Despre responsabilitatea suferintei

ma gandeam acu la responsabilitatea suferintei.

am plecat de la expresia "o faci sa sufere", " ma faci sa sufar", "sufar din cauza ta"

este oare legitima suferinta exprimata cauzal astfel ?

cine isi asuma "suferinta" ?

poate fi altcineva responsabil pt faptul ca "eu sufar" ?

cineva poate fi la originea suferintei mele. dar suferinta e a mea!

pot oare sa "dau vina" pe cineva pt faptul ca e la originea suferintei mele ?

ma gandesc ca nimeni nu are puterea sa ma devalorizeze sau sa ma faca sa ma simt prost decat daca eu ii ofer aceasta putere.

incerc sa "separ" actiunea exterioara (posibil agresiva asupra mea) de "reactia" care apare in mine = suferinta.

sunt ele "Cauza si efect"? sunt inseparabile ?

daca ar fi inseparabile, atunci tu ma ranesti, iar eu sufar implicit. nu pot alege, nu pot schimb asta, nu depinde de mine.

sau pot alege sa nu sufar?

mi se pare o chestiune foarte importanta, intelegerea acestor posibilitatii de separare ale acestor raporturi emotionale.

oamenii pot fi responsabili pt actiuni, pt stari de fapt si situatii.

tu poti fi responsabil pt faptu ca mai agresat si sunt ranit (fizic) - tu, sotul abuziv si violent - eu sotia cu ochiul vanat.

in cazul asta tu esti responsabil pt starea de fapt: trei coaste rupte, ochi vanat, etc.

dar daca eu sufar, sau ma bucur, sau ma simt bagata in seama de sotul meu bataus, sau ma simt profund inselata, asta e alegerea mea. Pot alege, prin urmare depinde de mine continuarea. Reactia, interpretarea gestului tau, depinde de mine.

Incep sa leg asta de ideea de moralitate.

Pentru ca "a face rau cuiva" depinde de "reactia celuilalt". Raul este un act relativ contextului si sensul ii este dat de cel ce traieste experienta. Ma refer la suferinta psihica, nu durere fizica.

a face rau este corelat cu "a provoca suferinta".

faptu ca eu sufar este reactia "aleasa" de mine pentru ami interpreta/integra experienta.

de fapt poate fi un feedback pt relatia mea cu realitatea. (tre sa schimb ceva la harta-felul cum ma pozitionez fata de viata)

in concluzie, conceptu de "a provoca suferinta" tind sa cred ca este lipsit de sens si presupune ca responsabilul pt reactia de suferinta este agresorul si nu victima.

acelasi lucru este valabil si pt "ma superi", "ma enervezi" - cred ca emotiile astea ar trebui asumate. tu nu ma poti enerva ci doar eu pot sa ma enervez sau infurii, recunosc, de multe ori ca o reactie necontrolata fata de ce zici/faci tu. Dar sta in puterea mea sa "aleg" sa nu ma enervez.

voi cum vedeti astea ?

purcel a scris:

pot oare sa "dau vina" pe cineva pt faptul ca e la originea suferintei mele ?

Da, la maturitate, un om care suferă din cauza cuiva, va da vina pe acel om, dacă nu-l iubeşte. Iar dacă iubirea e prezentă, suferinţa va fi trăită

Purcel,mi-am pus aceleasi intrebari si eu...si am ajuns la aceleasi concluzii -cu aceeasi incertitudine in privinta lor,as adauga.

A-ti asuma raspunderea pentru ceva anume,inseamna a recunoaste ca depinde de tine,ca e in puterea ta.

Adica a-ti asuma raspunderea,inseamna a-ti asuma puterea.

Insa oamenii confunda responsabilitatea cu vinovatia -cel responsabil,e cel vinovat...si vinovatia presupune pedeapsa,in mintea lor...

Asa ca,e mult mai "comod" sa arunce raspunderea pe seama altcuiva...

E mai "comod" sa traiasca intr-o lume in care totul li se intampla...ei nu decid nimic,doar reactioneaza la ce fac ceilalti -sunt neputinciosi,sigur ca da,dar sunt si "nevinovati".Si oamenii sunt intoxicati cu "virtutea" dreptatii asteia -trebuie sa aiba dreptate tot timpul...cu orice pret.

Mai "bine" sa fie dependenti,neputinciosi,incatusati,decat sa fie liberi,puternici si independenti -dar "vinovati".

Exista chiar o "virtute a victimei" -care ii impinge in pozitia de victima perpetua: victima e inocenta...ceilalti sunt victimizatorii,ei sunt vinovati pentru tot ce e in neregula cu viata victimei...e raspunderea lor...e vina lor...victima,e neputincioasa,si isi apara neputinta aia cu dintii si ghiarele!

Nu exista libertate fara curaj...dar cine are curajul de a gresi? -cine oare a invatat sa nu se condamne atunci cand greseste,sa nu transforme responsabilitatea in vinovatie,sa se accepte si iubeasca atunci cand greseste,pentru ca greseste,pentru ca e imperfect!

Trebuie sa mergi impotriva a tot ce ai fost invatat,dresat,ca sa ajungi sa te iubesti pe tine si pe ceilalti cand gresiti...dar nu exista alta cale.

P.S. Imi place serialul Dr. House,pentru ca House e un anti-erou -e plin de defecte,e egoist,cinic,nu are incredere in nimeni,are dreptate mai mereu (ceea ce il face foarte greu de suportat de catre ceilalti),nu da doi bani pe conveniente...e un "baiat rau".Si totusi,il iubim...e imperfect,dar e adevarat...nu e fals,nu e o victima (chiar daca manipuleaza pe ceilalti sa il considere asa adesea).