Povestea mea

[temporar 44]

In citatul de mai jos: relationarea in familia mea de origine, asa cum le-am descris in 2007. Am parcurs un drum lung de atunci, drum nu lipsit de pericole, si am reusit sa imi schimb directia pe care viata mea o luase sub conditionarea din familie cu 180 de grade. Nu le-am mai vazut mutrele buhaite si nu mai stiu nimic de ei de mai bine de 2 ani. Sunt acum mai senina si mai multumita ca oricand inainte!

 

"Alaltaieri am trecut printr-un soc puternic provocat de un conflict cu parintii. Acum s-au mai linistit apele, s-au calmat si ei, m-am calmat si eu, desi inca mai simt un gol in stomac si o durere surda de cap. Am intentionat sa scriu acest topic inca de pe 13 septembrie, ziua cu pricina, dar nu ma puteam aduna, nu-mi gaseam cuvintele, in mintea mea era o invalmasala de ganduri.

 

1.Inainte de a incepe sa va povestesc cazul concret as vrea sa precizez ca inca din copilarie am avut probleme de a ma exprima, de a spune clar, fluent si cu exactitate cum ma simt, care sunt semtimentele si emotiile pe care le simt, de a povesti coerent niste fapte care m-au afectat negativ. Nu inteleg de unde vine aceasta dificultate, care oricum imi da o senzatie de nefiresc.

 

 

Si acum sa va povestesc ce m-a dat peste cap:

 

2. Mama mea este plecata din localitate de vreo saptamana si va reveni acasa peste vreo 10 zile. Acasa am ramas eu(20 de ani), sora mea(19 ani) si tata. Noi toti vorbim cu mama de pe telefonul meu, pe care am setat Happy Number cu numarul ei (Happy Number este un serviciu de telefonie care iti permite sa vorbesti pana la 1000 de minute pe luna cu un numar ales de tine). Profitand de "stocul" generos de 1000 de minute, mama suna foarte des, in orice moment si vorbeste mult, cate 20-30 de minute, lucru care ma deranjeaza, si cu atat mai rau pentru mine, caci nu e usor sa inchei o conversatie telefonica prelungita cu ea, fara ca ea sa se simte jignita. Acum, cand ea este plecata de acasa, si eu si tata si sora vorbim cu ea de pe telefonul meu mobil, pe care pentru a avea toata lumea usor acces la el(si pentru ca eu sa nu mai fiu deranjata la fiecare ora) l-am pus pe hol.

 

3. Mama, de cand a plecat, parca a intrat in vrie: ne suna sa ne spuna (mie si surorii mele) sa facem curat in casa "hai, apuca-te acuma cat e dimineata!" (in gandul meu: ce legatura are dimineata cu curatenia?), sa ne aminteasca sa spalam rufele, sa ne aminteasca sa-i facem mancare lui tata "tata are nevoie de mancare calda - apuca-te si fa o ciorba". Apoi ne suna sa ne controleze daca am facut ceea ce ne-a spus, si ne pune sa i-l dam pe tata la telefon, ca sa-l intrebe daca noi chiar ne-am facut treaba. Cand nu ne spune sa facem "treaba", ne intreaba insistent "ce mai facem" si "ce-am mai facut" de la ultima conversatie.

 

 

 

4. Dar asta cu facutul de "treaba" in casa e problema veche, Dintotdeuna eu si sora incercam sa ne fofilam, sa "uitam", sa ignoram pur si simplu si, cand mama isi iese din minti de furie, ne apucam in sila sa "facem treaba". Tatal meu niciodata nu a ajutat-o pe mama la treaba in casa sau la gatit, nici macar cand eram mici (initial am fost trei surori de varste aproriate - cea mai mare dintre noi a murit inecata) tata nu o ajuta pe mama sa gateasca si sa spele pentru 3 copii mici. Cu ani in urma tata statea zile si nopti intregi in fata televizorului , iar de vreo 6-7 ani sta zile si nopti in fata computerului sau converseaza pe statia de radioamator. Maica-mea a devenit o matroana autoritara care ne altoia frecvent cu vorba sau cu palma, sau cu matura cand eram mai mici, pe mine si pe sora. Apoi ne lua im brate. Ambii mei parinti sunt profesori de liceu.

