gargbird

[Ven 9151]

Go green 

[gargbird 9383]

Gaspar Melchor de Jovellanos,

om politic spaniol, cu viziuni progresiste, contemporan cu Napoleon Bonaparte și cu Francisco Goya (pictoru'), a fost exilat în munți din cauza convingerilor sale care contrastau cu cele ale Inchiziției spaniole conservatoare.

Jovellanos a fost inițiatorul unei măsuri scandaloase pentru madrileni: a interzis aruncarea gunoiului pe străzile Madridului.

Adversarii lui din acea vreme au venit cu un aviz medical prin care arătau că aerul rarefiat al Madridului, dacă nu ar fi îngroșat cu exalările gunoaielor, ar putea cauza boli grave.

Cam așa văd eu viața în România zilelor noastre.
Cum încearcă cineva să scoată România din căcat, imediat sar limbricii conservatori și ne conving că doar ei vor binele acestei țări.

Napoleon ne trebuie, nu Țepeș. Ne trebuie unu' care să intre cu tunurile în noi, să ne scoată din cap bășinile, lupul dacic, patriotismul de carton, pupatu' de moaște, statu' la pomană.

Avem Jovellanos, dar nu e suficient, România are câte zece mii de inchizitori pentru fiecare Jovellanos.

Lua-v-ar dracu' de conservatori.

 

La ‎18‎.‎02‎.‎2020 la 10:05, Kleopatrah a spus:

Go green 

 

[gargbird 9383]

Aventura unui bun prieten. Daca timpul mi-ar fi permis, as fi fost impreuna cu el. Dar vor mai fi si altele...

 

http://cromtel.ro/2020/02/27/conexiuni-culturale-invitat-lucian-mihai-sirbu/

[gargbird 9383]

1. Ce vis am avut, incredibil!

 

Se făcea că Europa era în colaps, nu mai putea să stăpânească pandemia, economia era la pământ, granițele statale se refăceau încet-încet, românii tot veneau de-afară "stresați de partea financiară", vorba domnului Carmen Șerban.

 

Și cum veneau românii înapoi acasă, mai întâi ăia proști, care nu aveau ce lucra pe-afară, cum zic jurnaliștii, apoi ăia care ar fi avut ce, dar nu mai aveau cum, se repopula țara românească!

 

Se făcea că s-au întors vreo trei milioane de români de-afară!

 

Se făcea că, ajunși acasă, în România, se frecau la ochi văzând incompetența și corupția din aparatul de stat cel mâncător de bani.

 

Se făcea că-și ziceau românii: păi eu vreau doar să muncesc, să-mi fac o firmă, să plătesc taxe la stat și să câștig și eu atât cât să nu mai trebuiască să plec afară ca să-mi pot hrăni familia!

 

Dar se făcea că funcționarii statului românesc îi priveau disprețuitor pe românii întorși din pribegie: pfff!

Ai dosar cu șină? Nu?! Pa!

Ai plătit avizul de cerere pentru intenția funcționării ca întreprinzător? Nu?! Caramba!

Ai plătit autorizația de autorizare prealabilă? Da?! Unde e ștampila firmei pe care încă nu ai înființat-o? Nu apare pe cerere! Pa!

Ai adus istoricul vecinilor, împreună cu binecuvântarea preafericitului părinte aparținător? Nu?! Lua-te-ar dracu' de păgân! Dă-te-n morții mă-tii!

 

Între timp, se făcea că politicienii noștri cei comunisto-securiști deghizați în liberali, social-democrați, conservatori și alte reptile politice, continuau să își mărească salarii, pensii speciale, să apară la tv cu mărețe realizări și să fie siguri că nimic, niciodată, nu va schimba starea lucrurilor la care erau complici și martori.

 

Se făcea că, totuși, dintre românii veniți acasă de departe, se ridicau câțiva mai răsăriți și mai disperați și strigau: dar până când, fraților?! Pe ei, pe mama lor!

 

Și se făcea că politicienii erau înghesuiți ca șobolanii pe la colțuri, erau aduși în vatra orașului sau a satului și, bine botezați în căldura smoalei și rostogoliți prin pene de gâscă, defilau prin fața căminului cultural, în timp ce o mulțime de gură-cască își făceau selfie pe lângă ei.

 

Și, când tocmai se făcea că eu aveam un catralion de euro, o piscină cu bulbuci, 50 de oi și un bmw cu volan pe ambele părți, m-am trezit.

 

M-am pișat, m-am spălat, am completat declarația pe proprie răspundere, m-am îmbrăcat și am plecat la muncă.

 

Soarele strălucea puternic, deși termometrul din bord arăta -9 grade Celsius.

 

Drumul era pustiu, anvelopele de iarnă fluierau printre dinți.

 

Cu ochii cârpiți de somn, căutam o melodie anume pe media-player.

 

În jurul meu curgeau lin, ca apa prelingându-se de-a lungul unor pereți de sticlă, salarii de bugetari, pensii speciale, tichete de vacanță, sporuri de risc de calculator, sporuri de poliție canală, imunități, curve și analfabeți la vârful sistemului, securiști pândind zâmbitori în iarba abia răsărită.

