Cum recunoastem si prevenim o boala psihica

[Sobolanu07 0]

Daca sotia ta este intradevar bolnava, de ce ai parasit-o? Vorbesti despre ea ca despre o ciumata de care abia astepti sa scapi, provocandu-i si trauma luarii copilului. Daca doreste sa aiba grija in continuare de el, in situatia in care acest copil are si niste probleme deosebite, inseamna ca nu este o mama chiar asa de rea. Desi te acuz, nu vreau sa fiu nici prea dur si recunosc ca viata impreuna cu alta persoana, mai ales cand are probleme de comportament, poate fi un adevarat iad. Sunt convins insa ca si tu ai probleme de comportament si un psiholog te-ar putea ajuta sa le depasesti, dar sa fie unul al naibii de bun. Oricat de bun ar fi insa psihologul, rezultatele depind in mare parte si de "materialul" clientului tratat. Inainte deci de a invata cum sa te comporti cu sotia, va trebui sa inveti cum sa scapi de propriile traume si de conditionarile impuse de mediul in care ai crescut.

 

Nu eu am parasit-o pe fosta sotie, ci ea a considerat ca e cazul sa deschida proces de divort, lasandu-ma sa cresc baietelul pe atunci in varsta de 3 luni. Datorita tendintelor paranoice, si-a imaginat tot felul de presecutii si, indiferent cat am insistat si am incercat sa o conving ca nu este asa, nu am reusit sa o determin sa nu faca asta.

Oricum, sunt curios de unde ai tras tu concluzia ca eu am parasit-o. De asemenea, daca esti convins ca am probleme de comportament, de unde se vede asta?

 

Eu am vrut sa expun aici o consecinta a unei boli psihice netratate: o familie destramata si un viitor nefericit pentru un copilas care nu are nici o vina. Culmea este ca societatea tine cu oamenii bolnavi si incurajeaza aceste manifestari (un ex. este si afirmatia de mai sus, nu este prima oara cand aud aceasta afirmatie). La fel cum tot noi incurajam hotia si o admiram, iar pe pagubit il certam ca n-a stiut sa se comporte cu hotul.

[elandi 4]

Nu cred ca un parinte, ca sa-si ajute copilul bolnav sau aflat in pericol, asteapta ca legea sa-si spuna cuvantul, sau autoritatile sa faca dreptate, sau sa negocieze cu o bolnava cu discernamantul alterat, fie ea si mama copilului...

De ce nu iei copilul? Sau sa-l duci tu la recuperare, luandu-l de la ea? Cu cine sta ex-sotia? Nu are cine sa urmareasca daca ia tratamentul?

 

Decat sa te revolti, mai bine raspunde la intrebari.

 

Oricum, sunt curios de unde ai tras tu concluzia ca eu am parasit-o. De asemenea, daca esti convins ca am probleme de comportament, de unde se vede asta?

 

Poate nu strict de comportament. Dar cei care-ti recomanda sa apelezi la un psiholog pentru tine se bazeaza pe o evidenta: nu ai recunoscut boala la sotia ta si asta arata ca ai cate ceva de lucru cu tine. Anya2007 ti-a recomandat sa mergi la un psiholog care sa te ajute sa te comporti cu ex-sotia. Nu e mai bine decat sa afli x comentarii despre situatia ta?

[Sobolanu07 0]

Eu zic ca am raspuns deja la intrebarile astea: baietelul, dupa ce temporar mi s-a incredintat mie, pana la solutionarea divortului, datorita problemelor psihice pe care le are, acum i s-a incredintat ei. Motivatia incredintarii am mai spus-o inainte, nu vreau sa ma repet.

Drept urmare eu nu mai am decat dreptul de "a veghea" asupra starii sanatatii baietelului. Daca fac altfel (adica sa-l iau la tratament) ma incadrez perfect intr-un art. al Codului Penal, anume acela de rapire de minor (am deja la politie o declaratie facuta de ea, cum ca am vrut sa rapesc copilul, de-abia asteapta o situatie in care sa reclame din nou). Nu doresc sa stau pe acest forum si sa comentez aspectele juridice ale acestei situatii, le-am comentat destul pe alte forumuri dedicate juridice.

