Sari la conținut
Forum Roportal
  • intrări
    32
  • comentarii
    0
  • citiri
    8234

Despre acest blog

Reflecții, verde viu și citate... altfel

Intrări în acest blog

 

De la Sfântul Valentin la Valentine`s Day

Încâlcite ițele originii sărbătorii din 14 februarie: versiuni diferite ale unor istorioare despre credință, războaie, iubire, martiriu, ai căror protagoniști sunt diferiți, dar poartă același nume care a născut o legendă – legenda Sfântului Valentin. Care, culmea, nu apare în calendarul catolic, numele său fiind îndepărtat din acesta din cauza originii obscure ale Sfântului, iar în cel ortodox este prăznuit în 30 iulie. Dacă insiști să descurci ițele, realizezi că au existat doi Valentini la originea acestei legende și că nu se înțelege datorită căruia dintre ei s-a ajuns la sărbătorirea zilei de 14 februarie ca zi a îndrăgostiților. Cert este că ambii au fost preoți creștini, martirizați cam în aceeași perioadă, doar că unele istorioare vorbesc despre un Valentin din Roma, în timp ce altele îl au ca protagonist pe episcopul de Terni. Pe lângă propovăduirea religiei creștine și minunile atribuite Sfântului Valentin, cea mai populară legendă se referă la cununiile religioase pe care acesta le oficia în secret, în ciuda hotărârii împăratului roman din acea vreme, Claudius al II-lea, de a interzice căsătoria în rândul soldaților săi. Episcopul Valentin a continuat să-i căsătorească pe ascuns pe creştinii care urmau să meargă la luptă, considerând că decretul emis de împăratul Claudius încuraja desfrâul şi dezmăţul printre soldaţii săi. De aceea, episcopul a încercat să-i convingă pe contemporanii săi cât de importante sunt valorile matrimoniale și a protejat dragostea curată dintre tineri, care se împlineşte prin căsătorie. Tot legenda spune că el ar fi cununat și un păgân cu o creştină. Interesant este, de asemenea, faptul că, la oricare Valentin se face referire, moartea acestuia a survenit ca urmare a schingiuirii în închisoare pe 14 februarie, martirizat pentru credința sa, doar că unul în 269, iar celălalt în 273. Legendele mai spun că, din închisoare, acesta ar fi trimis scrisori persoanelor iubite, ba chiar și uneia anume, semnate „Al tău, Valentin”, numele său devenind astfel sinonim cu iubirea, credința, căsătoria, uniunea pură dintre suflete. Stabilirea datei de 14 februarie ca zi în care se sărbătorește iubirea a fost făcută câteva sute de ani mai târziu, în 496, când Papa Gelasius I a avut ca scop creștinizarea unei sărbători păgâne, numită Lupercalia. În 15 februarie, când avea loc Lupercalia, sărbătoarea păgână, se obișnuia să se scrie numele tuturor fetelor nemăritate, care apoi se introduceau într-o cutie. Fiecare bărbat extrăgea câte un astfel de bilețel, iar fata aleasă devenea iubita lui pentru un an întreg. Contopind cele două evenimente, Lupercalia s-a sărbătorit în continuare, devenind ziua îndrăgostiților și avându-l ca patron spiritual pe Sfântul Valentin. Astfel, Biserica arăta că înțelege că nu este nimic rău în a sărbători dragostea, ci doar în elementele păgâne care aduceau o insultă la adresa divinității. De aici, totul a venit parcă de la sine. Bilețelele cu nume au devenit adevărate mesaje de dragoste adresate iubiților în această zi. Cărți poștale cu dedicații speciale au început să apară, apoi, câteva secole mai târziu, iar această tradiție a declarațiilor de dragoste de ziua Sfântului Valentin se păstrează și astăzi. Pe lângă flori, oferite odată cu declarația de dragoste, au devenit o obișnuință cadourile. Cu cât mai exorbitante, cu atât mai bine…din păcate. Și așa, ceea ce trebuia să fie o sărbătoare a sufletului, a sentimentului curat tinde tot mai mult să fie asociată cu un preț în bani. S-a pus de multe ori problema și că e o sărbătoare de import pentru noi, românii, care ne aveam Dragobetele peste câteva zile. Aș vrea să știu însă, câți dintre noi am știut de existența acestui Dragobete, până să apară, venită din Occident, Valentine`s Day. După părerea mea, cazul Dragobetelui a fost acela al unei tradiții frumoase, dar prost gestionate, nevalorificate de români, fapt care a permis pătrunderea unei supra sărbători, mai nuanțată, mai dichisită, mai comercială. Dar pentru că este vorba despre o sărbătoare a iubirii, nu văd unde ar fi supărarea că am importat-o, mai ales că iubirea e frumoasă cât mai multă. Singura mea supărare ar fi să văd că această zi își pierde substanța și alunecă tot mai mult pe panta mercantilismului. Dar…om trăi și om vedea. Happy Valentine`s Day!   http://www.morganaimperial.com/2017/02/14/de-la-sfantul-valentin-la-valentines-day/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Cum să reintegrezi penalii

