Povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici

[ben_gal_1 0]

Povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici

-

Domnul Arhitect Daniel Alexandrovici mi-a povesti mai deunazi o intimplare din tineretea lui si o astern pe hirtie caci mi-a placut.

Iat-o:

"In ziua de astazi imi este greu sa inteleg pe copilul care am fost in urma cu patruzeci de ani. Pe atunci eram cunoscut ca "Danutz" si mai erau care adaugau "Poznashul". Daniel Poznashul, asta eram eu. In vara anului 1957 mi s-a intimplat o poveste in urma careia mi s-a mai adaugat la nume ceva - "Daniel, Poznashul cel norocos". De atunci eram numit fie ca "Norocosule", fie ca "Poaznasule" si "Danut" ma numeau doar parintii si sora mea mai mica, Domnul sa-i ierte pe toti. Primele doua alternative erau folosite si de profesorii mei de la scoala incit uneori aveam impresia ca asa sunt trecut si in catalog.

Si cum a inceput mai totul? In vara anului 1957 primisem in dar o bicicleta nemteasca marca Mifa. Era asta o minunatie mecanica si o indragisem foarte. Cu ea urcasem, mai calare, mai pe jos, toate cele sapte coline ale dulcelui tirg al Iasului. Deobicei mi se alatura bunul meu prieten si tovaras in sotii - Raducu, cu care eram vecin si coleg de clasa. In vara anului 1957 era mare zapuseala. Nu mai mare ca in alte veri, dar acum aveam bicicleta si i-am propus Raducului sa mergem la o scalda in Lacul Ciricului ca se ne mai racorim. Spuse Raducu: "As merge dar i-am promis mamei ca repar balustrada balconului". Radu era orfan de tata si hotarise de mult timp sa nu-i iese din vorba maica-si. Stiind asta n-am insistat si a doua zi am pornit singur la drum. Plouase in timpul noptii si in acea dimineata vremea era placuta dar stiam ca iar va fi cald mai tarziu. Lacul se afla la rasarit de oras si drumul trecea pe linga Cimitirul Eternitatii. Ca deobicei o lua-i pe o scurtatura care trecea printr-o padurice aflata intre cimitir si lac. De la intrarea in paduricea aceea poteca, caci poteca era, cobora in panta abrupta pina la Ciric. Pasarelele ciripeau, aerul era proaspat si placut... Frumos! "Eu, bicicleta si fortele naturii", mi-am spus si o luai "in direct" intr-un slalom printre copaci. Problema a fost ca pamintul era umed de la ploaia din acea noapte, bicicleta a derapat si partea stinga a ghidonului a lovit un copac. Si de aici a inceput toata "bucuria". Minerul mi-a rupt briul pantalonilor si a intrat, unde?, in corp deasupra soldului sting si m-am rostogolit la pamint cu bicicleta cu tot. Mai am si astazi cicatricea. Norocul a fost ca n-am lesinat. Si stau eu asa intins pe mama glie si singele imi tisneste din rana de se formase acolo o baltoaca. Imi aduc aminte ca m-am gindit: "Ce frumos a fost pina acum, iar acum voi muri naibi aici la doar 15 ani si cine stie cind ma vor gasi". Dupa un timp mi-am spus: "Nu. Nu se poate. Nu ma dau batut". Imi scot din buzunar batista, o pun pe rana si leg strins peste ea ce mai ramasese din briul acela. Mai apoi apuc tulpina unui copacel si incet, incet, ma ridic in picioare. Ma uit la bicicleta, mai bine zis la ceea ce mai ramasese din ea. Bara in continuarea careia era pedala stinga se rasucise in directia cadrului si nu mai putea fi rotita. Roata din fata pierduse citeva spite si arata ca un fel de opt. Frina din fata era rupta. Mi-am spus: "Sa ramin aici n-are rost. Sa merg nu-s in stare. Am sa urc pe bicicleta asta asa cum e si drumul fiind in panta am sa alung la Ciric printre oameni." Zis si facut, numai ca nici frina "torpedo" nu functiona caci nu puteam sa misc inapoi pedalele. Si prinde bicicleta viteza si incep iar un slalom vijelios printre copaci. Dupa un timp gasesc poteca si-mi aduc aminte ca mai am un necaz. Drumul ma ducea la un canal transversal de vreo doi metri latime prin care curgea apa murdara de la Uzina de Purificare a Iasului. Podet nu era acolo, dar mi-am adus aminte ca am vazut acolo ultima data o birna lata de doar vreo 10cm. latime aruncata peste canal. "In primul rind cine stie daca birna mai e acolo, in al doilea cum naiba am s-o nimeresc in halul de lesin in care ma aflu si inca la viteza asta", am