 

Eu, micul muncitor la privat, zâmbeam absent, autoironic, la gândul că benzina s-a făcut 4.7 lei pe litru, tocmai acum, când nu mai am unde s-o ard.

 

Ce frumoasă e primăvara!

 

Sfârși.

2.

[gargbird 9383]

Poezie colorată

Verde-m-aș, dar galben mi-s
Fusei roșu doar în vis
Negrul m-a împins mereu
Pe strâmb drum spre copârșeu.

A rămas în urmă-mi gri
De zăpezi și poezii
Cuget mov, plătindu-i bir,
Vâslind alb spre cimitir.

Argintiu, privind în sus,
Ochiu-mi mort zice că nu-s.
Dar, portocaliu și hâd,
Vă străveziesc și râd.

Poate-n cer m-oi albăstri
Când culoarea n-a mai fi
Dar nu-mi pasă, fiindcă eu
Sunt color, ca Dumnezeu.

Tra-la-la-la-la-la-leu
Colora-m-ar Dumnezeu.
Și pe voi, cum vă doriți
Numai maro să nu fiți
Ca cartofii cei prăjiți.

[gargbird 9383]

Basca românului

În rarele mele pogorâri întru duhovniceasca concupiscență mireană...
Adică când merg și eu pe la biserică, mai pe scurt, o fac, din start, cu stres maxim.

Nu că aș fi posedat sau ceva, am probat: am mâncat usturoi, am pus mâna pe argint și nu m-am ars (doar m-am curentat, că era televizorul în priză și până la urmă am reușit să scot din lămpile și tranzistorii ăia argint în valoare de 85 de bani, deci nu merită), mi-am făcut cruce cu limba pe piept și n-am pățit nimic.

Bă, când intru în biserică, nu știu cum se face, da' parcă uit toate tehnicile de supraviețuire.

în primul rând intru fără ochelari, ca să par mai tânăr, nu ca un băbălău de 85 de ani, așa că nici nu-mi bat capul dacă nimeresc pe jumătatea de biserică greșită.

Eu cred că ar trebui să existe, ca la toaletele publice, indicatoare: pentru Oameni mergeți în dreapta și pentru Femei mergeți în stânga. Restul... mergeți cu Domnul.

După ce mi se acomodează creierul, îmi dau seama că am nimerit în partea femeilor după zgomot. Când începe popa să cânte :"... Haaaa-raaaa-liiiii-baaaa-haaaa-tuuuuu-luuuui eeeeeeeeraaaaahiiiiiideeeenaaaaaaauăăăăăăă", începe zgomotul: "Du-te, tu!... Ai auzit că?!... Uite ce fustă verde!... Lua-l-ar dracu' de bețivan!..." etc.

Bă, îmi pun ochelarii, văd în fața mea baticuri căcălău, hopa! Pup fetele, eu cobor aicea, mă duc între boșoro... adică între frații mei de bețivăneală.

Altă viață. Mă bag după un stâlp, coloană sau ce-o fi, cu model în spirală, mă sprijin discret de el și mă uit în sus. Tre' să fiu atent, că alunecă sărăcia de spirală, parcă aș sta rezemat de un burghiu uriaș uns cu vaselină.

Sus, pe tavan, zboară îngerași grăsuți, vreo doi cântă la trompetă, e veselie mare.

Între timp, popa zice o formulă și mă trezesc uitându-mă în sus, ca prostu', cu gura căscată, iar în jurul meu toată lumea care nu a prins loc în băncile alea de lemn, a dat cu genunchii de pământ.

Mă conformez și eu, hotărât să găsesc o poziție mai puțin chinuitoare. Încerc poziția "samurai": genunchii depărtați, curul pe călcâie și pe o bucată de talpă.

Aaaa, ce bine e! mă mai odihnesc și eu, că mă durea spatele de la stat în picioare. Popa zice: "... aaaaaastăăăăzi și măăăăăineeeeeeee!" Iar corul: "Aaaaaaaaaaaa- miiiinh". Bă, să mor eu că popa zice "măine", nu "mâine"! Probabil din cauza notelor mai joase. Ia încercați voi să puneți bărbia în piept și să cântați pe nas, cu putere: "Aaaaastăăăăăzi și mââââineeee!" E? Nu prea iese, nu? "â" se pierde pe drum, prin gușă, iar din cutia limbii iese "ă". Asta înseamnă teorie muzicală. Da' e ușor să criticați, mireni concupiscenți ce sunteți!

Bă, după douăzeci de secunde îmi dau seama că poziția samuraiului e de câcat, cel puțin pentru moșnegi ca mine, pentru că m-a prins un cârcel la talpa stângă, mă doare curul și nu sunt sută la sută că nu călcasem într-un găinaț de câine înainte să pătrund în preasfântul așezământ monahal.

Dar cât poate să dureze? Maxim două-trei minute! mă încurajez singur, în timp ce mă uit la cei din fața mea, să văd alte metode de a sta în genunchi fără să paralizezi instantaneu.