O discutie in urma careia sa cad de acord cu ea sa duc in continuare copilul la recuperare este exclusa. Am ajuns la aceasta concluzie dupa aproape 2 ani de discutii si staruinte din partea mea pe aceasta tema (prima data sa ma ajute ea sa-l duc la recuperare, acum sa o ajut eu). Aceasta tine de comportamentul unui schizofren paranoid care se poate razbuna cu ajutorul unui copilas care nu are nici o vina.

Fosta sotie sta cu parintii ei, care au facut in asa fel incat sa nu-si urmeze tratamentul cu medicamente si psihoterapia (nu stiu daca cineva poate sa creada asa ceva, dar este adevarat). Sunt constient ca, datorita situatiei incredibile pe care o descriu aici, pot fi eu catalogat ca avand probleme psihice si asta deoarece s-ar putea ca nimeni sa nu-si imagineze ca aceasta situatie este reala.

Daca este adevarata aceasta presupunere (adica situatia descrisa nu are cum sa fie reala), atunci va invit sa-mi explicati urmatoarea afirmatie: daca schizofrenul nu continua tratamentul prescris, boala evolueaza inspre mai rau - adica ce anume se mai poate intampla?

Cat despre faptul ca nu am recunoscut precoce boala sotiei mele, tin sa spun ca habar nu am avut despre aceste boli pana acum 3 ani, cand ea a fost prima data internata la Obregia. A avut niste manifestari suspecte acum mai multi ani, dar in nici un caz nu aveam cum sa le pun in legatura cu o boala psihica. In definitiv, eu am absolvit o facultate de inginerie, nu sunt de formatie psiholog sau psihiatru. Chiar as fi curios cati dintre oamenii obisnuiti ar putea recunoaste manifestarile unei boli psihice la un om considerat normal.

Oricum, cred ca un psiholog care ar incerca sa vorbeasca cu ea (nu stiu prin ce metode ar putea sa o convinga) si sa o cunoasca, m-ar putea eventual ajuta "sa ma comport cu ex-sotia". Nu cred ca exista sfaturi universal valabile pentru fiecare situatie, iar daca s-ar lua numai dupa ce i-as relata eu ar putea cu usurinta sa greseasca (ar depinde mult de cum am perceput eu problemele ei).

[elandi 4]

Ce lucreaza ex-sotia? Poate intretine copilul, inteleg? Nu-l duce la recuperare? Cereti sa vi se increditeze copilul. Nu poate dovedi ca l-a dus la recuperare decat cu falsuri.

[tudorel666 0]

Nu eu am parasit-o pe fosta sotie, ci ea a considerat ca e cazul sa deschida proces de divort, lasandu-ma sa cresc baietelul pe atunci in varsta de 3 luni. Datorita tendintelor paranoice, si-a imaginat tot felul de presecutii si, indiferent cat am insistat si am incercat sa o conving ca nu este asa, nu am reusit sa o determin sa nu faca asta.

Oricum, sunt curios de unde ai tras tu concluzia ca eu am parasit-o. De asemenea, daca esti convins ca am probleme de comportament, de unde se vede asta?

 

Eu am vrut sa expun aici o consecinta a unei boli psihice netratate: o familie destramata si un viitor nefericit pentru un copilas care nu are nici o vina. Culmea este ca societatea tine cu oamenii bolnavi si incurajeaza aceste manifestari (un ex. este si afirmatia de mai sus, nu este prima oara cand aud aceasta afirmatie). La fel cum tot noi incurajam hotia si o admiram, iar pe pagubit il certam ca n-a stiut sa se comporte cu hotul.

 

Se pare ca inca refuzi sa intelegi ca ai si tu partea ta de vina in tot ceea ce se intampla. Sotia ta nu a plecat in padure si nici nu s-a spanzurat, ci a ales sa traiasca cu parintii in loc sa ramana cu tine, deci nu e chiar asa de asociala cum o descrii tu. Faptul ca ea a cerut divortul, inseamna ca ceva era putred intre voi si nu neaparat numai din cauza ei. Daca ar fi gasit dragoste si intelegere din partea ta, sigur nu alegea sa scape de tine. Pana nu vei pricepe ce anume gresesti fata de ea, nu vei reusi sa afli nici comportamentul potrivit pentru a te intelege cu ea.

Si inca ceva, cand am zis ca ai parasit-o nu m-a interesat cine a intentat proces de divort, ci afirmatia ta ca ar fi bolnava si nu ar fi capabila sa ia o hotarare bine motivata. In acest caz, orice ar fi facut, trebuia sa-i ramai in continuare alaturi.

