Jurnalul unui vagabond

[Redondo 223]

Lumea trece pe langa mine si ma priveste ca pe un ultim gunoi, sunt privit de parca le fur painea de la gura si ii fac nefericiti de fiecare data cand ei trec pragul casei lor, acele case cu caldura si mancare-n frigider.

 

Ma gandesc tot timpul daca eu as fi facut la fel, daca eu as fi privit in acelasi mod pe unul ca mine, daca l-as fi privit in scarba pe Misu, cel cu care mai impart coltucul de paine cand ne intalnim la popota. Nu sunt trist pentru ca ei sunt mai buni ca mine, sunt trist pentru ca ei ma desconsidera si ma renega ca si om, ca si fiinta, ca si unul ce le seamana.

 

Astazi am primit o bucata de cozonac, limba mea dansa din cauza gustului, iar stomacul a lesinat de bucurie. Sa mananc cozonac e de parca voi, cei ce frunzariti aceste randuri, ati manca sarmale sau alte bunatati de revelion sau de Craciun. Stiu cum sunteti, mancati pana nu mai puteti, iar dupa aceea vomitati tot ce ati mancat sau, mai rau, ajungeti la spital.

 

Acum, ce nepoliticos sunt, am inceput sa va critic inainte de a ma prezenta – sunt cel ce-l ocoliti cand il intalniti pe bulevard, pe o banca de sub castanii ruginiti, sunt: un vagabond ploiestean.

 

Am fost si eu ca voi, normal, cu casa, masa, familie, televizor, pat si mancare de trei ori pe zi. Ce s-a intamplat? Nici eu nu mai stiu, am ajuns pe strada cand eram inca copil, iar de atunci multa vreme a trecut, frigul m-a cocosat, iar caldura m-a subtiat.

 

Acum sa ne-ntoarcem in vremurile noastre si sa lasam amintirile pentru o data viitoare. Timpul m-a invatat ca daca vreau sa supravietuiesc trebuie sa imi aleg prietenii cu grija, iar eu am avut atata grija incat prietenii mei as fi putut sa-i numar pe o mana, daca aveam 6 degete: Misu, Sava, Trotil (am sa va povestesc intr-o zi despre el), Maria Nebuna, Gica si Nero (da, este un caine).

 

Ne mai intalnim din cand in cand, discutam despre ce am mai vazut, ce am mai patit si cum ne-a mai lovit norocul. Doar unul dintre cei 6 prieteni sta tot timpul cu mine, acela este Nero – prietenul, amicul, fratele, paznicul, si cam tot ce poate fi un caine cu care-ti petreci toata ziua.

 

Impartim painea, salamul ce reusim sa-l cumparam dupa ce muncim o zi intreaga, traim o adevarata aventura, o adevarata excursie in jungla mecanica. Ne tinem cald unul altuia, ne pazim spatele unul altuia, suntem precum o piatra si pamantul, oriunde ai arunca piatra tot ajunge la pamant, suntem de nedespartit.

 

Ieri m-am amuzat pe seama lui, oricat de educat ar fi tot caine este, asa ca la vederea unei pisici a inebunit, a fugit ca un glonte din teava pistolului si a vrut sa prinda acea pisica, presupun ca vroia doar sa-i spuna ceva, insa ghinionul unuia este norocul altuia, anume ca pisica s-a urcat in primul copac din imediata apropiere. Degeaba s-a chinuit Nero sa ajunga la acea pisica, statea in acel copac si parca radea de saracul caine, iar din cand in cand Nero ma mai privea cu niste ochi ce parca-mi cerea sa-l ajut sa o prinda, sa-i fac vant pisicii cu un bat, poate cade acolo unde trebuie, anume in labele prietenului meu, insa oricat de prieten imi este nu puteam sa-l ajut sa faca asa ceva.

 

S-a dat batut atunci cand vecinii au inceput sa se planga de acel latrat si incepuse sa arunce cu lucruri in el, de obicei asta este semnalul nostru ca trebuie sa plecam, atunci cand lumea arunca cu lucruri in noi.