 

 

5. In dimineata zilei de 13 septembrie, tata vine in camera mea si ia telefonul pentru a vorbi cu mama (nu pusesem telefonul pe hol). Dar nu iese din dormitorul meu pentru a vorbi, nu se duce in bucatarie, in dormitorul lui sau pe balcon (apartament cu 3 camere). Vorbeste vreo 10 minute cu mama la telefon de toate, vrute si nevrute, banalitati, barfeli, si vorbeste tare, are o voce sonora. Incerc sa-i sugerez discret, pe un ton cat puteam de jovial sa se duca sa vorbeasca in bucatarie, ca, gasesc eu motivul, nu ma pot concentra cand citesc. Imi raspunde nervos "Ai, ma, rabdare! Ce, nu poti sa astepti 10 minute? Te zgarma-n c**?". Asta cu "asteapta 5/10/15/20 de minute" nu e o vorba intamplatoare,ci, dupa parerea mea, chiar un tic verbal al lui taica-meu, pe care il cunosc din copilaria mica. Lui i se par putine 10 minute? Mie nu. Si asta nu e tot, nu o data cele 5-10-15 minute de "asteapta!" au devenit jumatati de ore si ore. Am incheiat paraneza. Dupa ce-mi spune nervos sa astept 10 minute, se aseaza pe bratul fotoliului din camera si incepe sa vorbeasca cu mama si mai tare la teleforn, dupa parerea mea in mod ostentativ. Stau eu ce stau, incerc sa-mi fac de lucru, mai trec vreo 10 minute si-i spun iar sa se duca sa vorbeasca in alta parte. In momentul acela a izbucnit "Sunt in casa mea!" si, adresandu-se mamei la telefon "M-am saturat de atata nesimtire! Da' sunt tac-su! Pe toti strainii ii pupa-n c**, numai eu nu vad nici un pic de respect de la ea. O tin la facultate, i-am cumparat laptop, si tot nesimtita e!" si alte variatiuni pe aceeasi tema. Vorbea pe un ton atat de furios, incat m-am strecurat repede din dormitor, am luat un telefon la intamplare din alta camera si am sters-o pe usa apartamentului, pe scara blocului.

 

 

Am revenit dupa vreo 10 minute, taica-meu a trecut pe langa mine in bucatarie, fara sa ma priveasca. Am luat telefonul meu l-am lasat pe celalalt si am iesit afara. Ma suna mama. "Daca nu iti corectezi comportamentul o sa ai mari probleme: o sa ramai si fara laptop, si fara bani de facultate si o sa-ti pun niste restrictii crunte, de-o sa te saturi sa mai fii nesimtita." Nu-mi mai amintesc exact cuvintele ei dupa aceea. Avea acelasi ton taios, autoritar dintotdeuna, o ascultam plimbandu-ma prin parculetul de langa bloc. Imi spunea ca sunt "o proasta de la tara, ca Liliana. Liliano!".

Nu-mi mai amintesc exact cuvintele ei, nici ce ingaimam eu, la un moment dat nici n-o ai ascultam, al lasat telefonul de la ureche, sa vorbeasca singura. Ultimul lucrul pe care l-am auzit a fost pe un ton aproape urlat "Conversatia asta s-a incheiat" si a inchis ea.

 

 

Fac o paranteza: Liliana este sora cu 8 ani mai mica a tatalui meu. Avea 13-14 ani cant tata, student, venea in vacante cu colegi de-ai lui si cu cea care urma sa-mi devina mama, chefuiau, apoi se retrageau prin camere perechile, in timp ce Lilina-sora tatalui meu si matusa mea, ramanea prin bucatarie, pe holuri, pe unde apuca. Mama mea spune cu dispret despre ea ca "era o proasta de la tara", ca nu se integra cu ei -grupul de studenti si studente- ca era o proasta infumurata si "plina de rautate", ca il invidia pe frate-su (care e taica-meu). Tata e mandru cand povesteste cum ii trantea el usa peste degetele de la picioare surorii mai mici care il deranja. Liliana a ajuns o adulta ratata acum, in permanent scandal cu parintii ei(bunicii mei), cu copii ei, cu taica-meu. Impleteste intrigi la greu, dar nu-i reusesc niciodata, caci intotdeuna "baiatul bun" - fratele mai mare afla si o urecheaza. Parintii mei i se considera superiori, dar din punctul meu de vedere sunt monstruosi. La fel ca Liliana.

