Exista viata dupa moarte?

[King1 8295]

In primul rand, imi pare tare rau pentru pierderea suferita si pentru greul pe care trebuie sa il duci. La un asa atasament descris, e dificil de indurat despartirea. De fapt, cumva cred ca se dezvoltase codependenta si frica de moarte era proiectata asupra mamei, ea sa fie cat de mult in siguranta. Poate la un anumit nivel te confundai chiar cu persoana mamei tale.

Pe langa tratament, faci si psihoterapie, mergi la psiholog? Depresia severa e extrem de greu de combatut. De asta, legat de intrebarea ta, nu stiu ce sa iti spun. Bogdan Petriceicu Hasdeu ajunsese la aceeasi disperare de a comunica cu fata lui. Dar oare e sanatos? Si gandeste-te si altfel: oare spiritul mamei tale, ajuns in alta dimensiune, alt univers, ar trebui rechemat aici? E un motiv pentru care sufletele trebuie sa mearga mai departe. Iar viii, sa-si continue existenta aici. 

Trebuie sa incepi, usor usor, sa te intorci la tine, sa te redescoperi, nu va fi simplu, vor aparea mereu crize, indoieli, angoase, dar ai si trebuie sa ai propriul tau drum. Trebuie sa lupti cu depresia si sa castigi...

[Ven 9151]

Ești o parte importanta din mama ta, care trăiește în continuare prin tine. Ai fost obișnuită sa o vezi pe mama ta doar în exterior. Caut-o și în tine și o vei gasi în asemănări,  în amintiri, etc. 

 

[AntoniaF 1]

Multumesc! Am fost la cateva sedinte, iar la ultima mi s-a recomandat un fel de terapie-hipnoza, prin care sa retraiesc si sa imi amintesc tot ce s-a intamplat din momentul in care am aflat ca mama nu mai e. Psihologul care e si psihiatru, mi-a spus ca traind si repetend amintirea de multe ori, voi ajunge sa constientizez ca este o amintire neplacuta, sa accept si sa renunt la sentimentul de vinovatie. Vinovatie ca nu am fost acolo, ca oricat de mult am vrut, nu am reusit sa o salvez.  Mi s-au sters o groaza de aspecte din momentul in care am aflat si pana in momentul inmormantarii. Mai tarziu am realizat ca unele momente nu se legau pentru ca aveam sterse cateva ore bune din memorie. Mi-e frica sa retraiesc asta. Nu stiu daca pot sa duc asa ceva. Mi-a spus in schimb ca s-a ajuns la trauma si ca el vede asta ca fiind singura solutie, altfel voi merge in continuare fara nici un progres. 

Sincer, de foarte multe ori ma gandesc ca nu mai vreau sa traiesc si fac totul din inertie. Nu vad un sens, o finalitate. Si mi se pare nedrept sa traiesc pentru tot restul vietii cu o parte atat de importanta care imi lipseste. Nu pot sa ma bucur cu adevarat de nimic si sunt convinsa ca nici in continuare nu o voi face. Sincer, nu imi mai doresc familie, copii, nimic. Atata timp cat mama nu se bucura alaturi de mine, sa o vad, sa o aud, simt ca e in zadar. Mi se pare nedrept. De ce se intampla lucrurile astea?

Il am pe tatal meu, care sufera enorm si el, dar credeti-ma, parca nimic nu mai conteaza. 

[Fiero 23210]

Imi pare rau pentru pierderea ta. Daca nu poti trece singura peste, ai facut  bine ca te-ai gandit sa apelezi la un psiholog, insa ma tem ca ai ales un psiholog care mai mult te incurca decat te ajuta, terapia prin hipnoză  nu e validata stiintific si iti poate face mult rau, a insista la infinit pe trauma, poate sfarsi prin a traumatiza si un om echilibrat, pentru ca de cele mai multe ori creierul uman are capacitatea de se ajuta singur prin rezilienta. Incearca terapia cognitiv-comportamentala sau terapia prin acceptare.

Multa sanatate!

[Canaris2 544]

în Lumea oculta-ezoterica-spirituala.
15 ore ·
"În uterul unei mame erau 2 bebeluși.
Primul l-a întrebat pe al doilea:
- Tu crezi în viață după naștere?
Celălalt a răspuns:
-Da, desigur. Trebuie să existe ceva după naștere. Probabil noi suntem aici ca să ne pregătim pentru ceea ce va fi mai tîrziu.
-Nonsens, a spus cel dintîi, nu există viață după naștere. Ce fel de viață ar fi asta?
Cel de al doilea a spus:
-Nu știu, dar va fi mai multă lumină acolo. Poate vom merge cu picioarele noastre și vom mînca cu gurile noastre. Poate va fi ceva ce nu putem înțelege acum.
Primul a spus:
-Este absurd. A merge e imposibil. Și să mîncăm cu gurile noastre? Ridicol! Cordonul ombelical ne aprovizionează cu hrană și tot ce avem nevoie. Plus, cordonul ombelical e așa de scurt. Viața după naștere este exclusă.
Al doilea a insistat:
-Bine, eu cred că este ceva dincolo și este diferit decît este aici. Poate nici nu vom avea nevoie de acest cordon.
Al doilea a răspuns:
-Nonsens. Și, în plus, dacă ar fi viață, de ce nu s-a întors nimeni de acolo? Nașterea este sfîrșitul vieții și după această nu e nimic decît întuneric, tăcere și uitare. Ne duce către nicăieri.
-Bine, nu știu, a spus al doilea, dar cu siguranță o vom întîlni pe MAMA și ea va avea grijă de noi.
Primul a spus:
-Mama? Tu chiar crezi că există mamă? Mă faci să rîd. Dacă există mama, atunci unde este ea?
Al doilea a spus:
-Ea este peste tot în jurul nostru. Noi suntem înconjurați de ea. Noi suntem EA. Noi lucuim în EA. Fără de ea, lumea noastră nu ar fi putut exista.
Primul:
-Ei bine, nu o văd, așa că este logică că Ea nu există.
Al doilea a răspuns:
-Cîteodată, cînd stai în liniște și ascultare, cînd te concentrezi, poți să percepi prezența ei și poți să auzi vocea Ei plină de dragoste, chemîndu-ne de acolo de sus."

