Secundele trec şi, cu fiecare clipă, soarta celor aflaţi în interiorul maşinii devine din ce în ce mai gravă, fiind, mai mult ca sigur, şi răniţi. Din cei aflaţi pe margine, cei mai mulţi îşi scot imediat telefoanele şi încep să filmeze, gândindu-se că pot fi primii care să posteze ulterior imaginile accidentului, adunând sute de like-uri. Un tânăr de 30 de ani, pe numele său Alexandru Puiu, nu stă pe gânduri şi sare în apele îngheţate, sperând că mai poate salva ceva. Reuşeşte să scoată la mal un copil, salvându-i viaţa, în timp ce ceilalţi martori continuă să filmeze, impasibili, la adăpost de orice pericol.
Oameni care intervin, nu stau pe gânduri atunci când cineva are nevoie de ajutor, versus prizonierii tehnologiei moderne, cei care sunt atât de obsedaţi de postările pe reţelele de socializare încât preferă să filmeze un accident, în loc să facă ceva pentru victimele aflate în pericol. Alexandru Puiu, cel care a ales să se implice, să intervină pentru copil şi părinţii acestuia, consideră că a făcut un lucru normal, şi nu înţelege de ce toţi îl numesc un erou. Aşa procedează unii oameni, cărora viaţa virtuală încă nu le-a luat minţile, şi al căror prim impuls, atunci când e nevoie de ajutorul lor, nu constă în a scoate telefonul pentru a filma. Gestul lui Alexandru Puiu unde poate fi încadrat? La normalitate, pentru că a ales să ajute, sau la eroism, pentru că intervenţia lui a salvat viaţa unor oameni care erau poate condamnaţi?
Când Alexandru Puiu scoate la mal prima victimă a accidentului (copilul de 8 ani), unul din cei aflaţi pe margine, probabil ruşinat la gândul că doar un om se zbate pentru vieţile celor din maşină, îi dă o mână de ajutor salvatorului. Ceilalţi continuă să filmeze, pentru că fenomenul ”breaking news” a devenit o adevărată boală a acestei societăţi. Alexandru Puiu, aproape îngheţat, se aruncă din nou în apă pentru a scoate din maşină şi pe ceilalţi membri ai familiei. Deşi ar fi putut ulterior să joace rolul eroului, să pozeze într-un Superman în variantă românescă, Alexandru Puiu s-a pierdut printre ceilalţi oameni aflaţi la faţa locului, poliţiştii şi cei de la Smurd neavând nici măcar ocazia să-i mulţumeasca pentru gestul său.
Dintr-un grup de oameni aflaţi la locul unui accident, unul singur a ales să-şi învingă teama şi indiferenţa, sărind în ajutorul victimelor. Este acesta un semnal îngrijorător, care spune că suntem, ca oameni, pe o pantă periculoasă? Sau dimpotrivă, ne arată că dacă măcar unul dintre noi a făcut ceea ce trebuia, mai avem totuşi o şansă, în această lume în care viaţa reală pierde teren în lupta cu cea virtuală?
