Jurnal memetic

[Maeve. 6635]

https://www.thisiscolossal.com/2020/07/luciano-cian-geo/?fbclid=IwAR1al757kVEMMbdkxZi69DmW-EVW1qugN5pKwszl3oeqgFFVK82vS9RU_EY

[observant 2737]

"Suferinţii îi datorăm mai mult pentru înţelegerea lumii, decât entuziasmului.

Atunci când omul este ars până în substanţa intimă a fiinţei lui de flacăra durerii, când conştiinţa capătă o mare capacitate de dezinteresare fiindcă s-a eliberat de legăturile vitale, când viziunea capătă un caracter de puritate ce surprinde esenţa, înţelegerea pentru fenomenele capitale ale vieţii ajunge la expresiunea cea mai pură.

Toate creaţiunile izvorâte din suferinţă sunt de o sinceritate perfectă. Ele pleacă dintr-o însângerare durabilă. Mărturisirile suferinţii n-au valoare decât daca dincolo de rânduri vezi pe om, care scrie numai pentru a nu striga. În orice domeniu se pot spune lucruri inventate şi citite, numai aici nu. Toate formulele deplin închegate şi lectura a zece biblioteci nu echivalează o experienţă intensă a durerii.

În suferinţă omul este absolut singur. Dar nu acea singurătate pe care o inspiră o trăire muzicală, în care pluteşti într-o fascinantă legănare deasupra lumii, din cauza unei plenitudini interioare excesive, când nu mai poţi pune frâu unui conţinut debordant şi te avânţi într-o expansiune de voluptoasă nebunie, ci o singurătate în care eşti apăsat de existenţă, în care simţi timpul şi spaţiul ca forţe adverse, detaşate esenţial de tine, fără a ajunge la sentimentul irealităţii vieţii. Sentimentul pozitivităţii firii pe care-l încerci în durere nu este acela ce-l trăieşti în exaltarea erotică, fruct al integrării în existenţă, ci acela care rezultă din conştiinţa unei realităţi ce se prezintă obiectiv în faţă. Acestui sentiment al pozitivităţii se datoreşte faptul că în durere nu ai senzaţia absolutei singurătăţi, senzaţie nelipsită în disperare. Dacă marile dureri sunt mute, pentru ce omul devine liric în suferinţă? Paradoxal! Chiar fiindcă sunt mute şi inexprimabile. Nu a atins lirismul expresiile cele mai pure în iubire şi trăirea muzicală, stări a căror complexă intimitate nu este susceptibilă de o exprimare rece şi obiectivă? Expresia lirică se naşte unde un conţinut, din cauza unei prea mari energii interne, nu mai poate primi nicio formă. Lirismul indică întotdeauna o infinitate internă. Paradoxul este a vorbi despre durere fără să fii liric. Aceasta înseamnă a fi filosof; ceea ce iarăşi este un paradox al existenţii.

Infinitatea durerii nu trebuie concepută în genul acelui pesimism care încercă să stabilească superioritatea cantitativă a durerii faţă de plăcere. Departe de noi intenţia de a umbla cu balanţa într-un domeniu atât de intim şi de ciudat. Este mai mult sigur decât probabil că durerea e mai frecventă decât plăcerea. Dar nu această apreciere cantitativă importă, ci intensitatea calitativă a trăirii. Or, din acest punct de vedere, toate au margini, numai durerea nu. Senzaţia că ai intrat de mult în ea provine din excesiva intensitate cu care e trăită. Astfel, durerea nu se poate uita niciodată. A suferi mult înseamnă a cristaliza tot conţinutul fiinţii noastre în jurul ei, a imprima o directivă ce izvorăşte din structura organică a acestei fiinţe. Această organizare a vieţii interioare nu este posibilă fără o tehnică a îndurării, fără o artă de a suporta durerea. A învăţa să suferi este semnul cel mai elocvent al prezenţii unui simţ dezvoltat pentru eternitate.

Arta de a suferi, complexul întreg al tehnicii îndurării, pleacă din concepţia că durerea reprezintă o cale de purificare, de ardere interioară ce ridică pe om pe un plan cu totul particular faţă de viaţă. „Mult i se va ierta, fiindcă mult a suferit.” Nu fiindcă a iubit mult. Aceasta înseamnă că prin durere omul câştigă o anumită excelenţă în univers şi că principiile ce se aplică omului comun pentru celălalt nu mai au valabilitate. I se iartă mult celui care mult a suferit nu numai din acest motiv, dar fiindcă el însuşi iartă. Suferinţa este şcoala concesivităţii. A învăţa să suferi este a învăţa să ierţi. De ce ierţi? Fiindcă în durere te desprinzi progresiv de lucruri. La disperare, desprins de tot, ierţi totul. Omul normal şi mediocru, ataşat de lumea înconjurătoare, interesat în frământările meschine, incapabil de a înţelege stările maladive, nu poate să ierte nimic, fiindcă ataşarea de lucruri duce la iluzionare şi la un fals absolutism. Toată viaţa omului normal se reduce în fond la interesul pentru obiect, la vieţuirea în sens închis şi limitat, la încadrarea în obiectivitate. El aşteaptă totul de la timp; de aici rolul surprizei in viaţa acestuia. Incapabil să se ridice deasupra seriei temporale, el este un prizonier al cursului demonic al timpului. Şi atunci este explicabil de ce un om care suferă, chiar lipsit de cultură, nu poate fi mediocru. Aceasta cu atât mai mult cu cât a suferi înseamnă a avea destin. Existenţa individului normal, fără marcă subiectivă puternică, anonimă şi ştearsă, este lipsită de destin, fiindcă absenţa oricărei complexităţi exclude orice caracter de unicitate. Or, numai aceia au destin care realizează o formă, o expresiune unică de existenţă.

