Jump to content
Forum Roportal

Search the Community

Showing results for tags 'sentimente'.



More search options

  • Search By Tags

    Type tags separated by commas.
  • Search By Author

Content Type


Forums

  • Omul si Societatea
    • Astrologie si paranormal
    • Dragoste
    • Frumusete
    • Sanatate
    • Economic
    • Legislatie
    • Politica
    • Religie si spiritualitate
    • Copii
    • Nunta
    • Implicare sociala
  • Arta si Cultura
    • Educatie/Invatamant
    • Filozofie
    • Fotografie
    • Grafica 2D si 3D
    • Limba si literatura
    • Pictura
    • Teatru si opera
    • Istorie
  • Timp Liber
    • Casa si gradina
    • Gastronomie
    • Televiziune si cinema
    • Muzica
    • Sport
    • Hobby-uri
    • Turism
  • Animale
    • Cainele
    • Pisica
    • Pesti
    • Pasari
    • Rozatoare
    • Adoptii
    • Anunturi animale
    • Targuri, expozitii/ Asociatii, ONG-uri
    • Discutii diverse
    • Arhiva
  • IT & Calculatoare
    • Software
    • Hardware
    • Calculatoare
    • Jocuri
    • Internet
  • Stiinta si Tehnica
    • Auto / Moto
    • Electro
    • GSM
    • Stiinta, Tehnica si Inovatii
  • Varia
    • Discutii diverse
    • Bla bla bla ...
    • Coltul vesel
    • Coltul trist
    • Teoria chibritului
    • Regional
    • Diaspora
    • Evenimente
    • Stiri
    • Promovare / anunturi
  • Multilanguage
    • International Area
  • Reteaua Roportal
    • Roportal
    • Desenatori

Blogs

There are no results to display.

There are no results to display.


Find results in...

Find results that contain...


Date Created

  • Start

    End


Last Updated

  • Start

    End


Filter by number of...

