Analiza Tranzactionala & "Schema Therapy" ... ruperea de familie & distimie

[erde_weint 1]

Buna ziua !

 

Am mai adus in discutie pe aria de sanatate cateva subiecte, si toate au relativ, legatura intre ele.

 

In urma unor investigati, am descoperit ca sunt o persoana distimica, adica am o depresie integrata in personalitatea mea. Din analiza pe care am realizat-o asupra propriei personalitati, aceasta personalitate distimica este de fapt o mostenire de la "tata". Am bineinteles si multe comportamente, modele, induse de catre mama mea.

 

Cea mai laudata terapie, care mi-a fost recomandata, este cea cognitiv-comportamentala. Aici este mai degraba cliseul general: depresiile se trateaza utilizand terapia cognitiv-comportamentala, iar cum distimia este un fel de depresie, ar trebui sa aleg un specialist "instruit" pe CBT.

 

 

De mai bine de aproape 2 ani, efectiv sunt sictirit de tot ceea ce înseamnă viață. Mă duc la job, fără nici o tragere de inimă, muncesc, si apoi de cele mai multe ori mă intorc acasă intre patru pereți, unde prefer să stau în singurătate. Simt cum parcă nu am nici o busolă, si plutesc ca o frunza pe apă. Singurul meu sistem de ghidaj, se află in mine, care încă ma mai face să supravietuiesc. Mai am totuși incredere în mine, în faptul că voi reuși cumva să ies din mocirla în care mă aflu. Vise nu stiu daca am, sau dacă totuși am, mi se par chestii desprinse dintr-o carte de povești, cu o aură de de “irealizabil”. Ma plictisesc parcă, și nu știu ce este cu viața asta. Mă simt parcă fără rost pe pământul asta, ca si cum aproape că nu ar conta prezența mea. Oricum, nu este aproape nimeni caruia să-i pese cu adevărat de mine, cu excepția a doi prieteni și a părinților. Nu știu dacă ceva mă mai impresionează, dacă ceva mai îmi suscită interesul. Atitudinea este oarecum de “scârbit”, de cam orice. Imi placea candva foarte mult, sa merg pe munte. Acum cu greu mă mai urnesc, sa plec pe munte, și dacă fac asta o fac pentru că îmi impun: “Ieși din casă și fă ceva pentru tine!”. Nu stiu dacă ceva mai îmi produce cu adevărat plăcere, dacă mă face să ma simt bine in pielea mea. Am devenit un om care stă între patru pereți, uneori mănâncă de plictiseală, și care îsi pierde timpul cu nimicuri. Mi-am pierdut interesul fată de aproape orice actvitate. Singurele activitati pe care incă la fac fără să mă ”forțez” sunt de dormi și de a mânca. Mă simt ca o legumă. Colesterolul mi-a crescut foarte mult in ultimii ani. La o “interpretare” psihologică a colesterolului crescut scria “lipsa poftei de viață”. Uneori mă acuz de “lene patologica”, dar chiar simt că am o apatie crescută. In ultimul an, am avut nenumărate episoade în care m-am ichis in casa cu saptamanile, mancam, dormeam și frecam timpul pe internet. Mai am perioade în care îmi dau seama că ceva rău se petrece cu mine, și atunci îmi impun să ies, să ma apuc de sport, să alerg, să ma văd cu oameni. Imi impun și sa fac sex.