[Sobolanu07 0]

Stiti cum se zice: un nebun arunca o piatra si o gramada de intelepti incearca sa explice ce-a vrut sa faca. Asa si cu gesturile ei. Majoritatea celor care cunosc acest caz incearca sa-mi explice ca si eu am partea mea de vina.

Poate partea mea de vina e ca acum 2 ani si ceva nu am citit suficient de mult despre bolile psihice.

Dar ia ganditi-va ca la ora aia aveam la randul meu servici si un copilas de 3 luni de crescut, care la randul lui cerea mult timp si multe cheltuieli din partea mea. Am avut de-a face cu un om care a reusit sa fie externat din spital pe raspunderea mea. Numai asa medicii au fost de acord. Poate asta a fost partea mea de vina, ca am facut acest lucru. Poate daca citeam un pic la ora aia despre bolile psihice si despre comportamentul periculos al bolnavilor psihici nu faceam acest lucru.

Am fost de acord atunci sa deschid cutia pandorei si rau am facut.

Dar oare de ce pana la oara aia marii specialisti in ale psihologiei nu aveau nicaieri (pe internet sau in librarii) lucrari mai "pentru tonti" ca mine in care sa se spuna cate ceva despre aceste boli? Dupa razboi multi viteji se arata.

 

Avand un copil mic de 3 luni la ora aia nu mi-am permis "sa-i raman alaturi" ei, sa o las cu copilul si sa ma duc sa-mi vad de treaba la servici. Am cantarit mult atunci pentru a alege intre sanatatea baietelului meu si a incerca sa inteleg mai multe despre bolile psihice. Nu au fost prea multe argumente contra alegerii mele.

 

Apropo de aceste evenimente care s-au intamplat atunci. Baietelul meu are un handicap neurologic din nastere, greu de depistat la la copilasi la varste fragede, in situatii normale, de catre parinti. Eu am observat acest lucru cand baietelul avea 6-7 luni (exact cand s-a externat ea din spitalul Obregia) si am cerut medicului pediatru al lui sa il consulte mai bine, inclusiv prin investigatii de specialitate. Am fost trimis cu baietelul la tot felul de spitale pentru a fi diagnosticat de catre medici specialisti. Credeti ca daca eu "ii eram alaturi" mai aveam timp de baietel?

Imi reprosez ca n-am observat aceste probleme ale copilului mai devreme, dar medicii m-au felicitat ca am observat acestea la aceasta varsta. Drept urmare, dupa ce a fost diagnosticat cu hemipareza spastica, s-a recomandat inceperea unui tratament de recuperare prin gimnastica si medicamente. Iar a trebuit sa aleg intre a intelege bolile psihice si a incepe tratamentul de recuperare zilnica cu baietelul meu, care deja facuse 8 luni. Am ales gresit? (la ora aia deja ma confruntam cu procesele de divort - alti bani, alta "distractie" - in loc sa fiu ajutat).

 

Cam astea au fost, in putine cuvinte, premisele care au dus la alegerea mea. Este absolut uimitor ( sa nu zic socant) ca marea majoritate a oamenilor care au cunoscut acest caz au lasat la spate problemele baietelului meu (si necesitatea ca el sa fie tratat) si au sarit sa gaseasca vinovatul pentru problemele psihice destul de grave ale fostei mele sotii (ca si cand ar exista un vinovat).

 

Chiar asa, se poate face o paralela intre, sa zicem, un accident de masina, in care exista un vinovat din culpa si o "imbolnavire" psihica? In acest al doilea caz exista un vinovat din culpa?

 

PS Sunt in situatia de a deschide proces de reincredintare a minorului, mai ales ca starea lui de sanatate este pusa in pericol.

 

Se pare ca inca refuzi sa intelegi ca ai si tu partea ta de vina in tot ceea ce se intampla. Sotia ta nu a plecat in padure si nici nu s-a spanzurat, ci a ales sa traiasca cu parintii in loc sa ramana cu tine, deci nu e chiar asa de asociala cum o descrii tu. Faptul ca ea a cerut divortul, inseamna ca ceva era putred intre voi si nu neaparat numai din cauza ei. Daca ar fi gasit dragoste si intelegere din partea ta, sigur nu alegea sa scape de tine. Pana nu vei pricepe ce anume gresesti fata de ea, nu vei reusi sa afli nici comportamentul potrivit pentru a te intelege cu ea.