 

6. Revin acum la firul principal. Dupa conversatia cu mama, ziua aceea fost pentru mine distrusa. Nu atat virulenta ei verbala, insultele, jignirile m-au afectat, caci toate astea imi erau cunoscute, nu era nimic nou. Ce m-a ingrozit a fost ca o sa-mi ia laptopul si ca nu o sa ma mai intretina la facultate "ca oricum nu mai e invatamant obligatoriu"-a percizat ea ironic. Eu am 20 de ani si urmeaza sa incep in octombrie anul II la o facultate din cadrul UBP. Profil informatica, laptopul imi este absolut necesar. Sunt la buget, deci am nevoie doar de bani de cazare, mancare si carti etc. Gandul ca nu ma voi putea descurca ma ingrozea. Eu sunt o persoana destul de timida, fara abilitati sociale prea dezvoltate. Nu am mai lucrat, si in general mi-e teama sa ma angajez, pentru ca am o frica paralizanta de a nu fi excrocata. Mama imi spune ca daca o fi sa ma angajez, s-o chem pe ea la Bucuresti, ca sa fiu in siguranta, sa nu profite cineva de lipsa mea de experienta. Si ii dau dreptate, dar pe de alta parte vreau sa scap de controlul parintilor. Altii de varsta mea se descurca si eu nu.... Am crescut spunandu-mi-se ca "parintii sunt sigurii care iti vor binele" si "noi suntem singurul tau sprijin". Nu mai stiu ce sa cred. Oare sunt chiar atat de neajutorata pe cat mi se pare mie? Si daca nu as mai aveaposibilitate de intetinere, cum as putea sa-mi continui studiile? Sunt foarte confuza.

 

 

Inchei aici, desi simt ca mai am de spus. Am scris mult, dar mi-a facut bine, m-am descarcat oarecum. Sper ca nu v-am plictisit si va multumesc pentru orice comentariu."

[GeoFiloRo 374]

...nu-mi gaseam cuvintele, in mintea mea era o invalmasala de ganduri.

... inca din copilarie am avut probleme de a ma exprima, de a spune clar, fluent si cu exactitate cum ma simt, care sunt semtimentele si emotiile pe care le simt, de a povesti coerent niste fapte care m-au afectat negativ. Nu inteleg de unde vine aceasta dificultate, care oricum imi da o senzatie de nefiresc.

 

 

Editat Martie 20, 2010 de Egroegscu

[Roxana@ Elena 66]

Inchei aici, desi simt ca mai am de spus. Am scris mult, dar mi-a facut bine, m-am descarcat oarecum. Sper ca nu v-am plictisit si va multumesc pentru orice comentariu.[/font]"

E bine ca te-ai descarcat oarecum. As zice bine ai venit in romania,se pare ca e ceva normal ca copii sa creasca in astfel de medii.

As incepe si as zice,hmm ce cunoscut imi suna faptul ca "esti o toanta,nu esti buna de nimic,noi te intretinem si noi iti oferim totul si fara noi nu vei face nimic" ,Toate aceste cuvinte dor cand le auzi,chiar daca incepi sa te obisnuiesti cu ele dor si vor durea mereu.

Nu imi judec parinti caci mai mult de atat nu au putut dar voi incerca sa nu mai fac aceasi greseala ca si ei,voi incerca sa le ofer dragostea de care au nevoie copii mei neconditionat,fara a ii injosi vreodata in vreun fel.Nu stiu,sincer,daca si voi reusi dar voi incerca. Voi incerca sa imi tin fustrarile mele acasa, sa nu mi le arunc asupra copiilor mei.