 

Problemele mele cele mai mari sunt faptul că procrastinez foarte mult, lungesc orice pe a doua zi, pe a treia, cât pot de mult posibil. Foarte rar, se întâmpla să ma apuc de un lucru imediat cum m-am hotărât sa fac acel lucru. Candva îmi plăcea foarte mult jobul meu, mă simțeam împlinit. În ultimii doi ani, din păcate, nu mai am nici o atragere pentru a-mi face meseria cu dedicația de acum ceva timp. Dacă cu ani în urmă, nu era vară în care să nu ies din țară, chiar și până la Capul Nord, vara aceasta de exemplu am ajuns să ma plimb doar de doua ori pe Muntele Mic. Dacă încep ceva, încep mai mult fiidnca îmi propun chestia asta, și mă forțez și merge un pic, după care renunț. Imi lipseste puterea de a ma concentra pe aproape orice chestie. Nu stiu daca am proiecte pe care sa le incep, si sa le termin fara intreruperi majore. Am o lipsa de concentare destul de mare, in a realiza un proiect anume. Parca sunt ca un om care sufera de ADHD, si mereu imi lipseste concentarea. Problema cu procrastinarea este un pattern pe care il mostenesc de la tatal meu. Si el amana foarte mult si tergiverseaza lucrurile.

 

Si da, una din marile mele bube, pentru care incep sa imi pun semne mari de intrebare, este PLAFONAREA ! Nici nu stiu cum sa o iau, pe ce parte sa o intorc, ca sa pricep cum sa ies din starea asta de leguma care vegeteaza. M-am gandit ca poate energetic, sunt undeva destul de jos, si ca poate cu sportul si o dieta as putea sa ma reechilibrez energetic, sa devin un pic mai vioi, insa oarecum imi cam lipseste puterea de concentrare.

Singura varianta, ca sa ies din starea asta, ma gandesc ca este sa fac militarie cu mine insumi, sa ma disciplinez puternic si sa-mi impun obiective clare, referitoare la sport, socializat, alimentatie, financiar. Adica mai pe romaneste sa-mi fac schite, planuri, agenda,sa-mi pun alarme cu ce sa fac si cum sa fac, sa-mi stabilesc activitati clare si ore la care sa le fac, etc. Mai pe romaneste sa devin un fel de robotel, dar nu un robotel condus de altii, ci condus de mine insami. Sunt foarte adaptabil, ma adaptez usor si la locuit intr-un hotel de 5*****, dar si să stau la stână de munte fără apă curentă, și electricitate. La fel și social, mă pot adapta să port o discuție și cu un cioban, dar și cu un prof. dr. inginer. Aș putea face față și la a fi un mini-roboțel, și am mai practicat asta. Unii însă mă consideră obsedat, la a apela la o asemenea metodă, de a-mi programa totul cu minuțiozitate. Poate ma simt complexat, caci părinții mei în copilărie erau complet ideii de a face planuri: tata este un dezordonat prin firea lui, și deși mama este mai organizată mereu acuza ca a face planuri este religios vorbind o gravă abatere de la normă, și că trebuie să te lași în voia lui Dumnezeu. De foarte multe ori, parcă pornesc cu ideea că planurile mele, sunt doar chestii scrise pe foaia de hartie. Desi aveam intr-un timp idei de planuri de viitor, chiar când locuiam cu părinții mei, nu știu dacă credeam cu adevarat in ele, și de celle mai multe ori parcă le ceream aprobarea părinților mei. Oarecum simțeam în realizarea planurilor mele, o neputință, în general din rațiuni economice, caci multă vreme părinții mi-au fost adevărata sursă de venit: unde să locuiesc, să mănânc, etc. De altfel nu stiu daca am fost vreo data incurajat sa pun in aplicare vreun plan de-al meu. Nu stiu daca a fost vreun proiect personal in care sa fiu sprijinit, in special de tatal meu. Mama parcă a încercat de multe ori, să mă sprijine, să găsească un punct de vedere sau mai multe pentru a fi de acord cu mine, o “portiță” prin care să îmi acorde credit. Din partea tatălui, simt că mereu am fost privit cu circumspectie. Chiar ma simt destul de “vitregit” relativ la atitudinea tatalui meu.

Mă gandesc de asemnea că este posibil ca chestia asta, cu depresia, să fie o "moștenire de familie", din partea tatălui, care și el stă preponderent în casă și citește ziarele, fratele lui tata este necăsătorit și este chiar destul de sălbatic, bunica stă în casă și citește cărți religioase. Poate că suntem o familie de depresivi, si mama este chiar nevrotica !?