Joined

  • Start

    End


Group


AIM


MSN


Website URL


ICQ


Yahoo


Jabber


Skype


Location


Interests

Found 3 results

  1. Pornesc abrupt, o să mă refer întâi la exemplul dat altundeva, referitor la milă și la iubire. De la ce definiții am porni? Există vreo asemănare între cele două? Care sunt deosebirile? Ce situații contradictorii vedeți, când ar trebui să simțim iubire, și nu milă, sau invers? Genul acesta de întrebări ne interesează în special pe topicul ăsta. Părerea mea, pentru început, pe scurt, și o să tot revin, este aceea că nu au nici în clin, nici în mânecă, ba chiar le văd poziționate pe paliere antagonice. Cel mai empiric mod de a le departaja astfel este dat chiar prin senzațiile pe care ni le oferă cele două sentimente; în cazul iubirii, senzațiile sunt înălțătoare, întregitoare, asociate bucuriei, libertății depline, căldurii interioare, pe când, de partea cealaltă a baricadei, mila vine însoțită de tristețe, de un fior neplăcut prin coșul pieptului, eventual de deprimare, teamă, tremur, durere. Intrând acum pe explicația psihologică și filozofică - oarecum, părerea mea este că iubirea naște un raport egal cu o altă ființă, pe când mila te plasează pe un plafon superior, unde cumva subconștientul sau chiar rațiunea ta face departajarea (cel mai adesea involuntar): „eu sunt bine, sănătos, dar tu, așa amărât, rănit...”. Fără să vrei, în loc să îl ajuți tu pe celălalt să intre pe starea ta, de presupus că inițial este bună, preiei tu doborârea interioară a celuilalt - sau o creezi, dacă respectivul sau animăluțul înfruntă acea durere fără pesimism. Și tocmai de aceea cred că, dacă vrem cu adevărat să ajutăm pe cineva care suferă, ar trebui să îi trimitem iubire, și nu milă, putere înălțătoare, lumină, și nu sentimente care să destrame și mai tare. În seama empatiei aș pune mai mult componentele intuitivă și rațională decât emoțională, pe aceasta din urmă văzând-o ca milă în forma ei pură (ca o scurtă și ad-hoc definiție, aș zice că mila este componenta emoțională a empatiei). Așadar, chiar dacă rațional sau intuitiv empatizezi cu celălalt, când ai intrat pe partea emoțională și compătimești, te-ai încărcat automat cu negativitate și asta i-ai transmis și ființei rănite. Și chiar dacă raportarea, zicem noi, rațională, ar fi - eu de fapt mă pun în postura celuilalt, de asta arăt compasiune - ne dăm seama că totul pornește de la Eu, mine, automat Ego, ceea ce înseamnă orgoliu, și deci, ajungem iar la ideea de raport de supraordonare a ta față de ființa suferindă.
  2. Este prima mea postare pe acest forum, sper ca am postat in threadul potrivit. In urma cu 6 luni am cunoscut un baiat extraordinar. Ne-am cunoscut intr-un joc online si am descoperit ca avem interese si personalitati similare. Am trecut prin o gramada de greutati impreuna, m-am daruit total si l-am ajutat sa treaca de o despartire dureroasa, iar apoi el mi-a fost alaturi in fiecare moment al zilei, m-a ajutat sa trec peste o experienta similara (diferenta e ca el a trecut printr-o despartire de iubita sa, in timp ce eu am trecut prin despartirea de cea mai buna prietena), mi-a fost suport moral, amic devotat si inspiratie. Apoi m-a ajutat sa depasesc zeci de alte situatii extrem de dificile, si pe zi ce trecea incepeam sa ma indragostesc treptat de el. La inceput ne petreceam aproape toata ziua impreuna...jucam un joc impreuna, apoi ne uitam la film, apoi vorbeam la telefon, intotdeauna gaseam ceva de facut si ne bucuram enorm unul de compania celuilalt. Dupa o perioada in care prietenia noastra a fost supusa mai multor incercari (gelozie din partea unui prieten de-al lui, gelozie din partea fostei prietene, distanta, etc), am stabilit ca am dat dovada de loialitatea necesara pentru a-l putea considera cel mai bun prieten. Asa a inceput totul. Am devenit cei mai buni prieteni, am vorbit ore in sir zilnic, am petrecut sute de ore in diferite jocuri online, am scris zeci de mii de mesaje (nu exagerez). Pe zi ce trece simteam ca ma indragostesc tot mai tare, am trecut prin tot felul de senzatii: fluturi in stomac, dorinta de a-l strange la pieptul meu, dorinta de a vorbi mereu cu el, pana la urma chiar dependenta de el. A fost prima data in viata cand m-am indragostit de cineva...prima data cand simteam asa atasament fata de cineva in 19 ani de viata. Cu toate ca stiam ca sentimentele mele o luau razna, nu am asteptat niciodata o relatie de la el. Nu mi-am dorit sa fim impreuna, nu i-am cerut nimic in schimb. Mie imi ajungea faptul ca ne petreceam majoritatea timpului impreuna, eram in extaz de fiecare data cand vorbeam cu el si am fost extrem de