„La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni.”(Ileana Vulpescu)

Mereu îmi atrag atenția fotografiile care prind în cadru oameni trecuți de tinerețe, familii cu copii adolescenti, și care-și spun: iubirea mea, sau iubirile mele, prin referire la partenerul de viață și la copii. Oameni care au niște ani împreună în spate, oameni care par să reușească să îmbătrânească împreună. Continuând să se iubească.

Eu nu cunosc starea asta, nu am avut…să-i zicem, poate, privilegiul, de a prinde rădăcini lângă un om. Recunosc și faptul că mă uit la acești oameni ca la o specie aparte și mai trebuie să spun că nu mă văd pe mine în situația lor. Să zicem că-i admir, dar nu îi înțeleg…nici măcar nu știu dacă aș avea motive să-i invidiez. Pentru ca să simți invidie e nevoie să resimți o lipsă, iar eu nu simt așa ceva…poate doar când îmi dau cu ciocanul peste degete încercând să repar câte ceva singură. Dar asta se întâmplă atât de rar încât nu declanșează decât cel mult o suită de ocări, nicidecum invidie, sau frustrări.

Ceea ce mă întreb mereu este cum au reușit să aibă o evoluție atât de asemănătoare încât să formeze, chiar și după ani, un cuplu iubitor. Asta înseamnă o căsnicie, o evoluție împreună, aici se pierd cele mai multe lupte. Pentru că, după ce se mai domolește pasiunea, partenerii nu par să înțeleagă că trebuie să țină strâns împreună de cârma bărcii, de-a lungul întregului drum, ca să nu se rătăcească unul de celălalt. De cele mai multe ori, unul rămâne țintuit la bord, iar celălalt o ia…vandra. Unele familii se rup definitiv, undeva după momentul acesta, altele, multe, rămân, chipurile, împreună, într-o conviețuire de conveniență, presărată cu multe momente amare și chinuitoare, pentru ambii parteneri, dar și pentru copiii lor.

Cei mai puțini și binecuvântați de zei necunoscuți mie, reușesc cumva să facă să înflorească o prietenie, marcată mai ales de o stare de grijă continuă pentru sufletul lângă care au trecut prin atâtea și care le-a fost aproape atâția ani. O grijă plină de respect. Cred că asta e fața pe care ar trebui să o ia iubirea în timp. Spun cred pentru că, așa cum mărturiseam, eu nu am reușit să ajung aici și de aceea, tot ce-mi permit să fac sunt doar presupuneri.

Este o enigmă pentru mine drumul lor prin căsnicie, dar mă bucură faptul că văd oameni care reușesc să-l parcurgă împreună și mă gândesc că încă există atenție, toleranță, grijă pentru dorințele, pentru nevoile, pentru visele celuilalt, de-a lungul unei întregi vieți, chiar dacă atât de rar. Nu sunt o pesimistă incurabilă, cred în posibilitatea de reparare a greșelilor, a lucrurilor, a vieților, dar știu că pentru asta există o condiție esențială, care se întâlnește extrem de rar: voința ambilor parteneri, exprimată simultan. De aici provine eșecul celor mai multe tentative de a salva căsniciile aflate în derivă.

Dar, de departe, cele mai spectaculoase cazuri, cel puțin pentru mine, sunt acele căsnicii în care cei doi au mare grijă să-și facă zile-fripte ani de-a rândul, pentru ca, deodată, o problemă majoră să-i aducă din nou împreună, umăr lângă umăr, cu încăpățânare, cu îndârjire chiar. Fie că e o problemă gravă de sănătate, o problemă serioasă a copilului, sau vreo nenorocire de alt gen, cei doi strâng parcă instinctiv rândurile și se transformă peste noapte într-un cuplu solid și setat pe interese comune, pe rezolvarea cu orice preț a problemelor, dând impresia că toate frecușurile trecutului au fost șterse cu un burete care le-a spălat bine de tot creierul. Când privești din exterior o asemenea situație, te poți întreba două lucruri: cum se pot purta de parcă nu a existat nicio mizerie în trecutul lor comun? Sau: ce rost au avut toate acele mizerii când uite ce bine se putea și fără ele?

Considerații din afara problemei…cam asta e tot ce facem noi în raport cu viețile altora.

Eu…mă bucur pentru cei binecuvântați de zei necunoscuți mie și încerc să iau ce e mai bun din viața mea, diferită de a lor. Nu resimt nicio lipsă, probabil din cauză că nu-ți poate lipsi ceva ce n-ai avut și nu ai cunoscut vreodată. E ca și când ai întreba un nefumător dacă îi lipsesc țigările. Și apoi să nu uităm că diferit nu înseamnă mai rău, poate că proporția de bine și de rău, de ușor și de greu rămâne cumva echitabilă în viețile fiecăruia dintre noi, iar cel mai important lucru este, la urma urmei, capacitatea individului de a se bucura cu tot sufletul său de ceea ce găsește bun și frumos în fiecare zi.

http://www.morganaimperial.com/2017/01/24/noroc-la-oameni-buni/