AntoniaF

Stiu, stiu ca aveti dreptate cu tot ce spuneti. Imi spun si eu asta zi de zi, dar nu reusesc sa cred sau sa ma conving. Durerea este atat de mare incat acapareaza toata fiinta mea. Incerc sa ma iau cu munca, sa citesc, sa fac orice, dar vine momentul in care ma izbeste realitatea si dorul de a vorbi cu mama, de a o auzi, de a o strange in brate. Efectiv nu pot sa accept ca asta a fost tot. Pana aici mi s-a dat fericirea si nu au stiut sa apreciez pe deplin. Si acum? Ma rog in fiecare zi la mama sa faca ceva sa ma ia langa ea. Pentru mine este un chin extraordinar viata de aici.

Ce credeti ca exista dupa moarte? Ne vom intalni? Exista lumea de dincolo? Ei ne vad pe noi?

Nu pot sa ma gandesc sau sa imi imaginez ca poate voi fi mama, sau sotie sau ambele, iar mama mea nu va fi acolo. Nu pot sa ma gandesc ca toate momentele in care ea este pionul de baza, nu vor mai exista. Aleg sa trec prin viata asta, doar pentru ca simt ca nu am posibilitatea de a alege. Dar durerea este, cum spui si tu, din ce in ce mai mare. Am avut si sper ca inca mai am, chiar daca in alt plan, o mama extraordinara, cum multi copii ar vrea, o mama cu simtul umorului, blanda si buna, corecta intotdeauna. O mama in adevaratul sens al cuvantului. O mama care a plecat si mi-a luat sufletul acolo cu ea. Aici a ramas doar 'o masina care functioneaza din inertie'. Nu inteleg viata asta, nu inteleg sensul...pedepse, lectii, karma? Oricat de mult as cauta, ajung in acelasi punct mort. Pe langa asta, o groaza de regrete, de momente in care am suparat-o, negandind ca nu voi mai avea timp sa repar, remuscari si frustrari.

Cat de frumoasa este povestea cu cei doi bebelusi, m-a facut sa plang. Credeti ca exista vreo solutie de a lua legatura cu mama? Crede cineva ca un medium este o varianta? Exista vreo sansa?

Multumesc! Am fost la cateva sedinte, iar la ultima mi s-a recomandat un fel de terapie-hipnoza, prin care sa retraiesc si sa imi amintesc tot ce s-a intamplat din momentul in care am aflat ca mama nu mai e. Psihologul care e si psihiatru, mi-a spus ca traind si repetend amintirea de multe ori, voi ajunge sa constientizez ca este o amintire neplacuta, sa accept si sa renunt la sentimentul de vinovatie. Vinovatie ca nu am fost acolo, ca oricat de mult am vrut, nu am reusit sa o salvez. Mi s-au sters o groaza de aspecte din momentul in care am aflat si pana in momentul inmormantarii. Mai tarziu am realizat ca unele momente nu se legau pentru ca aveam sterse cateva ore bune din memorie. Mi-e frica sa retraiesc asta. Nu stiu daca pot sa duc asa ceva. Mi-a spus in schimb ca s-a ajuns la trauma si ca el vede asta ca fiind singura solutie, altfel voi merge in continuare fara nici un progres. Sincer, de foarte multe ori ma gandesc ca nu mai vreau sa traiesc si fac totul din inertie. Nu vad un sens, o finalitate. Si mi se pare nedrept sa traiesc pentru tot restul vietii cu o parte atat de importanta care imi lipseste. Nu pot sa ma bucur cu adevarat de nimic si sunt convinsa ca nici in continuare nu o voi face. Sincer, nu imi mai doresc familie, copii, nimic. Atata timp cat mama nu se bucura alaturi de mine, sa o vad, sa o aud, simt ca e in zadar. Mi se pare nedrept. De ce se intampla lucrurile astea? Il am pe tatal meu, care sufera enorm si el, dar credeti-ma, parca nimic nu mai conteaza.

