Poveste trista

Acum cativa ani, cand eu eram mica, iubeam povestea "Vrajitorul din Oz". In apropierea Craciunului am primit un catel, pe care l-am numit Toto, la fel ca pe catelul din poveste. Il iubem mult, si nu ma desparteam de el nicio clipa. Dupa un an, in noaptea de Craciun, catelul a disparut. Am plans o zi intreaga dupa el. Si acum cand ma gandesc imi pare rau de el. A mai trecut un an, si inca nu imi luasem catel. Vroiam unul exact ca Toto. Ceea ce era destul de greu, din moment ce avea o culoare mai rar intalnita la caini, aproape portocaliu. Era din nou Craciunul. Era dimineata si afara ningea cu fulgi mari. M-am trezit si priveam pe geam. La poarta, un caine mare, batea un catelus mic si blanos, care arata exact ca Toto, pe vremea cand era catel. Nu am apucat sa fac nimic, deoarece mama era in curte, si vazand scena, s-a dus la poarta, si l-a adus pe micul blanos in curte. Parca era de plus. Blanita lui deasa si aproape portocalie, era acoperita de fulgi de nea. Cainele cel mare nu il ranise,dar el tremura de frig si de spaima. Cand mama l-a adus in casa, l-am luat in brate, si m-am dus cu el langa soba, unde s-a asezat. Pisoiasul meu de numai cateva saptamani, Pitzu, s-a dus sa se mangaie de el. Torcea multumit, pana cand micul lui botic a atins de blana catelului. Deodata, a sarit ca ars si a inceput sa miaune si sa scuipe =)). Tata a intrat in casa, si nici nu a apucat sa rasufle, ca a fost asaltat cu intrebari: "Il pastram?","Il pastram?". Neavand incotro, a zis "da". Asa, micutul catelus a ramas la noi in casa, cu numele de... Toto, bineinteles . Nu stiu cum, dar Toto cel mic, a ajuns in fata portii mele. Poate ca Spiritul Craciunului l-a indemnat sa mearga acolo... ♥