 

Este destul de tarziu, trebuie sa imi pregatesc patul – este din acela tip king size, facut dintr-o cutie pentru un frigider dublu. Nero doarme la spatele meu, acolo este cel mai mare curent, insa suporta ca un erou, dar nici eu nu-l las de izbeliste … il ajut cu o patura primita de la o doamna tare draguta. (sursa http://www.iploiesti.ro)

 

II

 

Din cand in cand trebuie sa mai vizitez si capitala, acel oras unde vagabonzii nu sunt vagabonzi singuratici, ci sunt organizati, grupati pe echipe, pe locatii – in functie de reputatie isi primesc si zona.

 

Dar nu fac totul de capul lor, sunt condusi de oameni ce au casa, masa, familie si bani – cel mai important lucru pe lumea asta.

 

De obicei plecarea mea spre capitala se face seara, joi seara, pentru ca a 2-a zi sa fiu inca de dimineata la gurile de metrou pentru a strange un ban, ii spun eu murdar. Nu-mi place sa cersesc, dar sunt nevoit, pentru ca alta solutie nu am, de muncit am incercat, insa nu sunt multi ce suporta un zdrenturos sa-i atinga lucrurile, am vrut sa car gunoiul, sa fac curatenie prin curte, rar gasesc oameni ce vor sa-mi permita acest lucru, cei mai multi cred ca am sa revin noaptea si am sa le fur din casa, nu o spun cu voce tare, dar se vede in ochii lor si in comportamentul rigid cand sunt in preajma mea.

 

La Bucuresti lucrurile sunt complicate, mi-a luat ceva timp pana am invatat obiceiurile si locurile pe unde sunt prietenii mei organizati, pe unde-si fac veacul in fiecare dimineata.

 

Ei isi stiu zonele, stiu unde este cel mai profitabil loc, in fiecare moment al zilei, de aceea eu sunt in locurile cele mai neprofitabile, dar ma multumesc si cu ceea ce strang in locurile respective, banii stransi imi asigura traiul pentru weekend si, daca am noroc si Nero nu mananca ca un porc, imi ajunge chiar si pentru inceputul din saptamana.

 

Ca tot a venit vorba de Nero, asta este singurul moment cand trebuie sa-l las acasa, in Ploiesti (am cea mai mare casa – se intine pe toata suprafata orasului, haha), pentru ca nasul nu ma lasa sa-l tin cu mine, si-n plus nici lui nu prea-i place sa calatoreasca cu trenul, o singura data am facut greseala asta, asa ca la intoarcere a trebuit sa ma intorc pe jos, alaturi de el.

 

Acum sa ne-ntoarcem la zonele din Bucuresti, unde nu poti cersi dupa bunul plac, asta daca nu-ti place sa-ti iei bataie de la grupul pe care l-ai suparat. Eu am gresit odata, mi-am cerut scuze, am facut niste ochi asa cum face Nero cand greseste si m-am ales doar cu un sut. Am plecat cu inima busind in piept, speriat ca nu mai ajung acasa, in orasul lui Mos Ploaie, asa ca din acel moment sunt mai atent cand apelez la mila oamenilor de pe strada, pentru a avea ceva de mancare. In Bucuresti iti dai seama repede care face parte dintr-un grup organizat sau care este pur si simplu infometat: cei organizati fac nazuri daca primesc un covrig sau o paine, eu daca primesc una din cele mentionate incep sa-mi sticleasca ochii.

 

Cu ochii impartiti in zece parti, pentru a nu fi prins pe picior gresit de vagabonzii din Bucuresti, intind mana, timid, pentru a primi ajutor, iar cand strang 25-30 de lei plec acasa, nu vreau sa-mi intind norocul, cei ca mine isi gasesc sfarsitul pentru si mai putin de atat.

 

Trebuie sa contribui cu cativa lei, in contul nasului de pe tren, daca vreau sa ajung acasa, iar alti 2-3 lei trebuie sa-i pastrez pentru a avea cu ce sa ma intorc saptamana urmatoare in capitala.