Eu consider ca tu poti face o diferenta o schimbare,poti face mai mult pentru tine,pentru copii tai atunci cand vor aparea. E un drum lung si anevoios dar se poate,tocmai ca ai descoperit ca tratamentul oferit de parinti tai nu a fost unul cel mai bun.

 

Mi-a atras atentia faptul ca spre sfarsitul postului tau ai zis ceva de genul ca nu te consideri capabila de a te descurca singura.Foarte gresit,nu ai idee cata putere se afla in noi,si cat de bine ne putem descurca noi singuri,da poate financiar nu am face fata foarte bine,dar confortul psihic de care ai parte compenseaza foarte mult. Eu am descoperit asta singura,auzeam mereu ca nu sunt buna de nimic,faptul ca voi ajunge sa fiu o curva,pentru ca femeiee-in perceptia tatalui meu asta sunt-si totusi imediat dupa terminarea liceului m-am angajat,am inceput sa ma intretin singura,am demosntrat ca sunt mai mult decat crede el,mi-am demonstrat mie insumi ca pot. Ce e drept nici nu am dat in acel an la facultate,am mai asteptata un an,imi era teama cumva,dar apoi am intrat si la facultate,si timp de doi ani am reusit cumva sa imbin si munca si scoala,si aveam si un loc de munca care era unul perfect din punct de vedere financiar.Avea dezavantajele lui,ca lucram nopate si ziua mergeam la scoala si eram mereu obosita si cumva am ajuns apoi din cauza lipsei de somn sa stau luni bune in sspital. oricum nu vad partea asta negativa ,vad faptul ca am reusit sa supravietuiesc si singura,si plus ca eu plateam tot ce se putea in casa aia,chiar daca eu eram mereu plecata de acasa,ca dormeam mereu la vreo prietena sau la cineva care statea aproape de facultate,dar plateam si asta sa scap de gura lor.Eu mi-am facut datoria fata de mine si sunt mandra,mi-am demonstrat ca pot si asta ma ajuta,acum cand sunt la terminarea facultati si am un pic de teama fata de viitorul care ma asteapta

Acum din ce am citit eu la inceputul acestui topic e ca acum te-ai detasat de ei,sincer e un lucru bun,si cumva fericita caci ai reusit sa iesi din acel mediu care e un pic daunator.Acum asteptam vesti de la tine referitor si la fost drumul parcurs de tine.

[_Undying_ 1242]

1.Inainte de a incepe sa va povestesc cazul concret as vrea sa precizez ca inca din copilarie am avut probleme de a ma exprima, de a spune clar, fluent si cu exactitate cum ma simt, care sunt semtimentele si emotiile pe care le simt, de a povesti coerent niste fapte care m-au afectat negativ. Nu inteleg de unde vine aceasta dificultate, care oricum imi da o senzatie de nefiresc.

 

Cauza ar fi provenienta ta dintr-o relatie mincinoasa sentimental si sentimentele autentice nu erau permise, erau pervertite, inlocuite, asa se procedeaza in relatii mincinoase. asta exact vezi doar la analiza la psiholog. Daca esti din Bucuresti iti pot recomanda unde sa mergi.

 

despre sentimente parazite, jocuri (pacaleli) in relatii, etc.etc. aici www.psihologie.50g.com

 

copiii platesc scump pofta de fofoloanca a unora si pofta de plodire a altora, iar cam la a 4 generatie, minciuna sentimentala devine minciuna la puterea a patra, adica boala psihica,sfarsit de neam. unii incearca prin psihoterapii sa anuleze acest sfarsit tragic al unora. de regula scapa copiii care au preluat cel mai putin din rautatea parintilor, pt ca apoi au sanse de reintegrare socioprofesionala mai buna.