[AntoniaF 1]

Cat de frumoasa este povestea cu cei doi bebelusi, m-a facut sa plang. 

Credeti ca exista vreo solutie de a lua legatura cu mama? Crede cineva ca un medium este o varianta?

Exista vreo sansa?

[Fiero 23210]

Iti faci rau agatandu-te de speranțe deșarte, ai grija sa nu cazi pe mana unor excroci care sa profite de durerea si naivitatea ta si sa te jecmaneasca de bani.

[Stu' 13013]

Draga Antonia, te inteleg.

L-am pierdut si eu pe tata la 19 ani, dar de fapt, nu l-am pierdut de tot. 

Iti las mai jos cateva ganduri scrise de curand despre asta. Au trecut mai bine de 10 ani de atunci. 

Stiam de mai mult timp ca, odata cu trecerea timpului, imi va fi tot mai dor de tata.
De vocea lui, de caldura lui cand ma lua in brate, de dintisorul lui alb cand zambea strengareste cu gandul la fel si fel de nebunii pe care nu le-a trait niciodata.
Si imi e foarte dor de aminitirile pe care le-as fi trait alaturi de tata. De momentul mortii lui, atunci cand el, mai presus de oricine, ar fi trebuit sa fie alaturi de mine si de momentul in care am devenit mama.

Imi e dor de un bunic pentru puiul meu, asa cum nu mi-a fost dor niciodata drag de ceva in viata asta. Sa il vad crescand cu ochii, fara sa aiba alaturi bratul si mintea tatalui meu, este nespus de dureros, atunci cand las durerea sa isi faca de cap in sufletu-mi. Adica nu prea des.

Si imi e dor,  nespus de dor, de sarbatorile care, fara el, nu au mai fost niciodata sarbatori depline. Cand el a trecut in nefiinta, sau in preafiinta, de fapt,  mama m-a anuntat, pentru prima data in viata, ca nu mai poate sa imi spuna ,,Totul va fi bine.''. Si stiam. In ea ceva s-a rupt atunci si vad acea ruptura de fiecare data cand traim impreuna clipe ce se vor depline, dar nu mai sunt.

Cel putin pe acest pamant, caci, in amintiri, uneori, mintea mea le da o alta alura si le transforma in universuri care nu au fost, dar ce-ar fi fost minune de ar ar fi fost!

Si mi-e bine.
Iubirea lui ma invaluie de fiecare data, fara drept de apel. Dezamagirile care-ar fi intervenit pe drumul nostru, ca mai apoi sa se transforme in regrete, lacrimi si iertari - au lipsit cu desavarsire, asa cum lipsesc toate nebuloasele din sufletul si mintea unui copil bine crescut, bine iubit, bine invelit in plapuma cu toata caldura, seara de seara.

Poate ca daca am privi viata asa cum il privesc eu acum, dupa multi ani, pe tata, totul ar deveni mai usor. Chiar si dorul. Or durerea. Or, de ce, nu, lipsurile care nu trebuie sa fie lipsuri, in fond.
Il simt pe tata ca pe un vesnic-tata de copil bine crescut, bine iubit, bine invelit in plapuma cu toata caldura, seara de seara. Moale si cald si ireal de aproape.

Un tata-bibelou-viu, daca vreti.
Sa aveti inspiratia sa imprastiati in jurul vostru acele luminite care au puterea sa stinga orice urma de lipsuri din doruri si dureri.
Dati aripi altora, sa zboare!
E cel mai minunat cadou.

 

Editat Martie 8, 2020 de Stu'

[AntoniaF 1]

Nu pot sa ma gandesc sau sa imi imaginez ca poate voi fi mama, sau sotie sau ambele, iar mama mea nu va fi acolo. Nu pot sa ma gandesc ca toate momentele in care ea este pionul de baza, nu vor mai exista. Aleg sa trec prin viata asta, doar pentru ca simt ca nu am posibilitatea de a alege. Dar durerea este, cum spui si tu, din ce in ce mai mare. Am avut si sper ca inca mai am, chiar daca in alt plan, o mama extraordinara, cum multi copii ar vrea, o mama cu simtul umorului, blanda si buna, corecta intotdeauna. O mama in adevaratul sens al cuvantului. O mama care a plecat si mi-a luat sufletul acolo cu ea. Aici a ramas doar 'o masina care functioneaza din inertie'. Nu inteleg viata asta, nu inteleg sensul...pedepse, lectii, karma? Oricat de mult as cauta, ajung in acelasi punct mort. Pe langa asta, o groaza de regrete, de momente in care am suparat-o, negandind ca nu voi mai avea timp sa repar, remuscari si frustrari.

 

[Enki 25428]

Crezi ca mamei tale i-ar placea sa te vada asa, si sa vada ca ai astfel de ganduri? Ce i-ar placea mamei tale? Asta e tot ce mai poti sa faci acum pentru ea, sa ai o viata de care ea s-ar bucura.