 

Vara, cand era caldura aia insuportabila, mi se urcau piticii la cap, iar cand ma intorceam acasa ma opream la primul chiosc cu inghetata si-mi cumparam una cu ciocolata, din aceea la 1 leu. Asta era felul meu de a cheltuii banii nebuneste, asa cum fac unii cu bautura cand isi primesc salariul. Nu sunt genul sa beau pentru a-mi acoperi sentimentul de foame, nu-mi place bautura, n-am baut si nici nu am de gand sa ma apuc. De cand unul dintre prietenii mei a murit din cauza bauturii, intr-o iarna geroasa a adormit afara, in ger, si acolo l-am gasit nemiscat si fara suflare, de atunci urasc bautura si ma cert cu Trotil tot timpul, nebunul sta cu sticla in mana de parca este o malformatie – ceva crescut pe el.

 

Dar cum Trotil isi distruge viata si se omoara, usor dar sigur, cu ajutorul bauturii, este o alta poveste, acum trebuie sa cobor din tren, am ajuns in Gara de Vest, iar Nero ma asteapta pe peron, asa face in fiecare saptamana, de mai bine de 1 an. S-a invatat, stie la ce ora vine trenul, asa ca si-a facut un obicei in a ma astepta. Sa-l vedeti ce figura face cand intarzie trenul, incepe sa ma caute si sa latre la trecatori, de parca ar vrea sa-i intrebe daca m-au vazut.

 

De fiecare data ii opresc cel putin un covrig cand ma intorc din Bucuresti, probabil din cauza asta sta pe peron, isi asteapta covrigul. Il scot din buzunar, il ia usor din mana mea si merge agale pe langa mine, cu covrigul in gura si asteapta pana la culcusul nostru sa-l manance.

 

Trecem mai intai pe la alimentara, scot 5 lei de la soseta, cumparam o paine si cateva felii de parizer, mergem acasa si facem un adevarat ospat. Hotul mananca covrigul ultimul, stie ca este al lui si eu nu-l mananc, mai intai mananca din ce cumpar. Cu burtile pline ne retragem in conacul nostru dintre blocuri unde incercam sa prindem cat mai mult somn … noapte buna!

 

III

 

Un barbat trebuie sa fie dur, sa suporte toate greutatile vietii, sa mearga cu pieptul inainte indiferet de problemele intampinate, sa lupte pana la ultima suflare, dar din pacate trebuie sa recunosc ca-mi plang in pumni de suparare, de necaz si ghinion. Merg pe strada si ma bucur pentru restul oamenilor ce au o familie la care sa ajunga in fiecare seara, insa ii pare rau cuiva pentru mine ca n-am unde sa ma duc?, oare stie cineva ca familia mea este formata dintr-un caine?, lucru de care nu-mi pare rau, ma bucur nespus ca-l am aproape – Nero nu este doar un caine, el este fratele, tatal, prietenul, vecinul si fiul meu, dar indiferent cat as vorbi cu el, chiar daca eu zic ca ma-ntelege, as vrea sa-mi raspunda, sa-mi spuna ca va fi mai bine, ca vom trece peste tot si vom ajunge si noi bine.

 

Cu timpul ajungi sa-ti pierzi orice speranta, ajungi sa nu mai crezi in noroc si cum se spune ca omul isi face singur norocul, indiferent cat am incercat, pana acum norocul produs mi-a adus mancare cat sa trec peste cate-o noapte geroasa si neprietenoasa cu oamenii fara adapost, fara caldura, fara casa, sunt recunoscator si pentru acest noroc, dar ca orice om ma oftic pe necazul meu, pe greutatea dusa pe umerii mei mult prea slabiti, insa pot spune ca am avut si zile frumoase in viata, zile ce m-au facut sa ma simt uman, sa ma simt important, zile precum cele

Cand l-am cunoscut pe Nero

 