fericita. In timp am ajuns sa ne tratam unul pe celalalt drept frate si sora, cu toate ca stiam ca daca nu era distanta, situatia dintre noi ar fi fost probabil diferita. Nu m-a deranjat asta, dimpotriva, ma bucuram enorm sa am o persoana atat de apropiata caruia sa ii pot spune "frate", ma bucuram ca ma considera parte din familia lui, ma bucuram ca ma iubeste si ca eu il iubeam. Am ajuns intr-un punct in care ne spuneam zilnic unul altuia cat de mult de iubim si practic eram dependenti unul de celalalt. La fiecare alint, la fiecare vorba frumoasa, simteam cum imi tresare inima de fericire, parca eram drogata. Nu am trait ceva asa de intens in viata mea. Totul bine si frumos pana intr-o zi...acum vreo doua saptamani. M-am trezit si am realizat ca nu il mai iubesc. Probabil o sa sune ciudat, dar iubirea parca a disparut peste noapte. Cu o zi in urma ii spuneam ca e ingerul meu, mi-as fi dat viata pentru el, as fi facut orice, iar a doua zi dintr-o data, nu mai simteam nimic pentru el. Ba mai mult de atat, nu mai simteam nevoia sa vorbesc cu el, nu ma mai simteam fericita, iar conversatiile dintre noi pareau seci si nu imi aduceau nicio satisfactie. Din ziua aceea traiesc un iad...pentru ca nu pot sa imi explic cum e posibil sa iubesti pe cineva atat de tare si apoi dintr-o data sa nu il mai iubesti deloc. Am inceput sa ma simt EXTREM de vinovata, pentru ca el inca ma iubeste enorm, imi spune asta zilnic, imi spune faptul ca il fac fericit, ca eu sunt definitia fericirii, insa de fiecare data cand imi spune asta inima mea nu mai tresare de fericire...fericirea a fost inlocuita de un sentiment de tristete profunda, de VINOVATIE, pentru ca sentimentul nu mai era reciproc. De doua saptamani de cand s-a intamplat asta ma intreb zi de zi ce s-a intamplat. Nu mi-a gresit cu nimic, nu m-a suparat, pur si simplu m-am trezit fara sentimente. M-am framantat atat de mult incat la un moment dat am inceput sa am atacuri de panica, am inceput sa tremur si sa imi arda tot corpul si sa plang. De doua saptamani plang zilnic si ma intreb ce s-a intamplat cu mine si cum pot remedia situatia. Dupa cateva zile de suferinta si agonie deplina (nu am suferit in toata viata mea cat am suferit zilele astea cumulat), mi-am luat inima in dinti si i-am spus ca am nevoie de o perioada de singuratate. Desigur, nu i-am explicat ce se intampla in mintea mea, i-am spus doar ca am nevoie de cateva zile singura. Dupa doua zile, m-am intors, l-am contactat si am vorbit cateva minute. A fost prima data dupa toate acele zile de agonie cand am simtit ca il iubesc din nou. Am simtit atasamentul fata de el, am simtit caldura vocii lui, m-am distrat extraordinar cu el si am simtit fiori de bucurie si dragoste. Dupa conversatia telefonica am continuat sa vorbim prin mesaje, si i-am spus cat de mult il iubesc...pentru ca la momentul respectiv CHIAR SIMTEAM ca il iubesc, eram euforica, si simteam de parca ma indragostisem din nou. M-am pus in pat si mi-am imaginat ca e langa mine si ca il strang in brate, si a fost un sentiment atat de placut. Eram in al noualea cer. M-am gandit la el toata seara si am strigat de bucurie, am simtit ca m-am eliberat si ca am scapat de blestemul care a pus stapanire pe mine in urma cu cateva zile. A doua zi dupa asta ma trezesc total dezinteresata. Am vorbit cu el si simteam ca vorbesc cu un strain. Nu m-a induiosat cand mi-a spus ca ma iubeste, nu am fost fericita, practic a revenit starea de indiferenta si de vinovatie. Simteam ca nu il cunosc, nu eram deloc implicata in convorbire si cand mi-a scris cateva vorbe de alint am inceput sa plang pentru ca simteam din nou ca nu il mai iubesc. M-am saturat sa traiesc indurerata, vinovata si trista, si a venit momentul sa iau o decizie. Am mai multe alternative: 1). Sa las timpul sa decida - sa astept sa vad daca starea este temporara si sentimentele si interesul fata de el se vor intoarce in timp 2). Sa-i spun ce mi se intampla (ceea ce categoric NU vreau sa fac) - l-ar rani enorm de tare si nu merita asta, stiu ca e un om extraordinar si un suflet nobil care nu merita sa sufere 3). Sa continui prietenia ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat si sa ma oblig sa vorbesc cu el si sa imi petrec timpul cu el impotriva propriei mele vointe Poate cineva care a trecut printr-o situatie similara sa imi spuna ce se intampla cu mine si ce as putea sa fac? Daca continui sa incerc sa remediez situatia, o sa reusesc sau o sa inrautatesc lucrurile? Trebuie sa mai rezist si sa mai incerc sau sa pun punct pentru totdeauna? Ce se intampla cu sentimentele mele, o sa imi revin vreodata?
  3. capshunyk17

