucru intr-o tara straina. Care de altfel incuraja pe orice, si handicapat sa fi fost.

Si inca doua trei persoane.

Cum recunosti un descurajator? Iti va spune "nu stii sa pictezi, ce te tot chinuiesti cu culorile alea, strici panza, si eu am incercat sa pictez dar e pierdere de vreme, asculta-ma ca-ti sunt prieten vechi, hai sa facem altceva".

Cum recunosti un descurajator? Iti va spune: "nu conteaza ca ti-ai zdrobit degetul mare la munca, poti sa pictezi si asa, stiu tipi ce picteaza chiar fara maini, cu piciorul, si tu poti, nu conteaza ca nu vei fi Dali, conteaza distractia".

Voi cum stati cu lista de incurajatori si descurajatori? Aveti ceva incurajatori? Sau sunt putini in societatea romaneasca?

Eu am intalnit mai multi incurajatori in vest decat in Ro.

Si eu sunt intr-un punct in care trag niste linii de total. Bineinteles, mult mai multi descurajatori decat incurajatori. Din fericire, au existat destui incurajatori, mi-am dat eu seama de curand. Sunt cei care te fac sa mergi inainte. Si eu am fost capoasa si le-am dat de furca incurajatorilor. Aveam momente in care era imposibil sa fiu convinsa ca sunt in stare de ceva. Mi-am adus aminte, provocata de tema ta, de un fost coleg de clasa din liceu. Era printre

Eu am intalnit o multime de Salvatori Neceruti. Cele mai antipatice persoane ever, nu numai ca nu-ti vor binele cu adevarat, dar te mai fac sa te simti si un om de nimic. Da, am intalnit si incurajatori, persoane de un altruism iesit din comun, ca niste ingeri. Dar le-am dat cu flit fara sa-mi dau seama. Deh, facerea de binere e... de mama. Descurajatorii nu ma impresioneaza, ii intalnesc la tot pasul. Lumea e mereu in competitie. Cu cat esti mai bun, cu atat ai mai multa parte de ei. Totusi astfel de persoane sunt niste oameni foarte slabi, care decompenseaza foarte usor. Nu trebuie urati.

Kosmotro a scris:

Eu am intalnit mai multi incurajatori in vest decat in Ro.

Adevarat.

Kosmotro a scris:

Voi cum stati cu lista de incurajatori si descurajatori? Aveti ceva incurajatori? Sau sunt putini in societatea romaneasca?

Eu am intalnit mai multi incurajatori in vest decat in Ro.

Persoane care sa ma incurajeze din pacate am doar doua persoane, dar si ele cand sunt cand nu sunt. Probabil ca sunt mai putini cei care incurajeaza pentru ca sunt deja patiti si pentru ca lucrurile se misca mai greu la noi in tara decat in afara. Aici trebuie sa muncesti pana iti ies ochii din cap pentru a obtine ceva, iar atunci cand vezi ca tu nu reusesti poate ca ai vrea ca nici cel de langa tine sa nu reuseasca sau poate ca fiindu-i prieten ai vrea sa nu il vezi ajuns in aceeasi situatie dezamagitoare ca tine.

Kosmotro a scris:

Cum recunosti un descurajator? Iti va spune "nu stii sa pictezi, ce te tot chinuiesti cu culorile alea, strici panza, si eu am incercat sa pictez dar e pierdere de vreme, asculta-ma ca-ti sunt prieten vechi, hai sa facem altceva".

Cum recunosti un descurajator? Iti va spune: "nu conteaza ca ti-ai zdrobit degetul mare la munca, poti sa pictezi si asa, stiu tipi ce picteaza chiar fara maini, cu piciorul, si tu poti, nu conteaza ca nu vei fi Dali, conteaza distractia".

Voi cum stati cu lista de incurajatori si descurajatori? Aveti ceva incurajatori? Sau sunt putini in societatea romaneasca?

Eu am intalnit mai multi incurajatori in vest decat in Ro.

Cred ca in al doilea rand ai vrut sa spui incurajator.

La topic, multe - multe persoane care tot timpul stiu mai bine ce e bine sau rau pentru mine. Uneori au dreptate,uneori nu. Cand nu au dreptate e doar sfat, nu esti obligat sa asculti, cand au dreptate e "ti-am spus eu tie". Sfaturi necerute, dar descurajari in realitate.

Incurajatori putini. Descurajatori destui. Interesant, nu pot numi lista.

Este pentru ca de fapt nu tin seama de pareri sau nu pot judeca obiectiv o persoana?

Acum am nevoie de incurajari. Pentru 2 lucruri.

Interesant topicul. Pentru ca iti propune o introspectie.

Ma gindeam acum ca in alegerile cele mai importante ale vietii foarte putini oameni au fost cei care m-au incurajat la propriu sa fac ceva si, din pacate, acestia nu au fost din propria familie, erau straini total de aceasta. In timp, constiinta acestui lucru a durut zdravan...daca ai tai nu au incredere in tine, ce pretentii sa ai de la altii...

Nu pot spune ca cei din familie aveau intentii rele in descurajarea cultivata, incercau sa imi argumenteze de ce nu e bine ce vreau eu, insa argumentele erau unilaterale si sententioase,nu conta ce doream, ce stiam, ce as fi putut sa fac cu capul meu cita vreme directia iesea din calea trasata de contextul social din acel moment ("ce rost are sa te inscrii la liceu de filologie, ca nu o sa ajungi decit profesor de tara in cel mai bun caz, fa matematica si fizica, alea sunt de baza!", "baiatul asta nu e potrivit pentru tine, iti spun eu, asa ca mai bine cauta unul dintr-o familie buna (adica cu parintii intelectuali de a doua generatie), cu asta nu faci multi purici!").

