Una din soluțiile de a scăpa de vinovăție după un rău făcut altui om este să-l consideri animal. În felul ăsta ai participat doar la o distracție inocenta. Dacă în alte epoci putea fi invocată ca scuză ignoranța, astăzi nu mai e posibil. Cine știe să citească, poate deschide o carte de biologie. Iar dacă și-ar cerceta propria cultură, ar afla mai multe despre om decât și-ar dori. În cazul în care nu s-a dumirit, s-ar putea cerceta pe sine. Dacă află acolo un om, probabil că se va simți vinovat.

O alta cale este aceea de a te considera și pe tine, cel cu răul, tot un animal. Ceva ce ar putea suna ca în proverbe, sau mai nou, ca în cărțile de biologie de care am mai vorbit: leul care mănâncă maimuța, peștele cel mare înghite pe cel mic, păianjenul care prinde muște. Și acest mod de a pune problema e riscant pentru că se poate dovedi că răul nu a fost făcut unui animal ci unui om, și, după cum se știe, omul este deasupra tuturor animalelor.

Mai exista varianta vânătorului care pleacă la vânătoare, și, prins complet de aceasta îndeletnicire străveche, rănește sau ucide alt om. O judecată dreaptă ar limpezi lucrurile.

Nota de față nu e pentru cei care cunosc bine diferența dintre om și animal, dar continuă dintr-un motiv sau altul să își trateze semenii ca pe animale. Până la ei nu ajunge ceea ce eu pot scrie.