Editat Martie 21, 2010 de Thedumbunion

[Thunder_ 0]

Draga Temporar, am aproape aceleasi probleme ca si tine, atat cu exprimarea, cat si cu parintii. Cred ca incapacitatea de a-ti exprima sentimentele se datoreaza unui blocaj emotional; nu ti-a fost permis sa te manifesti asa cum ai simtit tu sau ai fost agresata verbal in mai multe randuri si n-ai stiut cum sa reactionezi. Reprimandu-ti anumite sentimente doar ca sa ii menajezi pe ceilalti, ajungi sa nu mai fii TU si sa iti pierzi drastic increderea in sine. De aici si lacunele verbale si teama de a avea o cariera.

Poate imi spui si mie cum ai reusit sa treci peste aceste inconveniente.

 

Dupa cum ti-am spus, ma confrunt cam cu aceleasi probleme, poate chiar mai rele.

Incep cu probleme mai recente: acum o saptamana maica-mea mi-a spus in fata ca ma uraste pentru ca n-am un serviciu si ca m-am lasat de facultate. Eu am 20 de ani, as avea tot timpul sa imi gasesc un loc de munca, insa ea crede ca am sa stau toata viata pe capul ei. Mi-a spus ca nu ma mai suporta, ca eu am imbolnavit-o si ca vrea sa plec din casa ei... sa ma descurc singura, ca ea nu ma mai tine.

Toate aceste vorbe ma dor foarte tare si ma fac sa ma simt ca un copil orfan si neiubit de nimeni. Cateodata am impresia ca insasi existenta mea e o povara pentru toti...

 

Nu stiu daca-i bine sa spun povestea mea de viata, totusi am sa o fac, ca sa intelegeti de ce ma simt nedreptatita.

In trecut, am avut parte de niste clipe de cosmar, ce pareau sa se prelungeasca la infinit. Eu mai stau in casa cu un unchi (fratele mamei) care e un om foarte agresiv si rau. Acum nu mai bea, dar atunci cand o facea (aproape zilnic), se c.ca pur si simplu pe sufletul nostru.

Nici politia nu l-a putut potoli, ii dadea doar o amenda, pe care -in mod paradoxal- tot maica-mea i-o platea...

Ce facea? venea pe la ore matinale (de obicei dupa ora 2), super beat, si zbiera ca nu mai are bani de "beutura". Iar daca nu i se dadeau bani, ne spargea usa de la dormitor, in care toti trei (mama, tata si eu) stateam incuiati, fiind inmarmuriti de frica. Ne-a spart usa de vreo 10 ori! (va vine sa credeti ca acum avem una de fier? :D)

De multe ori se lua la bataie cu tatal meu, sub privirea ingrozita a mea si a mamei mele... In clipele acelea, aveam impresia ca tot ce se intampla este ireal, parca era un vis foarte urat din care nu ma mai puteam trezi! Adeseori ne ameninta ca ne va face ceva rau, astfel ca ajunsesem sa cred ca intr-o zi ne va omori pe toti :doh:

 

Dupa toate aceste incidente, nu exista noapte in care sa nu am cosmaruri. Mereu visez ca cineva ma urmareste si ca vrea sa ma omoare. Mereu fug. De multe ori visez ca ma iau la bataie cu oamenii sau ca ma cert cu ei. Cu toate astea, ma bucur ca macar pot sa dorm si n-am insomnii. Cat despre parintii mei, amandoi sufera de depresie. Tatal meu e cand la spital, cand acasa. Maica-mea ia un sac de pastile. "Unchi-miu" s-a mai potolit insa tot ne agreseaza verbal. Mai nou, s-a trezit ca vrea sa vanda apartamentul, pentru ca si-a gasit o femeie. Pana acum nu-l puteam vinde, pentru ca nu era de acord... iar daca fortam vanzarea, toti aveam de pierdut si venea tot pe capul nostru.

 

Acum, maica-mea imi arunca toate relele in carca pentru ca nu o ajut. Dar nu am cum, pentru ca as innebuni sa mai am un stres in plus.

Si probabil ca singura mea 'vina' este ca eu am ramas sanatoasa dintre toti.