Si inca ceva, cand am zis ca ai parasit-o nu m-a interesat cine a intentat proces de divort, ci afirmatia ta ca ar fi bolnava si nu ar fi capabila sa ia o hotarare bine motivata. In acest caz, orice ar fi facut, trebuia sa-i ramai in continuare alaturi.

Recitind aceste randuri imi dau seama ca nu iei in considerare faptul ca nu eu afirm ca este bolnava psihica, ci diagnosticele si doua expertize psihiatrice medico-legale. Am observat, oricum, ca nimeni nu da 2 bani pe niste documente medicale de acest tip. Mie oricum mi-era de ajuns comportamentul ei violent si decaderile prin care a trecut si trece chiar si in momentele astea, dar acum mi le explic dupa ce am reusit sa gasesc si sa citesc niste documentatie de specialitate (de ex. "Psihiatrie in practica medicala" de Catalina si Florin Tudose).

Editat Iunie 13, 2007 de Sobolanu07

[Anya2007 2]

Dar oare de ce pana la oara aia marii specialisti in ale psihologiei nu aveau nicaieri (pe internet sau in librarii) lucrari mai "pentru tonti" ca mine in care sa se spuna cate ceva despre aceste boli? Dupa razboi multi viteji se arata.

 

Carti au existat mereu, numai ca nu cred ca te-a interesat vreodata sa le citesti, decat dupa ce s-a decompensat sotia intr-o maniera care tie nu-ti convenea.

Uite, ca sa nu mai incerce "gramada asta de intelepti" sa tot incerce sa explice ceva, pentru ca este evident ca daca nu auzi ceea ce doresti tu sa fie, nu iti place, iti spun pe scurt...in cazul vostru ai o singura solutie : doar sa obtii pe cale legala tutela copilului. Restul...vorbe goale...tu nu vrei sa auzi, iar oamenii poate vor obosi sa tot dea sfaturi.

[tudorel666 0]

Stiti cum se zice: un nebun arunca o piatra si o gramada de intelepti incearca sa explice ce-a vrut sa faca. Asa si cu gesturile ei. Majoritatea celor care cunosc acest caz incearca sa-mi explice ca si eu am partea mea de vina.

Poate partea mea de vina e ca acum 2 ani si ceva nu am citit suficient de mult despre bolile psihice.

Dar ia ganditi-va ca la ora aia aveam la randul meu servici si un copilas de 3 luni de crescut, care la randul lui cerea mult timp si multe cheltuieli din partea mea. Am avut de-a face cu un om care a reusit sa fie externat din spital pe raspunderea mea. Numai asa medicii au fost de acord. Poate asta a fost partea mea de vina, ca am facut acest lucru. Poate daca citeam un pic la ora aia despre bolile psihice si despre comportamentul periculos al bolnavilor psihici nu faceam acest lucru.

Am fost de acord atunci sa deschid cutia pandorei si rau am facut.

Dar oare de ce pana la oara aia marii specialisti in ale psihologiei nu aveau nicaieri (pe internet sau in librarii) lucrari mai "pentru tonti" ca mine in care sa se spuna cate ceva despre aceste boli? Dupa razboi multi viteji se arata.

 

Avand un copil mic de 3 luni la ora aia nu mi-am permis "sa-i raman alaturi" ei, sa o las cu copilul si sa ma duc sa-mi vad de treaba la servici. Am cantarit mult atunci pentru a alege intre sanatatea baietelului meu si a incerca sa inteleg mai multe despre bolile psihice. Nu au fost prea multe argumente contra alegerii mele.

 

Apropo de aceste evenimente care s-au intamplat atunci. Baietelul meu are un handicap neurologic din nastere, greu de depistat la la copilasi la varste fragede, in situatii normale, de catre parinti. Eu am observat acest lucru cand baietelul avea 6-7 luni (exact cand s-a externat ea din spitalul Obregia) si am cerut medicului pediatru al lui sa il consulte mai bine, inclusiv prin investigatii de specialitate. Am fost trimis cu baietelul la tot felul de spitale pentru a fi diagnosticat de catre medici specialisti. Credeti ca daca eu "ii eram alaturi" mai aveam timp de baietel?