    Sentimente inadecvate

    Buna ziua, ma numesc Diana si am 18 ani. Nu prea stiu cum sa fac o introducere asa ca o sa trec la subiect. Mi-e putin jena sa vorbesc despre asta, mai ales alegand straini drept interlocutori ( nu o spun cu sens peiorativ, e pur si simplu un fapt ), insa trebuie sa o fac. De ceva vreme, am observat niste schimbari destul de tulburatoare la persoana mea si mai exact, a inceput sa-mi placa de profesorul de chimie. Placa, placa, asa cum se intampla atunci cand esti atras de o persoana de sex opus ( sau acelasi, putin conteaza ). Mentionez ca sunt in ultimul an de liceu si ca nu mi s-a mai intamplat vreodata asa ceva si nu am nici cea mai vaga idee de ce se intampla acum. Profesorul respectiv este un om matur, in toata firea, la 40 de ani, serios si disciplinat, nicidecum vreun ametit caruia ii place sa faca avansuri tinerelor "femei", nici vorba de asa ceva, nu mi-a dat niciodata nici cel mai mic motiv sau inteles ca ar avea vreo intentie necurata in privinta cuiva, cu atat mai putin intr-a mea. Cu toate acestea, nu pot impiedica ceea ce s-a infiripat in adancul fiintei mele. Pur si simplu s-a intamplat deodata. Intotdeauna mi-a placut de el ( inofensiv, ca de un model, cineva pe care admiri si atat ) deoarece asa cum am mai spus este o persoana serioasa, care stapaneste bine materia si foarte important, este capabil sa o predea si sa o transmita elevilor si am admirat si apreciat acest fapt, insa de la o vreme, spre uimirea ( si cel mai probabil si nenorocirea ) mea, aceasta admiratie a luat amploare si s-a transformat in ceva mai mult. Marturisesc ca inca nu m-am obisnuit cu gandul. Pe parcursul zilei ma surprind gandindu-ma la el, la orele sale, la modul in care vorbeste, in care ne priveste, la ochii sai cercetand sala de clasa, in pauze sper sa dau din intamplare peste el, sa il zaresc doar o clipa si in general abia astept ziua si momentul in care o sa pot pasi din nou in clasa si sa ma asez la locul meu obisnuit in timp ce el se afla la catedra pentru 50 de pretioase minute. E absolut ridicol ce povestesc, sunt constienta de acest lucru, insa oricat de nepotrivit ar fi, e adevarul. Nu stiu ce sa fac, cum sa ma comport, cum sa ma abtin, cum sa-mi potolesc bataile inimii la cea mai mica apropiere involuntara a sa, cum sa am grija ca nu cumva privirea sa-mi zaboveasca prea mult si prea insistent pe chipul sau, cum sa-mi fac glasul sa nu tremure atunci cand raspund la o intrebare. Imi cer sincere scuze pentru mini-romanul pe care l-am compus insa daca ati ajuns sa cititi pana la acest rand, sper ca imi veti intelege nevoia de a impartasi ceea ce simt cu cineva, fie si prin intermediul unui ecran rece, si ca nu ma veti judeca prea aspru, este complet neintentionat ceea ce simt. Daca ati fi in locul meu, cum ati reactiona, ce ati face mai departe? Daca aveti un sfat oarecare, va rog sa mi-l impartasiti, as avea nevoie mai mult ca oricand de unul. Multumesc mult pentru timpul si bunavointa acordata, o seara buna !
×