deceivedC 0 Raportează post Postat Iulie 17, 2008 Da dar mai ramane doar slujba...cine nu are ce face?? Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
carly 710 Raportează post Postat Aprilie 28, 2011 Am intalnit foarte multi oameni care se tem de singuratate, care nu rezista sa stea singuri. Nu ma intelegeti gresit, nu traiesc izolata, am prieteni, dar sunt "o singuratica". Cred ca totul porneste din copilarie. Daca analizam acest aspect, vom descoperi ca modul cum ne-am petrecut copilaria, legatura pe care am avut-o cu parintii este foarte importanta. Poate ma insel, dar eu cred ca cei care au trait intr-o familie dezbinata, cei care nu prea au cunoscut iubirea si atentia parintilor, cei care au avut prea multe restrictii, niste parinti severi, s-au transformat in niste singuratici! Pot avea o viata sociala, dar se simt mult mai bine singuri, se descurca singuri, nu cer sfaturi. Desi par inadaptati, sunt niste oameni puternici, caliti, independenti. Foarte nimerit "diagnosticul". Am fost singura la parinti, la unii parinti care doar pt ca mi-au dat viata, se pot numi asa. Nu conteaza detaliile acum. Cert este ca in copilarie aveam coltul meu, camera mea, unde nici nu intra nimeni cat sa se intereseze daca mai traiesc. A trecut tot asa... Ma educam singura, citeam mult, trageam concluzii din stanga-dreapta si tot n-a ajuns. Am ales prost cand m-am maritat. Logica mea spunea ca nu e El cel potrivit, dar intre parinti, cum aveam, si el, l-am ales pe el, macar el ma iubea in felul lui. Peste 2 ani s-a nascut si fiul meu. Am incercat sa-i ofer tot ce n-aveam eu, atentie maxima, afectiune, caldura caminului, asa a trecut o perioada cat nu mai eram singura. Dar in casnicie eram... pt el bautura era mai importanta decat familia, degeaba regreta si se simtea vinovat, poate nu eram eu destul de puternica sa-l pot ajuta. Ironia soartei... in mijlocul vietii renuntand la tot, divortata, devenita soacra, doar cu "eu si cu mine", mi-am gasit perechea, povestim ore, nopti intregi stau la discutii cu el, el fiind in urma cu 7 ore zonei noastre. E ca un vis implinit. Un om intradevar deosebit. Dar la ce folos la singuratatea mea daca din cauza unor legi inumane nu putem trai impreuna... asteptam de 5 ani si mai avem de asteptat. Stiu ca in aceasta problema nu sunt singura, e el in aceeasi. Ne sustinem reciproc. Pana acum am fost singura in suflet, fizic inconjurata de oameni, sot, copil, clienti, privind munca. Zburau anii. Acum sunt singura fizic... nu mai stiu care e mai rau. Incerc, ies cu prietenii, mai bine spus ieseam... dar ma uit la ei in mijlocul lor si simt ca nu e locul meu acolo. Ca nici unul din ei nu ma poate intelege... si-atunci ma intreb ce mai caut eu acolo? M-am izolat pe moment si nu mai vreau companii unde sa ma simt neinteleasa. Am gasit solutia citind pe forumuri, cazurile sunt mai diverse si ma decupleaza mai mult decat un roman la care nu ma mai pot concentra corespunzator ca sa si inteleg ce citesc. Am crezut ca aici, pe acest firum, voi gasi prieteni imaginari, oameni aproximativ in situatia mea care sa ma inteleaga, oameni care-mi vor ridica moralul ca sa trec mai departe. Se pare ca nu era locul potrivit. Daca totusi va regasiti in cazul meu, nu va izolati. Pt mine e prea tarziu, deja peste tot ma simt respinsa si automat tot alunec pe panta... Dar pt cine mai are de ales, discutati, vrute si nevrute, ce conteaza, numai nu stati singur, nu pe perioade lungi. Altfel va ma manca singuratatea in interior, ca o boala incurabila. 1 Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
White_flag 39 Raportează post Postat Martie 8, 2012 Eu nu ma tem de singuratate. Sunt mult prea obisnuit cu ea. :( Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
