Cum s-o scot la capat cu durerea?

[Corre 143]

Buna tuturor.Printre miile de probleme pe care le am in viata de zi cu zi,am decis sa va povestesc despre povestea mea si a tatalui meu.

Inca de cand eram mica a existat o conexiune inexplicabila si invizibila intre noi,o legatura pe care nu am reusit s-o stabilesc cu mama,nici acum,dupa aproape 7 ani de la moartea lui.Desi am crescut in certuri ingrozitoare intre parintii mei si chiar am fost pusa la mijloc,datorita nepotrivirii de caracter a lor si a incapatanarii si perspectivei de viata complet diferite,pot sa jur cu mana pe inima ca eu si tata eram cei mai buni prieteni si tovarasi de nebunii.Cu el am vorbit despre primul baiat de care-mi placea,el a fost primul care a aflat de PMS-ul meu,el era cel care m-a invatat toate valorile morale si spirituale.

Cu el faceam traznai si ne bucuram mereu de fiecare clipa....asta pana in momentul in care a decis sa se separe de mama,plecand in alt oras cu serviciul,unde de altfel a si murit.

Pe langa depresia suferita de moartea lui si de faptul ca eu am fost cea careia i s-a zis ca a murit,eu avand atunci 13 ani si jumatate,m-am si inchis in mine.Niciodata nu am lasat-o pe mama sa vada ca eu plang cand ea plangea,desi am fost acuzata de atatea lucruri inumane,cum ca nu mi-ar pasa si alte grozavii de-ale ei.

Desi au trecut ani si m-am resemnat si mi-am vazut de viata,nu exista zi in care sa nu ma gandesc la el,ceea ce mi se pare normal,dar odata la cateva zile deja ma cuprinde delirul.Si nu e delir din acela cu crize,dar ma cuprinde melancolia profunda si nu mai am chef de nimeni si nimic.Imi vine sa stau cu capul ingropat in par si sa-l tin pe genunchi.Sau uneori plang ore intregi si simt cum nu-mi mai bate inima.Sau imi vine sa ma arunc pe geam....trist,dar adevarat.Dar imi revin....si dupa ceva timp o iau de la capat.Imi lipseste prezenta lui mai mult ca oricand si ma gandesc ca ar putea fi acea lipsa excesiva din adolescenta,cand as fi avut nevoie mai mult ca niciodata de el....sa fie acolo.Dar sunt atatea nopti fara el,singura,neprotejata.Caci pentru el eram totul...si facea totul pentru mine.Si ma gandesc la suferinta lui cat a fost in viata.Si de toate lucrurile pe care as fi vrut sa i le zic.Ma omoara.

Editat Ianuarie 22, 2011 de Oana Diana

[DidaJames 1329]

tre sa gasesti o modalitate sa faci durerea mai suportabila..

 

exact la fel simt si eu. au trecut doi ani de cand sotul meu a murit si de multe, multe ori imi vine sa urlu, sa zbier in gura mare de dorul lui.

 

nu poti spune mereu celor din jur, prietenilor tai, pentru ca la un moment dat iti intorc spatele.

 

eu am cautat si folosit diferite trucuri antidepresive, ca sa pot face fata fiecarei zile de chin.

 

un bun medicament sunt plimbarile lungi, extenuante. de multe ori cand ma duc sau cand vin de la munca, las autobuzul si fac 7 sau 14 km ......cu picioru.

 

alt medicament e sa-ti pese de cei din jur si altul......postarea pe ropo. iti mai degajezi mintea de atatea amintiri chinuitoare.

[Lightsome 96]

In afara faptului ca a fost un tatal bun ti-a fost si un prieten in aceasi masura factor care explica atasarea ta fata de el.

Stiu ce spui si mie mi-a murit tatal ,iar lipsa lui nu poate fi inlocuita cu nimic.

Incerc sa-mi amintesc doar clipele lui fericite deoarece gandindu-te la cele nefericite nu va face altceva decat sa-mi starneasca si mai mult dorul de el.

Incearca sa iesi din aceasta stare prin comunicare,este o modalitate as spune destul de buna.

Lasa trecutul si traieste prezentul,sunt sigur ca tatal tau si-ar fi dorit sa te vada fericita si nu in starea de acum.

Umple timpul liber la refuz cu carti,cinema,teatru,internet,prieteni,tot ce este posibil sa-ti abata gandurile.

As sugera sa apelezi si la psihologul forumului Roportal ,care te-ar putea ajuta in aceasta problema.

[Darianna 73]

Se stie ca durerea se estompeaza o data cu trecerea timpului, tu o simti cu aceeasi intensitate, chiar daca au trecut 7 ani?

[soogee 2866]

Ai postat povestea ta la sectiunea "Cazuri si necazuri in dragoste". De ce ? Puteai sa postezi in alte sectiuni.

 

Cati ani? Ai o meserie, sau inca studiezi?

Ai un barbat in viata ta acum, stabil, care sa-ti ofere afectiune si protectie?

Ai avut o astfel de relatie cu un barbat in trecut, ma refer la una pe termen lung?

 

Dpdv psihologic, ceea ce spui tu aici se incadreaza la PIERDEREA unei fiinte dragi, apropiate, de care te-ai atasat foarte puternic. Durerea ta este fireasca. La fel de firesc ar fi fost si sa treci printr-o perioada de "tinere de doliu", care sa integreze pierderea si sa te duca la un nivel superior de intelegere a lumii, dupa care sa inchizi capitolul si sa mergi mai departe (asta nu inseamna ca uiti tatal, ci doar ca uiti durerea).