gindit. Si iata si canalul. Esteee! Birna e acolo. Da Domnul si ma vad cu bine de partea cealalta si aud plescaitul birnei care a cazut in canal. Ca prin vis aud glasuri omenesti si vad apa Ciricului. Intru cu mare viteza in lac si bicicleta opreste dupa vreo zece metri. M-am prabusit in apa si, probabil, am lesinat. Cind m-am trezit eram pe genunchii unei fetici cu nasul in pieptul ei. Bine nu-mi era, dar nici chiar rau caci fetica aceea era frumusica si sinii ei tari miroseau ca Raiul. Gindesc: "Poate ca am murit caci nici dureri nu mai simt". Si o aud ca spune: "De unde ai mai aparut, baiete si cum ai ajuns in halul asta?" "Bine. N-am murit si nu ma aflu in Rai. Mare noroc mai am". Si o mai aud pe fetica ca tipa: "Mai Ioane. Du-te, mai, la telefonul ashela si cheama Salvarea". Numai ca palnia telefonului lipsea. Cine stie ce hotomani i-au facut felul, dar Ion, baiat descurcaret, smulse un difuzor de la un stilp pe care era montat, mesteri nu stiu ce la telefonul acela si facu legatura. Peste un timp am auzit sirena Salvarii. Au iesit doi infermieri cu o targa si m-am trezit in Salvare si fetica linga mine. Drumul era plin de hirtoape si desi dinsa m-a sprijinit, am lesinat iarasi. Cind m-am trezit eram pe masa de operatie, si un batrin in halat alb, doctorul, isi facea de lucru linga mine. Mai era acolo si o asistenta de-a lui. A spus doctorul: "Mai baiete trebuie sa vad daca nu ti s-a spart splina. Nu-i vorba ca se poate trai si fara ea, dar sa vedem. Acum am sa-ti fac o injectie ca sa nu simti durerea". Dupa un timp mi-a spus. "Se pare ca Dumnezeu te iubeste. Niciun organ intern nu a fost lezat. Acum am sa-ti cos rana si vei ramine la noi citeva zile ca sa vedem daca rana nu se infecteaza." La sfirsit m-a intreabat: "Cum te numesti?" "Care e problema?", intreb. "Cum care?", intreaba doctorul cu mirare in glas. "N-ai mama, n-ai tata? Ei nu trebuie instiintati?" "Pai chiar ca nu", gindesc. "Daca tata afla cum si ce, mai face, fere, un atac de inima" si cu glas tare spun: "Cred ca am amnezie temporara. Nu tin minte nimic". "Io-te, smecherul! Amnezie pe capul lui. Ia nu ma mai duce cu zaharelul. Pe cine minti aici? Eu sunt medic si mai stiu si eu ceva. Nu amnezie si nu nimic". Cine l-a adus aici?" Spune asistenta: "In Salvare era cu el o tinara, dar a plecat, cred". Se departeaza doctorul bombanind: "Auzi, domnu. Amnezie. Ha!", si asistentei" "Du-l, draga la camera 13 si pune-i infuzie. Trebuie sa anunt Politia caci altminteri am sa primesc o portie de la parintii lui". Si iata-ma-s in rezerva aceea si dupa un timp mi-a spus asistenta: "Acum incearca sa dormi" si am ramas in sfirsit singur si am inceput sa-mi planuiesc "evadarea". De ce? Simplu. Trebuiam sa ajung acasa ca sa vada ai mei ca traiesc inainte de intra Politia pe fir. Sa ies pe usa principala ar fi fost o prostie. Si atunci cum? Sa ma catar pe fereastra tot nu era o solutie in halul in care eram, dar am vazut acolo inca o usa cu geamlic si prin el am vazut de partea cealata cogeamite vaza de vreun metru inaltime si in ea un fel de arbust. Usa nu se deschidea, dar dupa ce am tot impins-o o vreme am capatat o deshidere de vreo 25cm. Mai mult nici nu-mi trebuia, slab cum eram pe atunci. Am iesit afara si slava Cerului. Camera era la parter. Incalec balustrada si iata-ma in curte. Era Spitalul Sfintul Spiridon, cum altfel? Mi-am aranjat ce mai ramasese din camasa, mi-am luat un aer indiferent de derbedeu si fluierind am trecut cu bine portarul de acolo. "Acum ce?, m-am intrebat. "Cum naiba ajung eu acasa caci in halul asta am sa lesin pe drum si s-a dus toata smecheria". Pe atunci trecea acolo tramvaiul si poate ca si acum. Statia era vis a vis de poarta spitalului. Iata si tramvaiul. M-am urcat cu mare greutate pe scara si m-am prabusit pe primul scaun liber gasi acolo. Dupa un timp l-am auzit pe taxator: "Baiete, belet nu-ti trebuie?" M-am uitat la el si am spus". Mi-ar cam trebui, dar n-am o letcaie". L-am vazut ca se uita la mine si dupa un timp a spus: "Vad ca esti rupt si plin de singe. Care-i baiul?" "M-au jefuit niste derbedei", am raspuns. "Bine. Treaca de la mine de data asta".