Si data fiind legatura foarte strinsa cu autorii unor asemenea incurajari, mai ca incepeam sa imi pun problema sa fac asa cum mi se spune, insa Cineva mi-a luminat mintea de copil mic si neispravit si am decis in numele meu si pe contul meu asa cum am simtit, iar dupa prima lupta cistigata astfel (admiterea la liceu si evolutia ulterioara a evenimentelor) am inceput sa capat mai multa incredere in mine si neuronul din dotare. Cei din jur au fost socati si au trecut la descurajari directe si,as putea zice, chiar ranchiunoase ca am indraznit sa nu fac cum mi s-a spus (faci cum te taie capul, dar o sa ajungi la vorba mea), dar vazind ca nu au sanse de convingere nici cu vorba in otet, m-au lasat in pace. Incearca sa se mai amestece, dar e de ajuns sa string imperceptibil din sprincene si sa mijesc ochii si se renunta la demers :)

In timp, cartile citite incepind din copilarie mi-au creat intrinsec un alt sistem de referinta, incit am inceput sa nu mai dau atentie nici incurajarilor, nici descurajarilor, pe principiul ca singura persoana pe care te poti baza este in primul rind propria persoana si, in functie de cum gestionezi relatia cu aceasta, dormi spre mai binele sau mai raul tau.

La rindul meu, stiu ca nu vreau sa descurajez, pentru ca ma gindesc la cum ma simteam cind mi se spunea ca NU sunt in stare. In loc de "NU....", prefer sa ofer, pe cit posibil, alternative (si argumentarea acelor alternative), pornind de la imaginea persoanei respective asa cum o vad eu, si incerc sa fiu cit pot de obiectiva in aceasta oferta. Alternativele sunt judecati de observatie, nu de valoare, si sunt sub rezerva ca reprezinta punctul meu de vedere pe care nu il vad absolut (trebuie combatut insa sine ira et studio, daca trebuie combatut). Iar daca am incredere in acest punct de vedere, atunci am incredere in persoana careia i se adreseaza, de fapt in capacitatea ei de a distinge intre un sfat (judecata de valoare) sau alternativele identificate, din care poate alege ce simte (accentuez "ce simte") ca i se potriveste.

Nici nu e nevoie sa ma gandesc prea mult sau sa analizez situatia. Incurajatorii ii pot numara pe degetele de la o mana si-mi mai raman si degete nenumarate.

Descurajatorii au fost destui. Omniprezenti si daunatori. Foarte daunatori pentru mine, datorita sensibilitatii mele excesive si empatizarii. Uneori ma urasc ca-s atat de slaba de inger si gretos de sensibila (chiar ma gandeam sa deschid un topic pe tema asta candva..cand o sa am curaj, poate exista si ceva solutii ).

In contextul asta, descurajarile m-au marcat pana intr-atat incat, la un momentdat, n-am mai putut lua in seama nici incurajarile. Le interpretam drept complezente menite sa ma faca sa ma simt bine, un fel de vorbe goale. Si inclinam sa cred ca totusi ''n-o sa pot..'', ''n-o sa fiu in stare sa..''. Probabil ca si azi ma gasesc in acelasi stadiu. Un amic care este rabdarea si optimismul in persoana, imi spune ca-s o cauza pierduta, pentru ca oricat incearca sa ma faca sa vad lucrurile in alb, eu tot in gri inchis le vad :D

E o stare cu care m-am obisnuit si macar am reusit sa nu mai iau in seama prea mult descurajarile si sa nu le mai las sa ma afecteze. Dar la fel reactionez si in cazul incurajarilor.

Exista si oameni care te incurajeaza doar ca sa se foloseasca de tine. Dupa ce au obtinut ce-si doresc de la tine, dupa ce te-au stors ca pe o lamaie, iti intorc spatele, devenind chiar agresivi daca le ceri sa-si justifice comportamentul.

Atat timp cat exista concurenta in societate vor exista si descurajatori. Nu este vina lor ca fac asta, nu ii mai blamati. Societatea formeaza astfel de personalitati.

Sa analizam urmatoarea afirmatie: "nu stii sa pictezi, ce te tot chinuiesti cu culorile alea, strici panza, si eu am incercat sa pictez dar e pierdere de vreme, asculta-ma ca-ti sunt prieten vechi, hai sa facem altceva"

Observam ca respectivul zice la sfarsit "hai sa facem altceva". Exista teama de a ramane singur, asta-i instinctul nostru. Singuratatea ii sperie pe oameni, in special in democratie. Teama exista datorita faptului ca se observa in societate datorita separarii claselor sociale. Y zice: Daca X o sa ajunga doctor o sa isi faca alti amici, eu raman aici singur, o sa fiu considerat inferior. Ei bine nimeni nu vrea asta, este pur si simplu un instinct de supravietuire. Suntem creati sa traim si sa ne iubim semenii si nu putem fi altfel. Societatea moderna este foarte dura si separa oamenii, ii desparte, rupe prietenii.Nu mai dati vina pe oameni in sine ci pe regimul in care traiti.