 

Simt ca as putea sa fac mult mai multe chestii. Tanjesc dupa o viata linistita, sa imi fac o cabană undeva la munte, să ma ocup de turism și asa mai departe. Tanjesc, doar ca sunt realist ca chestia asta nu se poate realiza, fara suport financiar. Mi-ar place să am viața mea, în care să scap de faptul de a fi monitorizat, de a lua decizii fără să mă mai gândesc la cum vor reacționa.

Desi in urma cu vreo 2-3 ani, eram un om foarte muncitor, care isi vedea de treaba lui, constiincios si asa mai departe, acum nu mai sunt deloc asa. Am facut o "afacere" cu tata, cu ani in urma, pe cand eram baietelul cuminte care era in relatii bune cu familia lui. Acea afacere ne-a cam legat cu cordon ombilical pe amandoi, insa eu am iesit din acea afacere cam fara nici un ban, si chiar si acum ma mai urmareste ca o umbra. Afacerea este de fapt visul tatei, si nu coincide cu visul meu. Am iesit din treaba cu tatal meu, si am un job normal, ca angajat la o scoietate. Locuiesc intr-o locuinta inchiriata, si nu intr-o locuinta a familiei mele. La niste discutii mai aprinse in familie, mi se reproseaza ca privit din exterior, de catre un om obisnuit de pe strada, sunt anormal si ciudat, la faza cu faptul ca stau in chirie, in situatia in care parintii mei inchiriaza diferite locuinte in oras. La fel privesc ai mei parinti, si treaba cu angajatul meu la o firma.

 

Practic, consider eu ca problema in toata chestia asta este ca nu prea ma pot rupe de parintii mei, in primul rand la nivel psihologic. Apoi mai este vorba de faptul ca la nivel financiar, daca mi-as lua lumea in cap, as pleca fara nici un ban, din cei pe care i-am muncit impreuna cu tata.

 

In toata problema asta, vad doua lucruri:

* ca mi-e greu sa ma desprind de parintii mei.

* ca o terapie sustinuta specifica m-ar ajuta sa ies din plafonare si complexele pe care le-am mostenit de la parinti.

 

Nu stiu nici inspre ce terapie sa ma indrept: insspre cea bazata pe analiza tranzactionala sau "schema therapy".

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Schema_Therapy

 

 

 

 

[ais ' 559]

  Singura varianta, ca sa ies din starea asta, ma gandesc ca este sa fac militarie cu mine insumi, sa ma disciplinez puternic si sa-mi impun obiective clare, referitoare la sport, socializat, alimentatie, financiar. Adica mai pe romaneste sa-mi fac schite, planuri, agenda, sa-mi pun alarme cu ce sa fac si cum sa fac, sa-mi stabilesc activitati clare si ore la care sa le fac, etc. Mai pe romaneste sa devin un fel de robotel, dar nu un robotel condus de altii, ci condus de mine insami.

 

Si ce mai astepti. Cam asta e varianta.

 

 

In rest

 

 

 

Toata lumea trece prin ce zici tu acolo.

[erde_weint 1]

Si ce mai astepti. Cam asta e varianta.

 

Toata lumea trece prin ce zici tu acolo.

 

Asteptam si pareri cu privire la alegerea unei optiuni dintre terapia bazata pe analiza tranzactionala si schema therapy.

[Mewtwo 325]

 

Mă simt parcă fără rost pe pământul asta

 

 

Asta e adevarat, nu exista un scop al vietii (cel putin asa spun manuale de filosofie, literatura, etc. scrise de oameni mult mai destepti ca mine). Scopul vietii il dai tu.

 

 

 

ca si cum aproape că nu ar conta prezența mea. Oricum, nu este aproape nimeni caruia să-i pese cu adevărat de mine, cu excepția a doi prieteni și a părinților.

