Despre sensul vieții

Nu sint asa de familiara cu "clubul" asta select ca ne intalnim rar... 

The Unknown a scris:

Nu sint asa de familiara cu "clubul" asta select ca ne intalnim rar...

:))))))))))))))

Allexandrra a scris:

Eu nu am afirmat ca exista Dumnezeu, ci am zis ca lumea fara Dumnezeu e intr-un anume fel.

Exact. Nu despre d-zeu este vorba, ci de felul in care are loc o anumita schimbare.

Eu cred ca sensul vietii este un sens general, al societatii, umanitatii sau colectivitatii, cum vreti sa-i spuneti, la care se adauga sensul vietii individului.

Pana acum sensul vietii unui individ era subscris sensului general. Ceea ce se intampla acum, este inversarea acestei prioritati, adica sensul vietii individului trece inaintea sensului  vietii grupului in general.

Acest lucru slabeste coeziunea grupului, acesta devenind vulnerabil in fata altor grupuri, a caror coeziune este asigurata de o anume motivatie, chiar religioasa.

Acesta este pericolul la care este expusa acum civilizatia occidentala.

De aceea se pare ca sensul vietii are o importanta vitala, chiar daca ni se pare mai usor sa acceptam egoismul si intamplarea.

Vriies a scris:

Aici aș putea obiecta că, dimpotrivă, doar dacă am ajunge la concluzia că nu există un sens al vieții am sfârși prin a nu ne mai bucura de nimic.

Vriies, nu vei afla. Nu mai sta blocat în gândirea Dacă există un sens al vieţii, atunci acela trebuie să fie în minte, iar dacă nu-i acolo este în afecte. Este un fapt, Vriies, copile, că fiinţa umană îşi pierde viaţa doar pentru că ficatul nu mai funcţionează,

cu toate că

- funcţiile creierului sunt în regulă,

- încă poate citi, scrie, vorbi, discuta, asculta, mânca, bea, petrece,

- mintal, încă poate reflecta, judeca, analiza,

- psihic, încă poate iubi, împărtăşi, suspina, plânge, emoţiona, înşela,

- senzorial, încă are receptorii funcţionali, percepe frigul, sarea, pielea catifelata, are nervi.

Îşi pierde viaţa, nu-şi pierde mintea, din cauza unui ficat defectuos!

Cu toate că ştie că moare, oricât s-ar gândi să nu moară, tot va muri de ficat nefuncţional. Dar acum să nu punem ficatul ca generator al vieţii. El o întreţine mai bine decât o face mintea. Doar gestionat de o minte abuzivă, ficatul va ceda. Ca rol, este ca un procesor pentru necesarul funcţionării altor organe. Organele se întreţin între ele, şi fără minte!

Vriies, în minte sunt scopuri, rosturi şi preocupări. În afecte sunt trăiri. Nici în minte, nici în afecte nu este viaţă.

Mintea doar poate întreţine longevivitatea organelor. În timp ce afectele o pot afecta. Ah, ce mai trai! rosteşte vesel omul din afecte înveselite. Fără organisme nu există viaţă. Fară suportul material, palpabil, nu există viaţă. Este un fapt că fiinţa umană şi alte vieţuitoare cu burta goală, prea mult timp, vor muri. Mintea este o capacitate a unui organ. Este apă de ploaie, iar tu tocmai în apă de ploaie îi tragi pe cei din jur să joace!!!

Vriies, copilul blocat într-ale minţii şi ale psihicului. Numai despre acestea ne-ai scris.

In plus de asta nu am toate  "antenele" dezvoltate sa percep toate semnalele ... cred ca a fost vre-un deranjamant natural la nasterea mea ca de atunci se primesc aceste talente speciale.   

@stupid_me

Adal* şi Compas par să fie cu roţile pe pământ.

Adal*, asta-mi place: "se pare că sensul vieţii are o importanta vitală...". Păi chiar că aşa se pare. Sau pare că se pare. :) Dar eu nu-mi ştiu toate rosturile, decât vreo câteva mai mici. Tu ţi le ştii pe toate? 

Eh, uite că în afara divagaţiilor fetelor despre milionari rămaşi în afara cercului mai apar şi păreri interesante. Mâine o să trec iarăşi pe la popa Ioasaf, să văd ce răspuns îmi dă la veşnica întrebare despre rostu vieţii.

Până atunci, Vriies, treci la capitolul ficat, icre şi alte măruntaie, ca după aceea să putem discuta mai întemeiat!

Azi am mai descoperit un rost: cel de a sfinţi locul. Dilema rămâne metoda de sfinţire.

Cu stimă,

Nae tractoristu

Compas, ai mare dreptate referitor la suportul material al vieţii. Totusi, viaţa aia, fără minte, fără afecte, nu s-ar mai deosebi cu mare lucru de materia anorganică. Sunt convinsă că te consideri oarecum superior motorului mașinii tale, sau prajitorului de pâine. Până la urmă miracolul stă totuşi in conştiinţa de sine şi toată bogăţia de trăiri de care suntem capabili. Chiar dacă asta e doar vânzoleală de mediatori chimici la nivelul sinapselor, e totuşi un lucru inedit în Univers. Sisteme funcţionale sunt peste tot.

