Probabil multi dintre cei ce vor citi aceste randuri au trait ceea ce voi descrie in continuare. Acea stare in care trairile interioare sunt atat de puternice, insa exteriorul este gol. Da, poate ca situatia inversa ar fi mult mai nefasta; iar in ziua de azi cred ca majoritatea oamenilor traiesc exact in aceasta stare; poate de platitudine as numi-o.
De ce am deschis aceasta tema? Nu din dorinta de a gasi raspunsuri- nu le pot gasi decat de la o singura persoana- ci pentru a va impartasi o poveste- povestea mea. A inceput frumos- cu un zambet pe care nu-l voi uita curand. A continuat firesc, cu gesturi calde, cuvinte, fapte speciale care au parut a fi adevarate, nimic fortat. Pana intr-o dimineata rece... ce s-a dovedit a fi ultima noastra intalnire. Atunci nimic nu lasase sa se intrevada ce avea sa urmeze- o perioada la fel de rece, inumana... respingere si in acelasi timp duiosie. Nu am aflat ce s-a intamplat si probabil nu voi afla. In tot acest timp, am retrait momentele cand exista cuvantul "noi"... m-am intrebat daca ceea ce s-a dovedit intr-un final a fi despartirea noastra a fost spre binele fiecaruia ... Numai trecerea timpului imi poate da un raspuns corect. Acum, mai putin ma intreb care ar fi fost viitorul nostru; gandul obsedant este "De ce?".
La sfarsitul unei relatii probabil multi fac bilanturi- cat au daruit, cat au primit; uneori si suferinta poate fi un castig- te imbogateste, atunci cand o poti transforma si te lupti sa nu te lasi doborat.
da`.. te vad fata sensibila-ce s-a intamplat cu voi ?!