Numai în naivitate există posibilităţi de fericire; numai în asimilarea în ritmul naiv al existenţii aceasta poate avea un eventual farmec, atunci când omul se mulţumeşte cu posibilităţile limitate ale clipei, când, în locul perspectivei universalităţii temporale cu toate implicaţiile relativiste, o trăire concretă epuizează farmecul redus al momentului. Există, din punctul de vedere al experienţii subiective, o eternitate în timp şi o eternitate dincolo de timp. Eternitatea în timp vizează infinitatea seriei temporale, procesul ilimitat al devenirii, complexul nemărginit al succesivului, în care demarcaţiile sunt anulate. Eternitatea dincolo de timp este realizabilă prin depăşirea progresivităţii temporale cu ajutorul clipei, care, fiind trăită pentru ea însăşi, ridică pe om în planul unei eternităţi senine, întocmai cum în concentrarea intensă din contemplaţie momentul devine veşnicie. În naivitate clipa devine eternitate dincolo de timp. Pe când eternitatea în timp dezvoltă sentimentul insignifianţei, care constituie de fapt o presupoziţie implicită a acestei perspective, eternitatea dincolo de timp creează o atmosferă de împăcare şi de seninătate. Nu este de mirare că într-un astfel de mediu înfloreşte Eros. Pentru întreaga structură a experienţii durerii, prezenţa Erosului este cura nu se poate mai revelatoare, întrucât, arătând cum în durere se falsifică şi se denaturează iubirea, interpretarea suferinţii primeşte noi lumini.

A suferi înseamnă a înăbuşi iubirea, care nu e posibilă fără naivitate. Suferinţa turbură pornirea iraţională şi distruge farmecul oricărei exaltări erotice. Dacă sufăr de mici îşi distrug prima iubire, iar a distruge întâia iubire înseamnă a fi pierdut pentru Eros. Căci există o continuitate calitativă internă care se dezvoltă astfel numai când evoluţia ei nu întâmpină dificultăţi sau piedici. Atunci, însă, când lui Eros i-ai tăiat aripile de la început, ce mai poate rămâne? Durerea distruge afinităţile cu lumea, iubirea le cimentează.

Situaţia este cu atât mai tragică pentru conştiinţa subiectivă, cu cât durerea izbeşte în tinereţe, deoarece în acest caz viaţa este lovită în plină eflorescenţă, în plină izbucnire. Numai suferinţa desfigurează de orice farmec iraţional tinereţea. Pentru reflecţie tragicul câştigă în intensitate cu atât mai mult cu cât aceasta revelează originea imanentă a durerii în demonismul vieţii, într-o negativitate intrinsecă. Apropierea de culmile durerii este fatală în urma unei experienţe intense şi durabile a suferinţii. Paroxismul durerii ce se realizează în disperare deschide noi perspective. În evoluţia ei, durerea revelă existenţa; în paroxismul ei, neantul. Revelaţiile disperării sunt revelaţiile neantului.

Viaţa nu e un spectacol şi nici un joc. În lumea în care unii mor fără să fi cunoscut victoria, în care unii se sacrifică din disperare, iar alţii urcă din iubire toată scara renunţărilor, în această lume în care nedreptăţile sunt eterne şi imanente în suferinţele arzătoare şi infinite, mai putem zâmbi şi ne mai putem juca, mai avem dreptul să facem numai consideraţii?

Frecvenţa muritorilor este o însângerare continuă; pentru un om lucid, un cancer al inimii. Cine a umblat printre oameni cu ochii deschişi şi mai are rezerve pentru alte răni n-a priceput nimic din dezastrul uman. Nu se poate iubi, cu suferinţă şi patimă, decât inocenţa şi lacrimile."

 

Cioran

[observant 2737]

""Singurul adevăr este durerea, singura realitate e suferinţa; durere şi suferinţă în fiecare picătură de apă, în fiecare fir de iarbă, în fiecare sunet, în somn şi în veghe, în viaţă, înainte de viaţă şi, poate, chiar după moarte." 

Ivo Andric

[observant 2737]

[observant 2737]

[observant 2737]

[observant 2737]

 

[Maeve. 6635]

[observant 2737]

[observant 2737]