Ea. 8993 Raportează post Postat Octombrie 7, 2014 “Se gândeşte câteodată, dar fără să spună nimănui, că oamenii au un creier de forma norilor şi că astfel norii sunt într-un fel sediul gândirii cerului; sau că la om creierul e acel nor care-l leagă de cer.”Stéphane Audeguy (în “Teoria norilor”) 1 Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Ea. 8993 Raportează post Postat Octombrie 29, 2014 (editat) mie Şi totuşi, Doamne, Te rog de-o vorbă. Una! Ţine o clipă, doar atât, în loc. Ţine-i acea rază de soare cum i-a luminat privirea niţel în verde. Nu-i mult, aşa e? Restul – fie cum e bine. George Czeslaw Milosz- Cântec despre sfârşitul lumii În ziua sfârşitului lumii Albina dă ocol florii de conduraş Pescarul repară plasa lucioasă. În mare ţopăie vesel delfinii, Puii de vrabie se-agaţă de streaşină Şi şarpele are pielea aurie, Aşa cum ar trebui să aibă. În ziua sfârşitului de lume Femeile merg sub umbrele, Beţivul adoarme pe iarbă, Pe drum strigă negustori de legume Şi luntrea cu pânză gălbuie se-apropie de insulă, Sunetul viorii vibrează în văzduh Şi întredeschide noaptea-nstelată.Iar cei ce-aşteptau fulgere şi tunete, Sunt dezamăgiţi.Iar cei ce-aşteptau semnele şi trâmbiţele arhanghelilor, Nu cred că se-ntâmplă. Cât timp soarele şi luna sunt sus, Cât timp bondarul caută trandafirul, Cât timp se nasc copii rumeni, Nimeni nu crede că se-ntâmplă sfârşitul. Doar bătrânelul sur, care ar fi fost proroc, Dar nu e proroc, pentru că are altă ocupaţie, Spune, legând roşiile: Un alt sfârşit de lume nu va fi,Un alt sfârşit de lume nu va fi. Cristi Mircea Ivănescu- cum se scrie o carte - şi ce înţeles poate avea o asemenea lucrareînsă pentru sunetele de afară străin, închisîntr-o lume unde nu mai pătrundcu ecourile lor luminile lumii de afară şi îşi închidcontururile de muzică pe care orice înscrisal unui lucru, al unei fiinţe îl aşează în carteauriaşă a firii, deschisă, şi întorcîndu-şifilele cu texte uneori neînţelese, pe care ai vreasă le opreşti - dar care curînd îşiva întoarce ultima paginăşi nu va mai urma decît cea de pe urmă foaieşi aceea albă. şi cineştie mai cine are să vină să o îndoaieşi va mai scrie un rînd doar şi o datăşi va închide peste ea scoarţa crăpată.şi tu, cartea asta care ţi-a fostvremea, şi locul sufletului tău, nu ţi-a fostîn puteri s-o citeşti ascultînd-o în silabechiar dacă le-ai înţeles înţelesul,şi în urechile tale au rămas albe,şi ai citit doar cu ochii, şi mersulînspre înlăuntru nu l-ai mai urmărit.să trăieşti o vreme surd la răsfrîngerilepe care în tine, în oricine ar fi trebuitsă le aibe rîsul şi plîngeriledin afară.şi pe urmă, cînd s-a închiscartea, nici să nu mai ştii dacă rămînpentru altcineva, mai tîrziu, din ce-a scrisacolo, lucruri de înţeles cînd o va lua poate în mîini Mircea Ivanescu Eva din toate timpurile am trăit și noi o vreme în camera care ucide inimipatru pereți mici și-mbătrânițicu versuri în lunile de iarnă ne iubeambisectpurtam haine curate de mână spălate 'n-afară de sexrespiram separatca două camere de bicicletă g.goia/ dublin Editat Octombrie 29, 2014 de Ea. Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Ea. 8993 Raportează post Postat Ianuarie 20, 2015 mie LACE (6) Din cînd în cînd unul din noi dispareca şi cînd nici n-a fost, sau ca şi cîndo umbră ca un semn de întrebarea răsărit, absurdă, din pămîntîn locul omului ce altădatăîncă-ţi vorbea, încă îţi mai scriaşi-acum n-a mai rămas decît o patăplutind tăcut pe amintirea sace poţi să spui în astfel de momentecum să mai poţi, din nou, să te-amăgeşticînd sufletul se sparge în fragmentepe care n-o să poţi să le lipeştimai poţi iubi, mai vrei, mai ai pe cine,mai poţi oare surîde, are rost,o să mai poţi păstra doar pentru tineaceste dulci iluzii ce ţi-au fostşi adăpost, şi sînge, şi culoare,şi anotimpuri blînd apuse-n gînd din cînd în cînd unul din noi dispareca şi cînd nici n-a fost, sau ca şi cînd... Eva LACE (4) Iubeşte-mă iarna, atunci te voi credecă noaptea din sîngele meu nu se vedecă-n jur sunt doar globuri, şi vîsc, şi cadourişi neaua ce lasă prin mine ecouriiubeşte-mă iarna, atunci sunt cuminte,atunci port iluzii o mie prin minteşi-s vie şi pot să-ţi rostesc pe de rosttoţi anii aceia în care am fostfemeia ce-aşteaptă, femeia ce moare,femeia cu crini dantelaţi la picioare,femeia albastră la care se-nchinăheruvii de ceară, de nori şi lumină,iubeşte-mă iarna, atunci port în truptot ceea ce nu pot vreodată să rupscrisori şi săruturi, amprente, minciuni,saci grei cu prăpăstii, distanţe, minuni,tot ceea ce ştiu că vreodată vei pierdeiubeşte-mă iarna, atunci te voi crede. de Fabian Anton Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri