Sunt singur. Sau e doar o parere, o parere la fel de neinsemnata ca si felul in care ma simt acum. Gandurile imi vuiesc in minte, striga, ma cheama, ma alunga, ma blestema, imi sfasie creierul in mii de bucati pe care le simt ramanand singure, stinghere, in urma-mi. E o senzatie ciudata, ca cea in care visezi ca te descompui, ca vezi curgand bucati din tine si nu poti face nimic, nu poti sa strigi, nu poti sa te misti, nu te poti impotrivi. Numai ca acum e real. Si doare. Doare cum nu am mai simtit pana acum. Cumplit. Nu stiu unde incepe si unde se termina, nu stiu cat va mai dura sau daca se va termina vreodata. Totul acum e un mare "Nu stiu" si asta e cu atat mai rau.
Totusi, cred ca undeva, cumva, am si eu un rol al meu, fie el si unul mic, mic de tot. Altfel nu ar avea nici un sens absolut nimic. Ma simt cumva ca un Iona, asteptand sa imi vina chitul si sa ma duca pe scena unde trebuie sa imi joc rolul. Sau cine stie: poate mi l-am jucat deja si nu am fost convingator? Daca asa e, sper sa mi se mai acorde o sansa. Ultima sansa. De data asta nu am voie sa gresesc. Nu, nu mai vreau roluri mari, vreau un rol obisnuit, pe care sa il joc perfect, un rol de care toata lumea sa fie multumita si sa spuna:
