Despre sentimente: comparări, contradicții, încadrări

[King1 8295]

Pornesc abrupt, o să mă refer întâi la exemplul dat altundeva, referitor la milă și la iubire.

De la ce definiții am porni?

Există vreo asemănare între cele două?

Care sunt deosebirile?

Ce situații contradictorii vedeți, când ar trebui să simțim iubire, și nu milă, sau invers? Genul acesta de întrebări ne interesează în special pe topicul ăsta.

 

Părerea mea, pentru început, pe scurt, și o să tot revin, este aceea că nu au nici în clin, nici în mânecă, ba chiar le văd poziționate pe paliere antagonice. Cel mai empiric mod de a le departaja astfel este dat chiar prin senzațiile pe care ni le oferă cele două sentimente; în cazul iubirii, senzațiile sunt înălțătoare, întregitoare, asociate bucuriei, libertății depline, căldurii interioare, pe când, de partea cealaltă a baricadei, mila vine însoțită de tristețe, de un fior neplăcut prin coșul pieptului, eventual de deprimare, teamă, tremur, durere. Intrând acum pe explicația psihologică și filozofică - oarecum, părerea mea este că iubirea naște un raport egal cu o altă ființă, pe când mila te plasează pe un plafon superior, unde cumva subconștientul sau chiar rațiunea ta face departajarea (cel mai adesea involuntar): „eu sunt bine, sănătos, dar tu, așa amărât, rănit...”. Fără să vrei, în loc să îl ajuți tu pe celălalt să intre pe starea ta, de presupus că inițial este bună, preiei tu doborârea interioară a celuilalt - sau o creezi, dacă respectivul sau animăluțul înfruntă acea durere fără pesimism. Și tocmai de aceea cred că, dacă vrem cu adevărat să ajutăm pe cineva care suferă, ar trebui să îi trimitem iubire, și nu milă, putere înălțătoare, lumină, și nu sentimente care să destrame și mai tare.

În seama empatiei aș pune mai mult componentele intuitivă și rațională decât emoțională, pe aceasta din urmă văzând-o ca milă în forma ei pură (ca o scurtă și ad-hoc definiție, aș zice că mila este componenta emoțională a empatiei). Așadar, chiar dacă rațional sau intuitiv empatizezi cu celălalt, când ai intrat pe partea emoțională și compătimești, te-ai încărcat automat cu negativitate și asta i-ai transmis și ființei rănite.

Și chiar dacă raportarea, zicem noi, rațională, ar fi - eu de fapt mă pun în postura celuilalt, de asta arăt compasiune - ne dăm seama că totul pornește de la Eu, mine, automat Ego, ceea ce înseamnă orgoliu, și deci, ajungem iar la ideea de raport de supraordonare a ta față de ființa suferindă.

 

[Enki 25428]

Dar mila care creeaza sentimentul ca vrei sa protejezi? nu stiu, de exemplu vezi niste pui de caine de o zi abandonati si iti vine sa ii iei pe toti in brate si sa ii tii la caldura. Unde s-ar incadra?

[King1 8295]

13 minutes ago, Enki said:

Dar mila care creeaza sentimentul ca vrei sa protejezi? nu stiu, de exemplu vezi niste pui de caine de o zi abandonati si iti vine sa ii iei pe toti in brate si sa ii tii la caldura. Unde s-ar incadra?

Eu zic că asta e iubire, bunătate. Cu atât mai mult cu cât le oferi ceva direct - adăpost, grijă. Sentimentul e ocrotitor, nu mai zic ce bucuros te simți după ce faci așa un bine, nicidecum coroziv, ca în cazul milei.

[Stu' 13009]

Eu nu vad mila ca pe ceva trist si greu. Cand imi e mila de cineva, apar doua posibilitati:

- or fac ceva sa ajut - si atunci cred ca din mila se naste iubirea, forta generatoare, daruirea

- or accept ca nu fac ( nu pot sau mi se pare prea greu) - si de aici se naste smerenia, care imi aminteste cat de ticaloasa sunt, cate as putea sa fac pentru altii si cate nu fac...pt ca e greu, pentru ca sunt slaba, pentru ca mi-e lene uneori, pentru ca mi-e teama, pt ca nu vreau sa ies din zona de confort, etc. Si ma incearca rusinea  Si e nevoie sa ne exersam si smerenia pentru a putea, macar din cand in cand, sa facem mai mult. sa fim mai mult. sa evoluam.

 

Prin urmare, mila este un sentiment care duce or spre daruire, or spre smerenie. Cel putin in cazul meu.

E binevenita, asadar. Zi de zi.

 

[Fiero 23210]

Am tot citit si recitit topicul si m-am gandit daca sa raspund sau nu. Ma surprinde felul în care privești iubirea, socotind că ea e mereu un sentiment înălțător și ca mila ar fi opusul ei. Eu altfel vad totul, cred ca mila (sau compasiunea, daca vrem sa ii dam o denumire mai frumoasa sentimentului) e o parte componentă a iubirii, asa cum sunt si respectul si admiratia, iubirea lipsita de mila nu exista. Atunci cand iti pasa de o persoana sau o fiinta, e imposibil să nu simti durere în fața suferintei ei, e imposibil să îi trimiți efluvii de afectiune si de gânduri pozitive si sa rămâi senin si complet rational, e imposibil ca liniștea ta interioară sa nu se clatine.

Nici nu vad mila ca pe un sentiment care il pune pe acel care ne-o trezeste în inferioritate, poate doar daca ne raportăm la poziția în care se află în acel moment, chinuit de disperare, suferința, durere etc. Mila e un sentiment care ne ajută să detectam atunci când o ființă sa află într-un impas si un indemn la a-i acorda ajutor. În absența milei am fi doar niste brute rationale, nu cred ca rațiunea noastră ar fi deloc capabilă să funcționeze corect lipsită de suportul afectelor, nu i-am putea înțelege pe alții si ei nu ne-ar putea înțelege pe noi.

Si ca o încheiere, eu zic sa nu iti doresti sa iubesti o persoană care nu  da dovada de compasiune, niciodată nu stii unde te duce viața, o asemenea persoana poate  fi capabilă să te facă să simti ca zbori, însă dacă ai ghinionul să cazi, iti întoarce spatele fără nicio remușcare. 

 

Editat Februarie 9, 2020 de Fiero

[King1 8295]

2 hours ago, Fiero said:

Am tot citit si recitit topicul si m-am gandit daca sa raspund sau nu. Ma surprinde felul în care privești iubirea, socotind că ea e mereu un sentiment înălțător și ca mila ar fi opusul ei. Eu altfel vad totul, cred ca mila (sau compasiunea, daca vrem sa ii dam o denumire mai frumoasa sentimentului) e o parte componentă a iubirii, asa cum sunt si respectul si admiratia, iubirea lipsita de mila nu exista. Atunci cand iti pasa de o persoana sau o fiinta, e imposibil să nu simti durere în fața suferintei ei, e imposibil să îi trimiți efluvii de afectiune si de gânduri pozitive si sa rămâi senin si complet rational, e imposibil ca liniștea ta interioară sa nu se clatine.

Nici nu vad mila ca pe un sentiment care il pune pe acel care ne-o trezeste în inferioritate, poate doar daca ne raportăm la poziția în care se află în acel moment, chinuit de disperare, suferința, durere etc. Mila e un sentiment care ne ajută să detectam atunci când o ființă sa află într-un impas si un indemn la a-i acorda ajutor. În absența milei am fi doar niste brute rationale, nu cred ca rațiunea noastră ar fi deloc capabilă să funcționeze corect lipsită de suportul afectelor, nu i-am putea înțelege pe alții si ei nu ne-ar putea înțelege pe noi.

Si ca o încheiere, eu zic sa nu iti doresti sa iubesti o persoană care nu  da dovada de compasiune, niciodată nu stii unde te duce viața, o asemenea persoana poate  fi capabilă să te facă să simti ca zbori, însă dacă ai ghinionul să cazi, iti întoarce spatele fără nicio remușcare. 

 

Da, chiar asa e, vad iubirea ca fiind inaltatoare si tot ce e frumos in alte sentimente decurgand tot din iubire; restul ar fi doar fatete cu anumite particularitati, insa mila fara incarcatura de iubire, ut singuli, ar fi lipsita de fond, chiar pustiitoare. Asa vad si simt eu lucrurile .

[Vriies 17965]

On 2/4/2020 at 7:55 PM, King1 said:

Pornesc abrupt, o să mă refer întâi la exemplul dat altundeva, referitor la milă și la iubire.

 (1) De la ce definiții am porni?

 (2) Există vreo asemănare între cele două?

 (3) Care sunt deosebirile?

 (4) Ce situații contradictorii vedeți, când ar trebui să simțim iubire, și nu milă, sau invers?

Genul acesta de întrebări ne interesează în special pe topicul ăsta.

 

 

Abrupt! 

(1) Aș zice, așa, la o promă strigare:

Milă. Dacă excludem conceptul de milă marină, mila ar fi un sentiment de compasiune pentru o ființă pe care o percem la un moment dat că suferă sau măcar că nu (mai) e pe parametrii potriviți.

