temporar a scris:
Tind sa cred ca-i autentic. Sa fie oare dispretul sentimentul care ne permite sa intoarcem spatele trecutului si sa mergem mai departe?
Nu e autentic. Dispretul ca si batjocora sunt mecanisme inconștiente de apărare, ne apărăm de ceea ce suntem, adică, oameni demni de dispreț și batjocură. Acest mecanism de apărare inconștientă se numește introiecție proiectivă. De aceea s-a spus, binecuvântați pe cei care vă blesteamă. Dacă nu mă credeți, încercați să stați pe termen relativ scurt cu persoane disprețuitoare. Să vedeți cum vă simțiți. Faceți și copii cu ele, să vedeți ce vor ajunge, psihopați. Să ne reamintim cum au numit părinții națiunii pe copiii națiunii*: găozari (actualul) și p..lime (cel din trecut, care acum e puțin închis), și mai sunt destule adjective și la cei mai vechi. Altul e sentimentul care trebuie avut legat de asemenea persoane, teama de a nu ajunge ca și ele. Pentru că tendința există. Sau tu, temporar, crezi ca un popor care a dat profeți în trecut (pe care unii batjocoritori fără minte, îi consideră azi, schizofreni), puteau da pe urmă toți înțeleptii (căci toți sunt din același neam, restul au clădit pe temelia lor) care ne-au învățat de bine? Nimeni nu zice să stai cu persoanele respective, dar dacă ești nevoit să stai, sa zicem, disprețul afișat, va mări intensitatea cu care ele te vor persecuta. Și în final se ajunge la revoltă, la bătaie, la crimă, și ghici pe cine va pedepsi codul penal.
copiii națiunii* - astăzi copiii națiunii care s-au introiectat cu disprețul îndurat de la părinți, sunt gata să-și dea în cap unii altora. Grămada cere vârf. Voi puneți vârf păcatelor părinților.., pentru ca oamenii trăiesc iluzia că disprețuind se pot despăgubi pentu umilința îndurată, au iluzia că sunt superiori cumva. Dar de fapt, sunt ca și părinții lor. Persoanele care nu rup acest cerc, rămân vulnerabile, adică e suficient să simtă disprețul altora ca să se simtă iarăși copii mici și neputincioși. De acea, toată viața lor vor face eforturi (care e un miraj, un driver, câte eforturi trebuie sa fac, nenumărate, permanent, și tot nu e suficient, deci nu pot avea odihnă niciodata, și se ajunge la supaadaptare) și vor deveni niște sisifi triști în final. Iar cei răi, vor râde de ei. Unii, pot deveni și sisifi confuzi, iar asta se mai numește și nebunie. Apoi vine lamentarea, m-am sacrificat și deagaba, am fericit pe batjocoritorii noștrii, etc. și tot așa, depresia se adâncește din cauza...vanității. Căci toți care au ajuns nebuni, au ajuns din cauza vanității (Alfred Adler, un alt...evreu).