Ca să nu mai vorbim , că efectul placebo sau bolile psihosomatice sunt exemple în care mintea guvernează fiziologia. Poate mai avem încă de aflat lucruri noi despre mintea noastră.

Compas a scris:

Vriies, nu vei afla. Nu mai sta blocat în gândirea Dacă există un sens al vieţii, atunci acela trebuie să fie în minte, iar dacă nu-i acolo este în afecte. Este un fapt,

Imi permit sa intervin numai si numai pt. ca am observat in mesajul tau o greseala care se face de ani de zile pe aria asta. Filosofia are mijloacele ei de cercetare si dezbatere, care ar putea fi denumite simplu si generic "logica". Cel obisnuit cu stilul filosofic apeleaza la logica chiar si cand discuta chestiuni metafizice. Mai exact, daca observa in sirul propriilor ganduri sau in afirmatiile interlocutorului o greseala de logica, o corecteaza sau incearca sa o corecteze. Asa ca daca cineva spune ca "din ce ai spus tu rezulta ca x, ceea ce e fals", nu inseamna ca el crede ca x e fals, ci doar ca afirmatia respectiva contine o eroare logica.

Dupa parerea mea, ceea ce tu consideri la Vriies fixare, blocaj la nivelul mintii nu e decat un respect fata de traditia filosofica, intrucat logica tine de minte.

adal* a scris:

Pana acum sensul vietii unui individ era subscris sensului general. 

Mi-ai adus aminte de Aristotel si de albine. 

"Şi este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe, şi suprimându-se corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână, o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), căci toate lucrurile se determină prin menirea şi prin puterea (de a împlini această menire), aşa că dacă nu mai sunt aceleaşi, nu se poate zice că au aceeaşi fire, ci doar acelaşi nume.

Aşadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-şi este suficient, el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta, iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuinţă să se întovărăşească în societate din cauza suficienţei sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară, ori un zeu.

Aşadar, din natură există în toţi instinctul pentru o asemenea comunitate; şi cel dintâi care a orânduit-o a fost autorul celor mai mari bunuri. Căci, după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, tot astfel, lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai rea din toate: căci cel mai groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu arme; însă omul se naşte având ca arme fireşti inteligenţa şi voinţa fermă, care sunt foarte proprii a fi întrebuinţate în scopuri contrarii". (Aristotel, Politica)

ChiliPepper a scris:

Eu cred că ipocrizie înseamnă tocmai a amesteca vreun zeu în povestea asta. Pentru că avem în noi toate instrumentele pentru a gestiona problemele. 

Eu nu stiu cum am aparut pe aici si de ce. As spune ca e ceva in neregula cu instrumentele mele, dar nici ceilalti nu sunt foarte lamuriti in privinta asta, deci nici instrumentele lor nu sunt foarte bune. Ori nu avem in noi instrumentele, ori nu stim sa le cautam. 

Instrumentele pe care le avem pentru a gestiona relaţiile cu ceilalţi şi pentru a înţelege şi organiza realitatea din jur sunt raţiunea, discernământul, empatia, memoria, imaginaţia... Doar că, încă suntem la primii paşi, abia am început să desluşim lucrurile. Vor mai trece probabil milenii multe până să avem răspunsuri la toate întrebările, sau poate nu le vom avea niciodată pe toate (răspunsurile). 

Încercând să organizăm în mintea noastră realitatea, din dorinţa oarecum lipsită de modestie de a emite sentinţe definitive, adesea eludăm faptul că nu avem toate datele problemei, că încă ne lipsesc informaţii şi modalităţi eficiente de analiză a fenomenelor. Unii dintre noi sunt gata să moară pe rug pentru ideile lor şi asta e minunat. Totuşi, aş păstra mereu rezerva aia că atât argumentul autorităţii cât şi propriile idei sunt mereu perfectibile.

Aflăm zilele astea că atomul este 99% spaţiu gol, în care se vânzolesc nişte forţe. Putem deci să considerăm materia un fel de formă de manifestare a unor energii. Şi mintea e cam acelaşi lucru. Probabil că e exagerată dorinţa noastră de a face o distincţie atât de maniheistă între minte şi trup.

ChiliPepper a scris:

Eu cred că ipocrizie înseamnă tocmai a amesteca vreun zeu în povestea asta. Pentru că avem în noi toate instrumentele pentru a gestiona problemele. Avem raţiune şi avem discernămant.

Principiul dupa care functioneaza mintea si deci logica umana este acela al comparatiei. Degeaba avem instrumentele de care spui , daca nu gasim termenul de comparatie adecvat.

Iar pentru a se putea intelege pe sine, omul avea nevoie de un termen de comparatie absolut si acesta a fost "zeul", ca denumire generica.

Omul si-a dat seama devreme de enormul sau potential si termenul de comparatie a fost pe masura.

Nu teama, frica,  a fost cea care i-a inventat pe zei, ci nemasuratul orgoliu al omului.

El s-a comparat mereu cu zeii.

Cand va inceta sa faca asta, oamenii se vor compara intre ei si nivelul aspiratiilor va scadea pana spre 0.

In acel moment, omul se va intoarce la salbaticie, va fi o "fiara", cum spunea Aristotel citat de Allexandra.