Editat Aprilie 10, 2010 de Thunder_

[Thunder_ 0]

Sa va mai spun cate ceva, ca sa vedeti pana unde merge oroarea familiala. In tinerete, mama a facut o multime de avorturi, eu fiind singurul ei copil nascut. Cand am aflat de acest lucru eram foarte mica, asa n-am putut sa inteleg mare lucru. Dar cu timpul, am simtit o oarecare revolta si indignare, mai ales ca mama imi spunea mereu ca uraste copiii si ca nu suporta nici macar sa ii vada, de parca indirect voia sa imi transmita ca nici pe mine nu m-a dorit. Ea isi justifica faptele prin "ce vrei sa fac, daca asta mi-a fost corpul?" sau "zi mai bine mersi ca nu ai frati!" :doh:

Totusi nu pot sa ma plang de copilaria mea, am avut cam tot ce si-a dorit un copil (pe atunci stateam in alta casa si era liniste), iar parintii mei se purtau frumos cu mine. Eram o familie cat de cat fericita. Dar de 12 ani, parca totul s-a intors cu susul in jos...

 

Acum sa spun cate ceva de relatia dintre parintii mei. Cand s-a casatorit cu taica-miu, mama nu l-a iubit deloc, desi el parca o idolatriza si ii cumpara de toate, numai ca sa ii castige simpatia. Imi povestea ca era un pampalau si ca atunci cand tata venea in vizita, se ascundea in dulap si nu iesea de acolo pana nu pleca. Soarta a facut ca dupa mai multi ani sa se reintalneasca, avand proasta inspiratie de a se casatori. Asa am aparut si eu pe lume, declansand odata cu nasterea mea, depresia mamei mele. Si, deoarece mama statea mai mereu internata, pana pe la varsta de 2 ani, am fost crescuta de o doica. Acum, de cate ori are ocazia, imi scoate ochii ca cauza mea s-a imbolnavit, cu toate ca la boala ei au contribuit mai multi factori...

 

Anii au trecut cu bune si cu rele, aproape ca in orice familie. Insa cu timpul tata a inceput sa o neglijeze pe maica-mea, atat din punct de vedere sexual, cat si din punct de vedere al comunicarii. Incepusera sa se certe foarte des. Mama il facea in toate felurile, asa ca taica-miu pleca adeseori de acasa in toiul noptii. Dar taica-miu nu a dat niciodata in ea, pentru ca dintotdeauna a fost un om fin si cu principii sanatoase. Cu trecerea anilor, mama se gandea tot mai des la divort insa pana la urma a renuntat. Incepuse in schimb sa il insele pe tata si sa se intalneasca cu tot felul de indivizi dubiosi. Si cand acestia o paraseau, venea la mine si mi se plangea ca nu are noroc in dragoste. De-a rasu' plansu'!

 

Acum tata e in spital, mama bolnava. Eu nici nu mai stiu pe ce lume traiesc. Daca as sta sa va povestesc toate amanuntele probabil ca ati zice ca exagerez, dar numai eu stiu prin cate am trecut. Cu toate astea, am hotarat sa-mi scriu amarul, ca sa ma mai descarc si in speranta ca cineva ma va intelege si imi va da un sfat bun.

Imi cer iertare daca am obosit sau daca n-am fost prea elocventa.

Editat Aprilie 11, 2010 de Thunder_

[Birdiewatcher 2143]

In primul rand cauta-ti un loc de munca.

Apoi vezi ce vei face cu mama ta. Are probleme serioase.

Pacat ca esti un copil nedorit si ca iti strica tie viata.

 

Tu ca parinte sa dai vina pe copil pentru toate neajunsurile/frustrarile. Una dintre cele mai mari prostii.

[Thunder_ 0]

In primul rand cauta-ti un loc de munca.

Apoi vezi ce vei face cu mama ta. Are probleme serioase.

Pacat ca esti un copil nedorit si ca iti strica tie viata.

 

Tu ca parinte sa dai vina pe copil pentru toate neajunsurile/frustrarile. Una dintre cele mai mari prostii.

Iti multumesc pentru sfat! Credeam ca voi primi mai multe raspunsuri, dar vad ca nu prea sunt oameni dispusi sa te ajute....