Buna seara, incep prin a va spune povestea mea si apoi vreau sa va cer sprijunul. In urma cu aproape un an de zile, mama mea a plecat dintre noi. A fost o moarte subita. A ajuns seara acasa de la munca, impreuna cu tatal meu. Noaptea s-a trezit, acuzand o apasare neobisnuita si puternica pe piept. Tatal meu a chemat salvarea, dar pana sa ajunga, mama mea nu mai simtea nimic. I-au facut un ekg, totul a iesit bine si nu au sfatui-o sa mearga la un control amanuntit-ecocord etc(la care s-ar fi vazut o afectiune). S-au pus inapoi la somn, mama punand durerea pe seama racelii severe pe care o avea si a crizelor de tuse. Dimineata s-au trezit, au baut cafeaua si mama spunea ca nu mai simte nimic. A spus doar ca se mai pune putin in pat sa se odihneasca, iar apoi sa mearga in decursul zilei la medicul de familie sa ii dea ceva pentru tuse, ceva mai puternic decat siropul pe care il lua. Mama lucra in ture lungi si era obosita. Tatal meu a lasat-o sa se odihneasca, crezand ca adoarme si facandu-si de lucru in atelierul de langa casa. A venit la ea dupa aproximativ o ora jum, dar mama nu mai era. In socul acela, el nu a realizat. A chemat salvarea, au incercat sa o resusciteze, nu au reusit si au constatat decesul, spunand ca 'trecuse ceva timp'. In urma autopsiei, s-a constatat ca o artera principala a inimii functiona doar 30 % si ca acolo s-a intamplat 'ceva'. Ceva-ul acela se pare ca ar fi fost un spasm care a durat mai mult, prea mult. Eu am aflat, iesind de la munca(locuiesc in alt oras) si sunandu-mi mama, care era mereu prima persoana pe care o sunam. Nu a raspuns. Apoi mi-am sunat tatal care mi-a spus :' mama nu e bine. mama nu e bine deloc'. Imi rasuna incontinuu cuvintele astea in minte. Dupa ce mi-a spus asta, a cazut reteaua telefoniei in care eram si nu am putut sa sun pe nimeni. Nu stiu cum am ajuns la locuinta unde stau si in prezent, nu stiu cum am reusit sa deschid laptopul si sa imi anunt colega de apartament sa vina acasa de la munca. Nu stiu cum am ajuns in orasul natal, cum au trecut zilele, ce s-a intamplat. Stiu doar ca atunci cand mi-am vazut mama acolo, am incercat sa gasesc aspecte care nu semanau cu ea, ca sa imi justific faptul ca nu este posibil asa ceva. Asta fac si in prezent. Pentru mine, mama este cea mai buna prietena a mea, este sufletul meu. De cand eram mica am trait cu frica asta. Sa nu pateasca mama ceva. Ii spuneam mereu: nu face asta, nu face cealalta..de multe ori o enervam. Incercam sa inlatur orice din jurul ei care ii putea face rau. Asta nu inseamna ca nu o mai suparam si enervam si eu, dar o iubeam si o iubesc enorm. Cand eram mica si dormeam amandoua, daca ma trezeam inaintea ei, ma uitam atent sa vad daca respira si e bine. Am trait cu frica asta toata viata..si acum? Acum sunt diagnosticata cu depresie severa pentru care urmez si un tratament. Nu ma ajuta decat sa nu ma concentrez suficient la ceea ce se intampla. Dar am momente de criza aproape zilnic. As face orice sa vorbesc cu mama mea. Sa stiu ce se intampla, e bine?ce face? Ma rog mereu sa ma ia acolo unde e ea. Nu tin si nu am tinut niciodata la lumea asta fara ea. As vrea sa vorbesc cu mama. Ma gandesc adesea la un medium, dar nu stiu la cine sa apelez. Daca nu este unul bun si voi avea o trauma si mai mare? Va rog din suflet, ajutati-ma.