Era o zi calduroasa de vara, iar eu mergeam pe “Drumul Oaselor”, o alee lunga fix cat 247 de pasi facuti lejer, era una din ocupatiile mele – sa-mi numar pasii facuti. Pe ambele parti ale stradutei erau pomi, iar umbra si vantul ce adia domol printre frunze formau un mic paradis pentru mine – pace si liniste, locul unde puteam sa merg fara sa fiu atacat de privirile civililor (asa le spun oamenilor ce nu locuiesc pe strada) si puteam sa-mi adun gandurile, sa uit de problemele mele, de necazuri si-mi puteam imagina ca merg pe o alee din livada mea, imi place sa visez ca am o casa mare, cu livada, gradina si mult spatiu verde unde sa lenevesc toata ziua. Numele de “Drumul Oaselor” l-am pus intr-o zi cand am gasit in jur de 50 de oase imprastiate peste tot pe acea alee, cel mai probabil cineva de la un abator a aruncat mai multe oase, iar cainii le-a imprastiat peste tot prin zona.

 

Ce nu stiam eu despre acea zi de vara era faptul ca viata mea urma sa se schimbe, sa ia o intorsatura destul de ciudata, a fost ziua in care l-am gasit pe Nero. Un planset se auzea de langa un pom, parea un planset de copil, de un suflet abandonat, un planset ce venea dintr-o punga parasita la radacina unui pom – m-am apropiat de punga, am deschis-o si am gasit 4 catelusi, din pacate doar unul mai misca. Abia ii daduse ochii, era mic, avea niste labute cat degetul meu mic, era firav, era ca un copil, un copil ce nu-l puteam abandona pur si simplu acolo unde a fost parasit sa-si gaseasca sfarsitul.

 

Nu avea dinti si era cat o sticla de jumate de litru, poate chiar mai mic, dar am hotarat sa-l pastrez, sa incerc sa-l cresc. In primele zile mergeam cu el in buzunar, stateam langa alimentara si apelam la mila celor ce-si faceau cumparaturile daca-mi pot cumpara si mie putin lapte sa-l pot hrani. Oamenii erau intelegatori, ma ajutau sa-l cresc, iar din cand in cand primeam si eu o paine.

 

Dupa o scurta perioada de plimbat cu el prin buzunar, catelusul mic cat o sticla de jumate a crescut, ajunsese cat o sticla de un litru, dar o sticla mai rotunda, ca o mica butelie. Nu-l mai puteam cara in buzunar, a trebuit sa-l las sa mearga singur, asa ca-l lasam pe jos si ma urma peste tot unde mergeam. Chiar daca in incercarea de a fugi dupa mine el ajungea sa cada-n bot – nu se dadea batut, se chinuia, iar de fiecare data cand cadea, se ridica si ajungea sa fuga mai bine – la un moment dat incepuse sa fuga cu fundul intr-o parte, am observat ca asa fac toti cainii mici, dar el parea sa aibe ceva special, acel ceva, fie asta vedeam doar eu, tinand cont ca l-am crescut ca pe propriul fiu, de mic l-am crescut cu lapte, pana cand a ajuns sa manance singur – era ca un copil – se comporta ca unul, manca dezordonat ca unul, chiar ma si privea ca unul.

 

Numele de Nero a venit dintr-un vis – eram intr-un parc si ma jucam cu un caine mare, un caine frumos si jucaus, ii tot aruncam un bat, iar de fiecare data cand il strigam sa-l aduca inapoi il strigam “Nero”, m-am gandit ca e destinul, ca e pur si simplu o coincidenta, cert e ca acel caine a fost strigat din acel moment doar acest nume: Nero.

 

Timpul trecea, cainele, sau cum imi place mie sa-i spun – copilul, crestea, se obisnuise cu mine, ma asculta, ne aventuram in locuri noi, de parca eram niste copii plecati intr-o expeditie pe taramuri necunoscute.

 

De atunci au trecut ani si ani de zile, si nu pot sa nu ma gandesc cu groaza la perioada urmatoare. Stiu ca va veni momentul cand va trebui sa-i spun la revedere si sa merg mai departe, sa uit totul si sa trec mai departe, dar spre bucuria mea o astfel de zi vine odata pe luna, atunci cand incep sa procesez toate gandurile si ideile mele nenorocite despre viitorul meu si al lui Nero.