Iata Palatul si statia mea. Cinci sute de metri batuti pe muchie si am ajuns acasa. M-a vazut mama si a strigat: "Doamne fereste. Ce ti s-a intimplat? Esti plin de singe. Cine te-a batut?" "Lasa, mama. Trece", am spus. "Te rog pregateste balia cu apa calda sa ma spal". Am imbracat haine curate, am intrat in camaruta mea si inainte de am adormit l-am auzit pe tata care tocmai venise. "Auzi veste, nevasta. Un baiat a fost batut in padurea Ciricului si nu se stie daca va scapa cu viata." Eroul zilei, nu alta. Cind m-am trezit tot familionul era la capataiul meu. Nu te mai plictisesc cu povestea pe care am spus-o parintilor. Dupa vreo alte citeva zile, iata pe Ion. Il tii minte. Bravul acela care a telefonat spitalului. Eram pe o bancuta in curte si am vazut ca mi-a adus si bicicleta, draga de ea, reparata ca noua. "Draga omule", am spus. "Nu ma demasca parintilor. Ei nu stiu amanuntele, dar le-am spus ca m-ai ajutat." O vad pe mama ca vine si-i spun: "Mama. El e domnul Ion care m-a ajutat". Si a sarit mama de gitul lui cu multumiri multe. Dupa dulceturile la care mama era mare specialista si paharul de posirca pe care tata il numea vin, preparat chiar de el, mama ne-a lasat singuri.

"Ion", spun. "Unde e fetica? "Care fetica", intreaba Ion. "Nu era acolo nicio fetica".

Deh. Poate ca chiar am trecut prin Rai, sau poate ca fetica era un inger pazitor."

.

Aceasta este povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici si eu cred ca Dumnezeu il iubeste.

Editat Aprilie 21, 2009 de ben_gal