Imi reprosez ca n-am observat aceste probleme ale copilului mai devreme, dar medicii m-au felicitat ca am observat acestea la aceasta varsta. Drept urmare, dupa ce a fost diagnosticat cu hemipareza spastica, s-a recomandat inceperea unui tratament de recuperare prin gimnastica si medicamente. Iar a trebuit sa aleg intre a intelege bolile psihice si a incepe tratamentul de recuperare zilnica cu baietelul meu, care deja facuse 8 luni. Am ales gresit? (la ora aia deja ma confruntam cu procesele de divort - alti bani, alta "distractie" - in loc sa fiu ajutat).

 

Cam astea au fost, in putine cuvinte, premisele care au dus la alegerea mea. Este absolut uimitor ( sa nu zic socant) ca marea majoritate a oamenilor care au cunoscut acest caz au lasat la spate problemele baietelului meu (si necesitatea ca el sa fie tratat) si au sarit sa gaseasca vinovatul pentru problemele psihice destul de grave ale fostei mele sotii (ca si cand ar exista un vinovat).

 

Chiar asa, se poate face o paralela intre, sa zicem, un accident de masina, in care exista un vinovat din culpa si o "imbolnavire" psihica? In acest al doilea caz exista un vinovat din culpa?

 

PS Sunt in situatia de a deschide proces de reincredintare a minorului, mai ales ca starea lui de sanatate este pusa in pericol.

Recitind aceste randuri imi dau seama ca nu iei in considerare faptul ca nu eu afirm ca este bolnava psihica, ci diagnosticele si doua expertize psihiatrice medico-legale. Am observat, oricum, ca nimeni nu da 2 bani pe niste documente medicale de acest tip. Mie oricum mi-era de ajuns comportamentul ei violent si decaderile prin care a trecut si trece chiar si in momentele astea, dar acum mi le explic dupa ce am reusit sa gasesc si sa citesc niste documentatie de specialitate (de ex. "Psihiatrie in practica medicala" de Catalina si Florin Tudose).

 

Nimeni nu-ti cere sa faci ceva ce este peste puterile tale. Sunt sigur ca nu minti si sotia ta chiar are niste probleme si ca ti-ar fi enorm de greu sa te depasesti, dar ceea ce vreau sa-ti spun este ca nu-i imposibil sa ajuti un astfel de om sa revina la normal. In caz contrar, oricum vei avea de suferit si tu si baietelul, chiar daca reusesti sa-l insanatosesti, ca va ramane in continuare sub influenta unei mame bolnave, chiar si in cazul in care obtii sa ti se incredinteze tie copilul. Legaturile de sange nu pot fi sterse ! Nici macar prin moarte!

[Sobolanu07 0]

1. Ce inseamna "sa ajuti un asemenea om sa revina la normal"?

2. Tu ai avut ocazia sa faci asta?

 

Teoretic, orice sofer poate sa ajunga ca Schumacher, stiind cum se conduce o masina. Numai ca nu toti reusesc. Vreau sa zic ca este o mare performanta sa reusesti sa ajuti un schizofrenic paranoid sa "revina la normal". Nici daca ai studii de specialitate nu cred ca este floare la ureche.

Eu am incercat sa am rabdare si sa o conving 2 ani de zile sa urmeze tratamentul in continuare, dar am obtinut efectul contrar: singurul lucru care a ajuns sa mi-l reproseze este ca am facut asta, si nu cred ca va inceta sa ma dusmaneasca toata viata ei.

[Cleric Prest 41]

1. Ce inseamna "sa ajuti un asemenea om sa revina la normal"?

2. Tu ai avut ocazia sa faci asta?

 

Teoretic, orice sofer poate sa ajunga ca Schumacher, stiind cum se conduce o masina. Numai ca nu toti reusesc. Vreau sa zic ca este o mare performanta sa reusesti sa ajuti un schizofrenic paranoid sa "revina la normal". Nici daca ai studii de specialitate nu cred ca este floare la ureche.

Eu am incercat sa am rabdare si sa o conving 2 ani de zile sa urmeze tratamentul in continuare, dar am obtinut efectul contrar: singurul lucru care a ajuns sa mi-l reproseze este ca am facut asta, si nu cred ca va inceta sa ma dusmaneasca toata viata ei.

 

Nu tu trebuia sa-i spui sa-si ia tratamentul, si in orice caz tratamentul ala nu o vindeca. Poti fi chiar tu unul din factorii care-i intretine boala.