Pentru a decela particularitățile observației umane a timpului politico-istoric este nevoie de un ochi avizat. Fiind considerată un ,,îndreptar peentru viitorii politicieni’’ și o scriere de căpătâi’’, disertatația emeritului politolog, econom și sociolog Max Weber ne va folosi în scrierea de față ca instrument al înțelegerii celor trei tipuri ,, pure ‘’ de conducere politică și a descrierii celor două tipuri de etică politică : cea a convingerilor și cea a responsabilității.
Conform opiniei weberiene noțiunea de politică capătă accepții variate, quasi-nelimitate, întrucât, consideră el, noțiunea de ,,politică’’ încorporează orice fel de activitate de conducere autonomă, exemplele pe care acesta le dă sunt preluate din varii domenii. În spirit de butadă, chiar, Weber definește termenul de politică ca rezultatul ,,unei femei înțelepte care știe să-și conducă bărbatul’’. Dar, nu astfel de valențe îl interesează pe Weber, ci el dorește săafle ce semnifică politica dacă ne referim strict la uniunea politică, adică, în zilele noastre, la guvernarea unui stat.
Mai întâi de toate, trebuie să definim sau să încercăm să definim noțiunea de ,, uniune politică” sau de stat. Bazându-se pe deplin pe afirmația lui Troțkii de la Brest-Litovsk, ,,Orice stat se întemeiază pe constrângere˝, concluzia la care ajunge este că ,, statul modern nu poate fi definit sociologic decât printr-un anume instrument ce-i este propriu și care constituie o prerogativă a sa și a tuturor uniunilor politice : constrângerea fizică’’. Constrângerea, deși nu semnifică un instrument normal sau unicul instrument al statului are totuși o importanță majoră între relația statului cu cetățenii. De altfel, fără constrângerea fizică a cetățenilor din partea statului s-ar instala neîndoielnic anarhia.
În vremurile apuse, puteam vorbi de constrângere fizică propriu-zisă, dar astăzi, situația s-a schimbat. Considerăm că statul face apel la dreptul de a-și aroga (cu succès) monopolul asupra constrângerii fizice legitime. Statul își arogă ,,dreptul’’ de exercitare a constrângerii. Ce înseamnă în acest context, pentru Weber, a face politică și ce ar trebui să însemne pentru noi? Răspunsul este aparent simplu : ,,calitatea exponeților legitimi ai puterii de a dispune de personalul administrativ și de mijloacele efective de administrare’’, cu scopul de a determina oamenii să aibă o atitudine de supunere. Puterile statului exercită o influență majoră asupra cetățenilor.
În vorbirea curentă, auzim deseori uzitați termeni din sfera politicii :,, problemă politică ‘’, ,,decizie politică’’. Persoana care face politică aspiră la putere, puterea are diferite scopuri : de tipul unui ideal sau un scop care își are sorgintea în egoismul politicianului. Un om, unitate a uniunii politice acceptă raportul de dominare al altui om sau grup de oameni-politicienii-, din mai multe considerente: justificări interioare ( autoritatea eternului ,, de altă dată, autoritatea dată de neobișnuitul har al unei persoane (harism), și dominația în virtutea ,,legalității.’’) Ceea ce îl interesează pe Weber în mod vădit rezidă din cel de-al doilea tip de dominație, ,, dominația în virtutea devotamentului supușilor față de ,,harisma’’ strict personală a conducătorului.’’ Se ivește, astfel, ideea de vocație politică, abnegația oamenilor față de harisma ,,marelui demagog.’’, ceea ce ne face să ne gândim că spiritul gregar al oamenilor îl plaseză în rândul ,, chemaților’’, al persoanelor cu ,, vocație’’ de conducător. Nu cutumele politice și sociale îî determină să creadă în abilitățile sale, ci credința oarbă în persoana lui.
Occidentului îi sunt cunoscuți conducătorii ,, prin vocație’’, de tipul demagogilor. In ierarhia stărilor care își extrage seva din mijloacele de administrare, stăpânul domnește grație aristocrației, cea din urmă depinde din punct de verdere material de ea. Weber se chestionează cu privire la dezvoltarea statului modern și a birocrației : ,, În statul de astăzi este realizată, așadar, pe deplin-și acest lucru este esențial-s,,separarea’’ personalului administrativ, a funcționarilor și lucrătorilor din administrație de mijloace efective de administrare.’’
Politica reprezintă cu siguranță și o profesie, nu doar o vocație, deoarece erau considerați ca fiind politicieni desăvârșiți acei care aveau și o pregătire educațională solidă, excepții existând cu toate acestea, de-a lungul timpului, Weber, comentându-le cu sobrietate, dorind să scoată în evidență caracterul pernicios al unor politicieni care ajungeau la funcția de conducere doar datorită harismei și a contextului social-politic, nu și pentru meritele profesionale care ar fi trebuit să facă parte din identitatea lor.
Un fapt demn de menționat constă în necesitatea renumerației pecuniare al unui funcționar politic, pentru ca, întreținându-i avutul, să-i fie oarecum răsplătit și impulsionat altruismul, Acest fapt fiind împlinit, se dorește de la funcționarul politic o dovadă de onestitate, care s-ar putea realiza prin spiritul dezvoltat al responsabilităților.