Intre timp am incercat sa imi caut un loc de munca, deocamdata n-am gasit nimic pana acum... in schimb am stat la spitalul de nebuni (la cheie!) deoarece am zis intr-o clipa de furie ca eu nu mai vreau sa traiesc... pur si simplu nu mai suportam presiunile care se faceau asupra mea, mereu ma faceau sa ma simt vinovata! Internarea a fost un alt mare soc pentru mine, mai ales ca m-au pus la un loc cu niste persoane in varsta (noroc ca aveam camera mea si nu le vedeam decat atunci cand ieseam pana la baie)! Psihiatra nici nu m-a intrebat ce probleme am de am ajuns in starea asta, doar mi-a dat Zyprexa care am inteles ca e si pentru schizofreni.

Ce pot sa mai zic e ca am ajuns sa-mi urasc viata si mi-e frica sa nu innebunesc.. Pe zi ce trece ma simt din ce in ce mai rau, mai neputiincioasa, am mereu palpitatii, mi-e frica sa vorbesc cu necunoscuti, intru in panica de la orice. Sunt intr-o situatie disperata, nu stiu ce sa mai fac :blink:

Editat Mai 24, 2010 de Thunder_

[Allexandrra 8936]

Psihiatra nici nu m-a intrebat ce probleme am de am ajuns in starea asta, doar mi-a dat Zyprexa care am inteles ca e si pentru schizofreni.

 

Din ce ai scris aici reiese ca nu ai nevoie de Zyprexa, ci de terapie. Stiu, nu ai bani. Dar saracii au acces la una dintre cele mai bune terapii: munca. Eu cred ca daca simti in tine si cea mai mica de farama de putere, sa poti depune un efort 8 ore pe zi, asta e calea. Orice munca, oricat ar fi de neatragatoare. Te poti gandi in fiecare zi ca e o situatie temporara, pana vei gasi ceva pe placul tau. Ca nu esti condamnata pe viata la munca respectiva. Ca daca chiar nu mai suporti, iti poti da demisia. Munca iti va abate gandurile de la problema ta (extrem de chinuitoare) catre ceva din afara ta, lucru care te va detensiona neinchipuit de mult. Te va ajuta sa intri in contact cu oameni si vei primi, astfel, niste stimulente emotionale, de care ai foarte mare nevoie (singuratatea iti accentueaza starea foarte mult). Va mai fi sentimentul placut pe care il vei avea cand vei primi bani. Va fi faptul ca ii vei inchide putin gura mamei. Si multe altele. Va dura, probabil, mult timp pana sa te bucuri ca iesi din casa si te duci intr-un loc in care oamenii nu tipa si nu se vaita la fiecare pas (asta, de regula, se face in familie, nu la serviciu). Dar, in final, va fi bine. Si emotional, si financiar. Nu trebuie decat sa suporti chinul de la inceput, care e cumplit, intr-adevar, pentru cineva in starea ta. Si iti mai zic ceva din propria experienta: si terapia la psiholog chinuie foarte mult. Eu dupa primele sedinte ieseam epuizata, as fi preferat sa muncesc 12 ore pe zi decat sa retraiesc toate porcariile care mi s-au intamplat.

[Birdiewatcher 2143]

Ce pot sa mai zic e ca am ajuns sa-mi urasc viata si mi-e frica sa nu innebunesc.. Pe zi ce trece ma simt din ce in ce mai rau, mai neputiincioasa, am mereu palpitatii, mi-e frica sa vorbesc cu necunoscuti, intru in panica de la orice. Sunt intr-o situatie disperata, nu stiu ce sa mai fac :huggles:

Da, nu stiu ce sa mai zic. Cazul asta zici ca e desprins dintr-un film psihologic in care oameni sanatosi sunt inchisi cu forta in astfel de centre de recuperare.

Incearca autosugestia: sa gandesti pozitiv, sa fii optimista, sa-ti repeti anumite cuvinte in minte care sa te relaxeze atunci cand intri in contact cu necunoscutii.

Pe internet gasesti tot felul de metode de a te relaxa.