Editat Decembrie 31, 2012 de Redondo

[Ea. 8993]

:(

[Ciocârlan 7725]

Nu cumva sa ma prinda dimineata pe forum, la cat feed-back am de citit.

[ieri 1198]

Povestea e impresionanta! E de apreciat cata daruire a putut sa aiba fata de cainele lui! Viata de vagabond e chinuita. De asta ziceam eu ca munca de jos trebuie platita la adevarata ei valoare. Altfel se ajunge in situatii urate ca cea exemplificata de Redondo.

 

Decat sa stau cu cei din "inalta societate" - mai bine cu un "vagabond" ca cel din aceasta poveste.

Editat Ianuarie 2, 2013 de Me and the Grave

[The Unknown 15043]

De cand scriu vagabonzii jurnale??? E un on fara adapost practic, nici nu stiu daca se identifica cu un vagabond.

[Athmy 2564]

este fictiune, doar ca sa ne facem o idee despre lumea oamenilor fara adapost

[Two 1995]

Povestea e impresionanta! E de apreciat cata daruire a putut sa aiba fata de cainele lui! Viata de vagabond e chinuita. De asta ziceam eu ca munca de jos trebuie platita la adevarata ei valoare. Altfel se ajunge in situatii urate ca cea exemplificata de Redondo.

 

Decat sa stau cu cei din "inalta societate" - mai bine cu un "vagabond" ca cel din aceasta poveste.

Ce ti se pare atat de impresionant ? Este doar o plasmuire literara, o fantasma a imaginatiei lui, a celui ce a deschis topicul.

 

Ce vezi asa "nobil" in a fi boschetar ?

 

Poate doar faptul ca ti se pare ca dispune de o libertate anume,ca leneveste toata ziua si nu este obligat de responsabilitati sa mearga la munca, pentru a subzista si ca a scapat de corvoada sociala in care trebuie cu totii sa fim prezenti. Dar asta este doar o iluzie.

[Athmy 2564]

este o poveste fermecatoare, intr-adevar, din care fiecare invata ceva, asta in cel mai bun caz

 

dar nu o sa gasesti vagabonzi vorbind atat de frumos, cu o atat de candida blandete si o intelegere uluitoare a resorturilor sufletesti.

este improbabil, dar multi cad in capcana.

 

in viata reala aproape nimeni nu este atat de bun, desi ar fi de dorit. in viata de vagabond, nici atat.

desi sunt oameni batrani care cersesc foarte demn, dar la ei este vorba de altceva. intotdeauna batranetea induioseaza, iar cand unui om batran ii este foame sau frig, este ca un copil aproape.

 

Dar asta este doar o iluzie.

 

daca ar realiza ce efecte disturbatoare are o viata de vagabondaj asupra psihicului, probabil ar cauta si munca cea mai prost platita si ar fi vesnic recunoscator.

[Two 1995]

este o poveste fermecatoare, intr-adevar, din care fiecare invata ceva, asta in cel mai bun caz

Aia da, este o licenta poetica, dar nu este nimic impresionant. In plus nu cred ca se poate compara un vagabond cu un batran neputincios, care este impins de nevoie sa isi calce demnitatea in picioare doar pentru a putea supravietui.

 

Aia da, este impresionant. Pentru ca toti imbatranim, si speram ca nu vom ajunge intr-o asemenea situatie.

Cu toate acestea nici cei care sunt acum asa, nu si-au inchipuit la vremea lor ca vor ajunge in acest fel.

[Redondo 223]

sursa e site-ul iploiesti.ro. am pus pe undeva sursa.

 

nu cred ca e chiar fictiune. adica nu autorul e vagabondul dar sunt convins ca povestea e inspirata (daca nu toata adevarata) din viata unui vagabond.

 

si e impresionant. el spune ca vrea sa munceasca dar nu-l primeste nimeni. cei care spun ca nu e impresionant au devenit insensibili la suferinta oamenilor.