 

 

Si asta e adevarat, nu contezi. Si chiar nu ii pasa nimanui, doar tie tre' sa iti pese (lor le pasa de ei). Poate e un semn de intelepciune si maturizare ca ai ajuns la gandirea asta (era o vorba ca maturitatea e procentul de iluzii aruncate).

 

 

 

De mai bine de aproape 2 ani, efectiv sunt sictirit de tot ceea ce înseamnă viață. Mă duc la job, fără nici o tragere de inimă, muncesc, si apoi de cele mai multe ori mă intorc acasă intre patru pereți, unde prefer să stau în singurătate. 

 

Asa e pentru multi (depinde de atmosfera de la serviciu, de colegi, daca sunt tineri, de treaba, etc.).

 

 

 

 o gravă abatere de la normă, și că trebuie să te lași în voia lui Dumnezeu.

 

Spalare pe creier, societate bolnava, ultrareligioasa, educatie (in scoli) invechita; parintii chiar au fost tinuti in brate de catre Tatal Nostru (Partidul Comunist) care a dat tuturor job-uri, locuinte, pensii si a cerut la schimb prostie, supunere, abandonarea gandirii proprii.

 

 

In toata problema asta, vad doua lucruri:

* ca mi-e greu sa ma desprind de parintii mei.

* ca o terapie sustinuta specifica m-ar ajuta sa ies din plafonare si complexele pe care le-am mostenit de la parinti.

 

Nu stiu nici inspre ce terapie sa ma indrept: insspre cea bazata pe analiza tranzactionala sau "schema therapy".

 

 Esti dependent de parinti emotional atata timp cat esti dependent de ei si financiar. Dar e fantastic ca ai refuzat sa mai cladesti la visurile tatalui tau! (citeste articole despre codependenta si narcisism)

 Cred ca o idee buna ar fi sa asculti interviuri interesante (cu pers inteligente) pe YouTube (gen Matt Dillahunty, Sam Harris, Christopher Hitchens, Richard Dawkins, Richard Feynman, Carl Sagan, chiar si website-ul Ted.com). Poti sa citesti articole despre psihologie, filosofie, de ex. e intresant Stoicism-ul = conditia pt fericire e sa ai integritate intelectuala (sa nu ai erori in gandire - cam asta e ideea si in cognitive behavioral therapy).

http://en.wikipedia.org/wiki/Stoicism

 

http://www.youtube.com/watch?v=cRmbwczTC6E

 

http://www.youtube.com/watch?v=IOXMjCnKwb4

 

http://www.youtube.com/watch?v=Qfm0GCvsIVA

 

http://www.youtube.com/watch?v=YiU5u6zAtyc

Editat Septembrie 21, 2014 de MeerKat

[erde_weint 1]

 Esti dependent de parinti emotional atata timp cat esti dependent de ei si financiar. Dar e fantastic ca ai refuzat sa mai cladesti la visurile tatalui tau! (citeste articole despre codependenta si narcisism)

 

Nu mai locuiesc cu parintii de aproape 10 ani, decat cu scurte pauze, sau vizite de o noapte sau doua. De trei ani buni, sunt singur pe picioarele mele, locuiesc cu chirie, si de aproape doi ani nici nu m-ai lucrez cu tata. Totusi, simt că parcă depedența asta emoțională încă mă mai "ține" legat de ei. Mama, cel puțin se simt foarte ofensată si în același timp, suferă enorm din cauza acestui "divorț".

[Mewtwo 325]

Totusi, simt că parcă depedența asta emoțională încă mă mai "ține" legat de ei. Mama, cel puțin se simt foarte ofensată si în același timp, suferă enorm din cauza acestui "divorț".