 

Sunt multe de vorbit aici. Sunt psihologi care sunt axati numai pe ghidarea oamenilor in "tinerea de doliu'. Poti citi in engleza? iti pot recomanda niste carti foarte bune in engleza despre pasii necesari

[Darianna 73]

Tatal ei a murit acum 7 ani, cand ea avea 13 ani si jumatate... sa tot aiba 20-21 de ani.

 

Cat despre arie, am observat ca nu e locul topicului aici, insa l-am lasat special, ca aici se primesc mai multe raspunsuri la probleme. Sa se familiarizeze userii cu problema si il mutam.

[nightwish 27]

Se stie ca durerea se estompeaza o data cu trecerea timpului, tu o simti cu aceeasi intensitate, chiar daca au trecut 7 ani?

In conditiile in care si-a pierdut cel mai bun prieten.. da, poate s-o simta cu aceeasi intensitate. Faptul ca nu reuseste sa se apropie de mama ei.. de asemenea o afunda si mai tare in sentimentele ei si-o fac sa-i simta lipsa si mai tare. E destul de greu pentru o mama sa inteleaga si sa accepte ca fata ei are o relatie mai speciala, mai apropiata cu tatal ei, decat cu ea. Probabil ca nici nu stie cum sa comunice cu ea, nu este o persoana foarte deschisa, incat fata sa reactioneze pozitiv.

[Llonelly 73]

In afara faptului ca a fost un tatal bun ti-a fost si un prieten in aceasi masura factor care explica atasarea ta fata de el.

Stiu ce spui si mie mi-a murit tatal ,iar lipsa lui nu poate fi inlocuita cu nimic.

Incerc sa-mi amintesc doar clipele lui fericite deoarece gandindu-te la cele nefericite nu va face altceva decat sa-mi starneasca si mai mult dorul de el.

Incearca sa iesi din aceasta stare prin comunicare,este o modalitate as spune destul de buna.

Lasa trecutul si traieste prezentul,sunt sigur ca tatal tau si-ar fi dorit sa te vada fericita si nu in starea de acum.

Umple timpul liber la refuz cu carti,cinema,teatru,internet,prieteni,tot ce este posibil sa-ti abata gandurile.

As sugera sa apelezi si la psihologul forumului Roportal ,care te-ar putea ajuta in aceasta problema.

 

Nu am stiut ca exista asa ceva.Cum poate fi contactat?

[nightwish 27]

http://www.roportal.ro/discutii/forum273.html

[Nelinistita 36]

Buna tuturor.Printre miile de probleme pe care le am in viata de zi cu zi,am decis sa va povestesc despre povestea mea si a tatalui meu.

Inca de cand eram mica a existat o conexiune inexplicabila si invizibila intre noi,o legatura pe care nu am reusit s-o stabilesc cu mama,nici acum,dupa aproape 7 ani de la moartea lui.Desi am crescut in certuri ingrozitoare intre parintii mei si chiar am fost pusa la mijloc,datorita nepotrivirii de caracter a lor si a incapatanarii si perspectivei de viata complet diferite,pot sa jur cu mana pe inima ca eu si tata eram cei mai buni prieteni si tovarasi de nebunii.Cu el am vorbit despre primul baiat de care-mi placea,el a fost primul care a aflat de PMS-ul meu,el era cel care m-a invatat toate valorile morale si spirituale.

Cu el faceam traznai si ne bucuram mereu de fiecare clipa....asta pana in momentul in care a decis sa se separe de mama,plecand in alt oras cu serviciul,unde de altfel a si murit.

Pe langa depresia suferita de moartea lui si de faptul ca eu am fost cea careia i s-a zis ca a murit,eu avand atunci 13 ani si jumatate,m-am si inchis in mine.Niciodata nu am lasat-o pe mama sa vada ca eu plang cand ea plangea,desi am fost acuzata de atatea lucruri inumane,cum ca nu mi-ar pasa si alte grozavii de-ale ei.

Desi au trecut ani si m-am resemnat si mi-am vazut de viata,nu exista zi in care sa nu ma gandesc la el,ceea ce mi se pare normal,dar odata la cateva zile deja ma cuprinde delirul.Si nu e delir din acela cu crize,dar ma cuprinde melancolia profunda si nu mai am chef de nimeni si nimic.Imi vine sa stau cu capul ingropat in par si sa-l tin pe genunchi.Sau uneori plang ore intregi si simt cum nu-mi mai bate inima.Sau imi vine sa ma arunc pe geam....trist,dar adevarat.Dar imi revin....si dupa ceva timp o iau de la capat.Imi lipseste prezenta lui mai mult ca oricand si ma gandesc ca ar putea fi acea lipsa excesiva din adolescenta,cand as fi avut nevoie mai mult ca niciodata de el....sa fie acolo.Dar sunt atatea nopti fara el,singura,neprotejata.Caci pentru el eram totul...si facea totul pentru mine.Si ma gandesc la suferinta lui cat a fost in viata.Si de toate lucrurile pe care as fi vrut sa i le zic.Ma omoara.

 

 

Ce s-a intamplat cu nunta? Nu s-a mai intamplat?