Presa, deține monopolul asupra populației, dar în scrierea lui Weber trebuie să o conturăm ca un factor primordial în promovarea sau ascunderea unor acțiuni politice, Publicistul politic poate determina oamenii să aadereze și să susțină o doctrină politică, conducând până la alegerea unui tip de politician sau pot să-i influențeze în a-i abjura. Între politician și ziarist se crează o relație de complianță.
Partidul este un alt mijloc de propagare a doctrinelor politice, face posibilă aplicabilitatea preferințelor politice a oamenilor asupra unui grup de politicieni. Prin accentuarea descrieriii ,, Bossului ‘’, lider de partid, Max Weber face exegeza funcționării mecanismuluidefensivei partidului în sfera politică. Așadar, politica joacă un rol semnificativ în punerea în prim-plan a politicienilor profesioniști.
Cu toate acestea, politica, nu are numai conotații pozitive asupra totalității comportamentelor morale ale cetățenilor ,, Etica poate juca un rol extrem de funest din punct de vedere moral’’, deoarece etica politică ascunde dintr-o multitudine de perspective dezideratumul eticii principiilor umane valabile. Ori, dacă această lege a eticii principiilor umane transmite sentimente de iubire între oameni, ,, să nu răspunzi răului cu forța’’, în ceea ce privește atitutidinea politicianului, el acționează într-un mod opus. Se identifică astfle ,, etica convingerilor’’ și cea a ,, responsabilităților’’, cele două fiind completamente contrare. Etica responsabilităților depinde de răspunderea urmărilor faptelor sale, în punerea acesteia în practică sre ține seama de de toate defectele oamenilor. Etica convingerilor, pe de-o altă parte, își ia asupra sa responsabilitatea pentru întreșinerea opiniilor ,, pure’’, adică a celor ce iau în vizor nedreptățile sociale. Însă, ceea ce putem deduce din scrierea lui Weber referitoare la cele două tipuri de etică este constă în imposibilitatea ascensiunii spre țelurile ,,bune’’, deoarece acestea sunt condiționate, conform gândirii machiavellice de unele ,,mijloace negative’.
Dacă ar fi să adoptăm o atitudine pragmatică, ne-am îndepărta de parteneriatul cu forțele ,,diabolice’’, fiindcă politica are, în mare parte, laturi obscure. Exemplul dat de Weber este acela al quakerilor (,e,brii societății prietenilor din Pennsylvania), o sectă religioasă fondată de George Fox, unde era interzisă recurgerea la violență. Cu toate acestea, experiența s-a dovedit a fi nefastă, în timpul războiului de independență, quakerii nu și-au putut ,,apăra cu arma în mână idealurile.’’ Statele protestante, calviniste, islamiste și creștine au acceptat necondiționat instrumentul constrângerii : statul.
Instrumentul constrângerii este un element subversiv în calea mântuirii. Pentru a nu dăuna părții morale și spirituale aomului, politica trebuie făcută prin apelul la intuiție, altfel spus, un politician profesionist ar trebui să știe când să folosească etica convingerilor, dar și cea a responsabilităților. Pe lângă aceasta este vorba și de ghidarea spre acțiuni politice bazându-se pe echilibrul interior. Cele două tipuri de etică sunt complementare. Doar îmbinarea lor armonioasă pot da naștere politicianuliui adevărat, cate este înzestrat și cu ,,vocație.’’
Viitorul este în continuă schimbare, totul pare să se desfășoare amețitor, astfel încât pare că nu mai putem ține pasul, că nu mai asimiliăm ceea ce se întâmplă, din mai multe perspective. Iată, așadar rolul politicianul, al aceluia care are atribuția să brodeze undrum spre un viitor cât mai lipsit de vicisitudini. Observăm, totuși, cu amărăciune, că totul rămâne sub semnul unei incertitudini din cauza unor factori multipli, un actor politic și-ar putea juca partitura scenica pentru perioada în care a fost ales atât de lipsit de demnitate,încât ne-ar putea dezamăgi. Astfel de actor politic, nu are, fără îndoială, nici o vocație politică, în cel mai bun caz are fundamentată o profesie politică. În ceea ce privește cetățenii și politicianul care formează o unitate social-politică, un tot, trebuie să existe relații de ajutor mutual.
Dorindu-se a fi o dezbatere a titlului dat de Weber lucrării sale ,,Politica, o vocație și o profesie’’, putem conchide că politica poate reprezenta atât o vocație cât și o profesie, dar este dezirabil posedarea amândurora pentru promovarea unor strategii politice desăvârșite, plierea interesului propriu pe cerințele societății. Mai succint se dorește stabilirea unui raport de univocitate între ceea ce este bine pentru actorul politic și ceea ce are un caracter promovabil pentru stat.
Iertațată să-mi fie romana, m-am dezrădăcinat de mult. Voi ce credeți? Ce este politica? Doresc să fie o caracterizare a filosofiei politice.
.
