Logica tradiţională, precum şi procesul comunicării din viaţa de zi cu zi, se sprijină pe anumite condiţii ale raţionamentelor, numite principii logice sau legi logice fundamentale. E bine să stabilim că acestea reprezintă repere sau criterii prin care distingem între corect şi incorect şi că reprezintă nişte propoziţii indemonstrabile, considerate prime într-un sistem logic, din care pe baza unor reguli de inferare decurg alte propoziţii.
1. Principiul identităţii
A = id A
Orice formă logică este ceea ce este, altfel spus, are o individualitate aparte prin care este ceea ce este. Leibniz l-a formulat astfel: Orice lucru este ceea ce este.
Principiul identităţii se referă la faptul că, pentru anumite condiţii specifice, orice expresie e musai să îşi păstrează sensul pe parcursul unui anumit proces de gândire, altfel spus, în cadrul demersului logic noţiunile trebuie utilizate într-o singură accepţiune.
În cadrul unui discurs dat, conceptele folosite trebuie să fie identice cu sine, să rămână aceleaşi, în sensul că nu le putem schimba înţelesul după cum ne vine nouă bine. Când operăm cu noţiuni sau propoziţii cărora nu li se cunoaşte suficient înţelesul, principiul identităţii ne cere să precizăm în ce sens le folosim. Observăm că principiul identităţii conferă demersului nostru logic claritate şi precizie, încălcarea acestuia ducând la neînţelegeri şi confuzii.
2. Principiul noncontradicţiei
~ (P & ~P) ... adica, nu (P şi nonP)
Simplu spus, o propoziţie nu poate fi adevărată şi falsă în acelaşi timp. Acest rpincipiu statuează că este imposibil ca unuia şi aceluiaşi subiect să-i revină şi să nu-i revină acelaşi predicat, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Astfel, două enunţuri dintre care unul afirmă iar celălalt neagă acelaşi predicat despre acelaşi subiect, nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
De ex., în formula de mai sus considerând p afară plouă, formula devine: "Nu este adevărat că afară plouă şi afară nu plouă în acelaşi timp".
Principiul noncontradicţiei vizează respingerea unei contradicţii logice care, odată admisă sau trecută cu vederea, ar duce la imposibilitatea de a mai discerne între adevăr şi fals. Asumând o asemenea contradicţie drept premisă se poate ajunge în situaţia de a se putea demonstra absolut orice.
Observăm că respectarea acestui principiu, conferă coerenţă demersului nostru logic.
3. Principiul terţului exclus
A v ~A ...adică, A sau nonA
Principiul terţului exclus (sau principiul terţiului exclus, sintagmă folosită cu ceva vreme în urmă de filosofi precum Anton Dumitriu şi regăsită în Dicţionarul de Filosofie, 1978), expus de Aristotel în Metafizica şi în Analiticele secunde, vizează judecăţile contradictorii şi are în general formulările: "Este imposibil ca judecăţile contradictorii să fie adevărate în acelaşi timp" şi "Din două judecăţi contradictorii una este necesarmente adevărată, celaltă falsă şi nu este posibilă intermediara (ceea ce ulterior va deveni tertium non datur". Simplu spus, un lucru sau este sau nu este, a treia posibilitate nu există.
Principiul terţului exclus nu trebuie confundat cu principiul bivalenţei. Acum, e bine să ne reamintim că în logica clasică propoziţiile puteau lua doar două valori: adevărat sau fals. Acest lucru se exprimă prin principiul terţiului exclus: orice propoziţie este adevărată sau falsă, tertium non datur. Adică despre logica tradiţională, utilizând doar două valori pentru propoziţii, putem spune că este o logică bivalentă.
De mult s-a ivit cazul, în matematică (vezi teorema lui Fermat), fizică (vezi mecanica cuantică) şi-n alte domenii, când unele propoziţii nu puteau fi declarate nici adevărate nici false. În aceste condiţii, logica a făcut un pas înainte şi logicienii s-au văzut nevoiţi să introducă şi alte valori pentru propoziţii, decât numai adevărul şi falsul. Şi astfel o logică va putea admite trei valori pentru o propoziţie, fiind astfel o logică trivalentă - şi aici e musai să-m menţionăm pe marele logician Lukasiewicz care a făcut asta cu vreo 80 de ani în urmă, spunând că o propoziţie poate lua trei valori (adevărul falsul şi posibilul) şi prin asta deschizând, cum spuneam, perspectivele logicii polivalente. Mai departe, dacă va admite patru valori va fi o logică tetravalentă ş.a.m.d. Însă indiferent de aceste situaţii principiul terţului exclus îşi păstrează valabilitatea, deoarece coerenţa unui sistem de propoziţii este de neconceput fără a distinge între propoziţiile acceptate şi cele neacceptate.
Respectarea acestui principiu asigură riguare demonstrativă demersului nostru raţional şi explicativ.
4. Principiul raţiunii suficiente
A fost formulat şi introdus de Leibnitz şi se referă la faptul că orice afirmare sau respingere a unei propoziţii trebuie să se facă pe baza unui temei satisfăcător - o raţiune suficientă. Sau şi mai simplu spus: "Orice enunţ are un temei". Acest principiu cere ca orice afirmaţie sau negaţie, pentru a fi acceptată, să fie dovedită adică să i se arate temeiul şi într-un fel constituie reflectarea la nivel logic a relaţiei cauzale dintre fenomene.
Acest principiu asigură demersului nostru logic un caracter întemeiat.
*
În cele de mai sus am încercat o prezentare şi o explicare succintă a principiilor logice, considerate ca legi fundamentale ale gândirii, care îi asigură acesteia înlănţuirea şi baza necesară în drumul pe care îl parcurge de la cunoştinţe anterioare adevărate la noi cunoştinţe adevărate. Dacă mi-a scăpat ceva, dacă am greşit sau dacă n-am explicat satisfăcător, mea culpa. Vă aştept cu discuţii, completări şi critici.