Da, e excelent ca locuiesti singur, dar parintii romani nu prea isi ajuta copiii sa devina independenti. Stau agatati. Am observat, totusi, ca poti sa te rupi de ei daca iti indrepti gandurile puternic catre altceva- catre TINE si catre ce vrei tu de la viata (ii anunti ca sistemul tau de valori e exact opus sistemului lor de valori- asta se intampla in mod normal in adolescenta cand tinerii se razvratesc pana rup cordonul ombilical). Problema e ca narcisistii au impresia ca exista fraieri carora le place sa cladeasca la visurile lor si tot incearca sa te prinda inapoi in rolul ala (aici ma refer si la mine, am fost in rol de codependent).

 

Pot fi parintii, sau problema poate fi si de la serviciu (exista si sefi care se agatza). Cand iti schimbi personalitatea (mentalitatea) se schimba si atitudinea lor (din cauza asta am pus videoclipuri cu oameni care militeaza sa gandesti de unul singur).

Editat Septembrie 21, 2014 de MeerKat

[Athmy 2564]

Mie mi se pare ca este o obsesie in a explica comportamentul sau personalitatea unui adult prin prisma modelelor parintesti, si denota o codependenta de parinti ingrijoratoare prin faptul ca ne definim prin realizarile sau esecurile parintilor, prin amprenta lor definitorie asupra noastra, si nu prin ceea ce ne individualizeaza si ne reprezinta ca fiinte autonome. Nu este necesar sa rupi legaturile cu parintii ca sa te regasesti pe tine insuti. Trebuie sa cauti ceea ce te face fericit si nu un patern in cadrul caruia sa functionezi pe mod automat.

[Felix_B 47]

Cred ca ai starea asta din lipsa de responsabilitati reale, esti un fel de propriul tau copil. Plafonarea la care te referi, este imposibilitatea de a-ti impartasi experienta catre un om in dezvoltare. Faptul ca stai cu chirie si esti un angajat anonim te-a dus fix in miezul normalitatii, si nu stii sa definesti "excentricitatea" care sa te scoata din cercul rutinei. Foloseste-te de propria experienta, ca afacerea "falimentara", observ-o din afara. Nefiind implicat emotional, te pun pe tine in rolul de "leader" si pe tatal tau in rolul "manager-ului". El, ca finantator, a aranjat lucrurile in asa fel incat sa iasa tot in castig. Tu, ce-ai avut si ce-ai pierdut, ai ramas tot pe zero. Situatia e amuzanta, ca asa sunt oamenii cu bani, ar vrea sa fie condusi spre afaceri profitabile, insa sa para initiativa lor. Loosers! Tu ce crezi? Vrei bani? Experienta? Viata personala? Alege! Compileaza! Nu va alege nimeni in locul tau, nici macar cei ce vor sa castige de pe urma ta.