Iubirea. E chestia aia care te face uneori să crezi că poți urca munți și poți trece prin abisuri, că orice melodie a fost compusă pentru tine, că viața merită trăită și are un sens.

 

(2) Una-i una, alta-i alta.

 

(3) În iubire, suntem copeșiți de plenitudine. În milă, suntem copleșiți de lipsa acesteia (mă rog, n-am reușit acum să găsesc antonimul plenitudinii).

 

(4) La asta răspund cel mai ușor. Nu văd absolut nicio situație contradictorie cu privire la simțirea milei sau iubirii sau  „când” anume ar trebui să simt milă sau iubire. Pur și simplu le simțim în cel mai simplu și firesc mod. Hai să dau și-un exemplu:

 

A. Iubire

Pe forum, am ajuns să le iubesc, printre altele/alții, în odinea temporală a irumperii sentimentului, pe Blues, Stu, Fiero, Lucia și Enki. 

În viața de zi cu zi, de dincolo de forum, iubesc și alte persoane, mă rog, nu le voi menționa colea.

 

B. Milă

Pe forum...mă abțin să dau nume. 

În viața de zi cu zi, mi-e milă pentru cei care suferă, care au ajuns într-o condiție în care nu se mai pot manifesta plenar etc.

 

[King1 8295]

Dar ce parere ai sau aveti (toti cei care doriti sa luati parte la discutie) despre mila resimtita in situatii nepotrivite?

De pildă, am observat destul de des parinti, bunici etc care stiind ca o ruda este departe, spun: „vai, ce mila mi-e de el/ea, e asa departe acolo, cum s-o descurca!”, desi acelei persoane ii este foarte bine, e cu familia, are un job bun. Nu ar fi o confuzie intre mila si dor? Dorul unde l-am incadra?

[Vriies 17965]

Poi, hai să spun io un caz concret, în care nu exagerez cu nika, doar că nu voi da toate amănuntele. Unchiul meu, care trăia în orășelul X și care între timp a murit, ajunsese cam nașpa în utima perioadă. Deh, trăia singur, bătrânețea coroborată cu berile zilnice, pensia mică, alea-alea. Mă aștepta ca pe pâinea caldă când treceam pe la el, în concediu, cam o dată pe an și timp de trei zile ieșeam pe la autoserviri și pe la un restaurant. În rest, îi mai trimeteam când și când niște bănuți prin poștă (cam o dată pe lună) și iarna îi plăteam factura la curent. Moare unchiul ăsta al meu, adică scapă de grijile ăstei lumi, și ne întâlnim la înmormântare, adică eu cu ex-nevastă-sa și fi-sa și alți nepoți. Acestea două și restul nu mai conteneau să-și exprime mila față de unchiul ăsta al meu, ce bărbat a fost și ce a ajuns. Mi-a venit până pe vârful limbii să le zic: „Bă, dar cu toată mila vostră, i-ați dat bre și voi un ban, acolo, în zile de răstriște? În fine, se termină înmormântarea și pomana, pe care le-am plătit eu punct cu punct (am avut cardul la mine) pentru că vară-mea, adică fi-sa,  nuș din ce motive invocate nu reușise să scoată banii/ajutorul de înmormântare și ne-am despărțit urându-ne sănătate. Bineînțeles că banii nu i-am mai văzut nici până-n ziua de azi, ba, mai mult, ulterior am aflat că ea scosese deja banii și-i avea la ea în timp ce eu achitam ce se putea achita.

Bine, nu vreau să generalizez, doar că, eu unul m-am cam convins cum e cu mila unora. 

[Enki 25428]

Acum 4 ore, King1 a spus:

Dar ce parere ai sau aveti (toti cei care doriti sa luati parte la discutie) despre mila resimtita in situatii nepotrivite?

De pildă, am observat destul de des parinti, bunici etc care stiind ca o ruda este departe, spun: „vai, ce mila mi-e de el/ea, e asa departe acolo, cum s-o descurca!”, desi acelei persoane ii este foarte bine, e cu familia, are un job bun. Nu ar fi o confuzie intre mila si dor? Dorul unde l-am incadra?

In cazul asta, cred ca de multe ori celor care zic asa le e mai mult mila de ei insisi ca sunt ramasi singuri, ca nu au ajutor. Sau in unele cazuri mai rele, chiar oftica ca nu mai pot controla vietile celor plecati, ca nu le mai pot dicta ce sa faca.

Editat Februarie 13, 2020 de Enki