Cei mai mulți sunt mai puțin excentrici ca mine, au abandonat samuraiul în favoarea poziției "calicul cu orgoliu". Adică stau în genunchi, da' stau cu spatele drept și femuru' întins, uăi! Nu mă pun cu curu' pe pantofi, cu genunchii crăcănați, ca băbălăii!

Ajutor... Au trecut vreo cinci minute, dar eu nu-mi mai simt tălpile, dacă nu stăteam cu curul pe pantofi, aș fi fost desculț de mult, fără măcar să-mi dau seama! Încerc să mă ridic un pic, dar mi se face rușine cănd chelia mea se înalță, strălucitoare, peste grămada de capuri nemișcate, și mă așez la loc.

Pentru moment regret că nu sunt samurai, ăia aveau un briceag, și când nu mai puteau, și-l băgau în burtă și scăpau.

Când, într-un final, movila de oameni s-a ridicat, cu scârțâieturi, bășini și tuse, m-am simțit ca și când aș fi înviat! Am sărit în sus și m-am sprijinit iar de columna alunecoasă, în timp ce un mușuroi de furnici defila pe picioarele mele, câteva ajungând tocmai până în zona inghinabilă, lucru nu chiar neplăcut.

Între timp îmi făceam cruce. Nu, că sunt expert. La două chestii sunt bun: la sărit în apă în cap și la făcut cruce. Probabil că ar fi fost mai sigur să măsor adâncimea apei mai întâi, dar sunt viu? Sunt! Așa că mucles!

Pe pereți treaba era mai nasoală. Câțiva oameni cu cerculețe pe cap săpau șanțuri, alții aruncau săgeți, pietre, unul cred că a aruncat cu arcul, probabil nu mai avea săgeți, alții plângeau, în șir de vreo douăzeci, înghesuiți, cred că ăia erau prizonieri.

Da' chiar e enervant. Bă, suntem colegi, sau nu? Dacă suntem douăzeci de arcași, unii trag mai repede, alții mai încet, fiecare cum poate. Frumos ar fi ca, atunci când mi-am terminat săgețile, să-i zic colegului de lângă mine: "Bă, mucenicule Malarie, dă și mie o săgeată, să mai trag și eu, nu fi bulangiu!"
Ei, sfântul ăla de pe perete a avut ghinion cu niște colegi de căcat, de aia s-a supărat și a aruncat arcul: "Na, bag $%@# în el de arc! Dacă nimeni nu-mi mai dă o săgeată!".

Cred că după aia Malarie, colegul lui, i-o fi zis: "Bă Bacterie, da' de ce te-ai supărat? Ți-aș fi împrumutat o săgeată până la salariu, da' te-ai enervat prea repede! Nu înțeleg cum poți fi atât de impulsiv și de violent, mai ales în război!".

În timp ce așteptam a doua pogorâre în genunchi, am aruncat privirea în dreapta mea, unde se afla un panou de vreo doi metri înălțime și trei lungime, unde își puneau băștile oamenii care intrau la slujbă.

Și tot venea câte unul. Își dădea basca jos din cap, o agăța aparent la întâmplare, printre alte 85 de băști de același model și culoare, și începea să dea noroc cu ceilalți oameni.

Ei, la faza asta am rămas absolut fascinat! Nu puteam să-mi iau ochii de la panoul cu băști și respectul meu pentru oamenii ăia siguri pe ei, care își atârnau băștile cu nepăsare, a crescut enorm!

Eu, dacă mi-aș fi pus căciula între alte două căciuli, n-aș mai fi nimerit-o în vecii vecilor! Ar fi ca și cum aș fi jucat alba-neagra!

Fraților, vă spun sincer: cănd s-a fluierat sfărșitul închinăciunii, toți, dar absolut toți oamenii și-au recuperat băștile, fără nici cel mai mic incident, deși se înghesuiau ca la apa Iordanului.

Și mi-am dat seama de ce românii au rămas aici de mii de ani: pentru că fiecare știe care e basca lui! Totul până la bască! Ce școală, ce muncă, ce principii? Dă-le dracu'! Alea-s trecătoare! Da' leagă la ochi un român, lasă-l în mijlocul pustiei, și după o săptămână te trezești cu el la ușă.
- Ce-ai, bă, Gheo?!
- Nica, mi-am uitat basca!

Și bunicu' meu avea bască neagră, de fetru, rotundă, cu un sfârc în mijloc. Când se uza prea tare, o punea peste scaunul de la bicicletă.

Eh, alte vremuri.

[gargbird 9383]

 

[MissHyde 43100]

 

[gargbird 9383]

o glumoasă inventată, tată, pe loc.

Am sunat la o fabrică de tatuaje.
- Bună ziua!
- Să trăiți! (așa răspund tatuatorii de obicei, pentru necunoscători)
- Faceți tatuaje?
- Da, ce anume doriți?
- Aș vrea să-mi tatuați un koi!
- Dă-te-n gâtu' mă-tii de nesimțit! zice, și-mi închide telefonu'...

Gizăz, nu știam că e așa de nașpa să vrei să-ți tatuezi un pește japonez pe braț...

[MissHyde 43100]

Melodia care mă reprezintă