Atmosfera din familia ta pare a fi una de incapacitate de cooperare, de dialog, de joaca, totul apare ca foarte serios. Ai incercat sa frecventezi cercuri de oameni mai senini, o gluma, un banc, o cooperare cu o alta firma, ceva sporturi de echipa? Toti suntem robotei la munca, pana glumim, si gluma e asa, haz de haz, in special autoironia fina. Cred ca poti. Sigur. Pentru linistea ta, taica-miu e tot genul "ala". Relatii, bani, incuntari, griji. Om de afaceri. Asa crede el. Intre timp, mi-am facut afacerile mele, viata mea. Fiecare cu ale lui, dupa cum a ales. Din punctul meu de vedere, e foarte comic, doar ca nu ii pot spune in fata "Ba, esti extraordinar de penibil!". Nu. S-ar intrista si mai tare. A tras toata viata sa faca avere, sa poata trai in tihna, sa mearga in calatorii, sa picteze, aiureli din astea de lume buna. Nu merge in nici o calatorie, sa nu scape afacerile din mana, nu picteaza, nu isi vede nepotii, e ca un tinerel corporatist care si-a luat un Lamborghini nou la doi ani dupa terminarea facultatii. Si, comedia adevarata e cand se uita la mine si zice: "Parca esti tata!". Hm! Pot sa-i zic ceva? Nu. Pe bunicul l-am prins pana la vreo 7 ani, asa ca nu am cum sa-mi dau cu parerea. A ramas orfan pe la vreo 2 ani si rudele l-au bagat argat la niste "boieri". Sluga. Curatenie, cumparaturi, grajdar, contabil, ajutor la bucatarie. Punand niste bani deoparte, s-a apucat de carausie pana cand l-au "aranjat" iar neamurile cu o casatorie traditionala, din interes funciar. Avand copii, i-a trimis la scoli, la meserii, care cum a putut. Asa ca tata a mostenit succesul, nu l-a luat de la magazin. Doar ca undeva, o lipsa emotionala, bunicii dupa tata, cine stie, l-au facut asa, ursuz. E interesant de stiut ca bunicul nu si-a fortat nici un copil sa urmeze vreo cariera anume, fiecare a fost liber sa aleaga, si dintre toti, doar tata i-a reprosat ca l-a lasat sa aleaga! A vrut sa fie sef, a ajuns sef si a aflat pe pielea lui ca nu mai avea cum sa dea inapoi! A devenit prizonierul propriei afaceri! M-a fortat sa preiau afacerea lui, ca sa ma poata concedia si sa-mi reproseze ca l-am abandonat. Sincer, aiurelile astea paroxistice nu le-am inteles niciodata. Probabil a preluat teama bunicii de a ramane singura, proiectata in copil (tata). Dupa moartea bunicului, tata a avut si mai mult succes, si in acelasi timp a devenit si mai nefericit. Bunicul era intr-un fel concurenta, emana o generozitate egalata doar de celalalt bunic, din partea mamei. Asta l-a facut si mai egoist. E comic in disperarea lui de a iesi in evidenta, pentru ca suntem 4 frati si nu se regaseste in nici unul. Un soi de narcisist care a dat comenzi, i s-au indeplinit ordinele, si intre timp a devenit evident ca se comporta ca un copil razgaiat, care avea atat de multe incat nu mai stia ce sa mai ceara. Case, masini, bani, relatii. Putere! Da! Si cu toate astea, nu mai are public pentru show. N-am vazut oameni sa rada de Audi. Tehnica germana nu e de ras. E viitorul. Robotii in slujba omului. A omului obosit, grabit si enervat de cei care rad asa, din orice.

[tadayo 3390]

Felix, tu trebuie sa fii fericit ca stii atat de multe.

"tata i-a reprosat ca l-a lasat sa aleaga!"

 

Auzisem ca pot reprosa copiii parintilor ca nu i-au lasat sa aleaga, dar sa reproseze copilul parintelui ca l-a lasat sa aleaga mi se pare culmea tupeului si ipocriziei. Adica reprosezi ca ai fost lasat liber. Daca erai fortat ai fi reprosat ca ai fost fortat. Nicicum nu e bine. Bine e ca ai cum reprosa, un sac care sa incaseze placerea de a reprosa.

 

 

"A vrut sa fie sef, a ajuns sef si a aflat pe pielea lui ca nu mai avea cum sa dea inapoi!"

 

Il nemultumeste ca a ajuns sef. Daca era un om simplu, l-ar fi nemultumit si asta. Problema e nemultumirea cronica, nu diversele circumstante ale vietii.

 

 

"M-a fortat sa preiau afacerea lui, ca sa ma poata concedia si sa-mi reproseze ca l-am abandonat."

Foarte dibace manevra. Imi aminteste de personajele malefice sau justitiare din "Misterele Parisului, Rocambole, Arsene Lupin, Fantomas".

[Felix_B 47]

Totusi, e ceva in natura umana care conduce catre un curs firesc, indiferent de motivele artificiale. Asta imi place la forumuri, ca sunt un soi de sezatori fara resentimente intre participanti. Vine omul cu problema, ceilalti dau cateva variante si pana la urma iese ceva. Win-win.