Nu știu, nu fac și nici nu vreau să știu sau să fac politică. Parțial, din cauza felului cum au înțeles românii să o facă, parțial, din cauză că nu e treaba mea și parțial, din cauză că sunt absolut convinsă că până la noi, muritorii de rând, informațiile ajung trunchiate și „colorate” după cum e cazul în momentul respectiv, așa că nu văd rostul ca cineva să dezbată acest fel de informații pe model „a bate apa-n piuă”. Și totuși…pentru că guvernanții ne-au răvășit un pic neuronii cu ordonanțele vestite pe întreg mapamondul, ca și cum românul, bugetar, pensionar sau corporatist nu ar avea niciun fel de alte griji, nu-i poți opri pe ei, neuronii, să facă asocieri, deducții, comparații, mă rog, toate treburile pe care le fac ei pe tăcute, conspirativ și chiar fără voia posesorului de scăfârlie, în încercarea de a lumina, măcar uneori, noaptea minții. Cunoașteți sintagma, nu? A fost în vocabularul ambelor părți angrenate în discuțiile recente de pe scena politică și, cum e și normal, era vorba mereu despre ceilalți. De la ce a pornit totul? Noi nu putem ști tot adevărul, dar o parte a acestuia spune că de la suprapopularea închisorilor românești, de la condițiile care sfidează demnitatea umană în care își ispășesc pedepsele condamnații. Bun gând, frumos, uman. Mai sunt și amenzile primite de la CEDO, dar nu discutăm despre asta, ca să rămânem pe ideea cu gândul cel frumos și intențiile cele bune pe care le avem pentru semenii noștri care au greșit față de societate, la un moment dat în viața lor. Așadar, unii dintre ei, ar putea păși liberi sub soare, din nou. Spălați, dezinfectați, reeducați și trimiși înapoi în lumea lor. Când copilul îți vine de la școală cu 10 lei luați din buzunarul colegei, doar pentru că ea nu a vrut să-i dea sandvișul, îi iei banii, îi dai fetei înapoi-eventual-, îi spui că nu e frumos ce a făcut, dar asta e, viața merge înainte, și îl trimiți a doua zi la școală. Iar copilul, în funcție de caracter, va vedea în gestul tău ori că nu e frumos să fure și nu o va mai face, sau o face din nou, pentru că nu mereu contează ce e frumos și bine față de ceilalți, ori că cel mai bine e să nu mai fie prins data viitoare, ca măcar să se aleagă și el cu ceva. Da, dar dacă nu li șterg de la catastif infracțiunile, ci doar s-ar diminua pedepsele, sau s-ar aplica mai des doar pedepse administrative? Și aici te duce gândul la poveștile celor care au ieșit din penitenciare, cu pedepsele ispășite, dar cu umbra care-i va însoți o viață întreagă a unui cazier pătat. Pentru mare parte din ei este foarte greu să se reintegreze. Sunt priviți cu suspiciune și își găsesc cu greu un loc de muncă. Atât de greu încât, trebuind să trăiască din ceva, se trezesc luând contact cu lumea ce le-a devenit familiară în închisoare și ajung să o comită din nou… Din fericire, la noi, problema asta este rezolvată, cel puțin pentru o clasă de condamnați penal. Pentru politicienii români, problema reintegrării la locul de muncă nu se mai pune, în condițiile în care ei candidează la alegeri chiar și din închisoare și, culmea, sunt și preferați de alegători, astfel că reușesc că păstreze sau să ocupe funcții de conducere…ale județelor, ale Camerelor, ale ministerelor. Halucinant. Noaptea minții. Apoi ne mirăm că toți aceștia vor să se spele. Da, pentru că vor să se mai mânjească, din nou și din nou și își permit aroganțe tot mai mari, pentru că mizează pe faptul că, așa cum au ajuns în funcțiile și la demnitățile respective, votați în mod (in)conștient, deși erau deja dovediți penali la momentul respectiv, așa vor putea continua, tropăind prin destinele celor care le-au permis ascensiunea. Așa că mă întreb: la ce au încercat încăpățânarea asta cu ordonanțele când și așa, le mergea destul de bine? Reușesc mereu să se strecoare cumva înapoi pe locurile lor călduțe, cu averile lor, mai mult sau mai puțin consistente la vedere, sau nu tocmai, dar care le asigură liniștea nu a zilei de mâine, ca la tot românul de rând, fericit acela, ci a tuturor zilelor vieților lor și a întregii familii. Foarte bine că abrogă ordonanțele, că și așa n-au făcut decât să claxoneze la trecere când semaforul oricum era pe verde. Adică au strânit trecătorii pașnici de pe zebră și le-au atras atenția că „ceva e putred”, doar că mult mai aproape de noi decât Danemarca. Lumea și așa e obișnuită cu fețele penale în politică, nici nu ar fi contat că sunt libere-mișcătoare prin politica noastră de vârf, mai vociferează uneori, unul sau altul, dar, în general, oamenii au atenția focusată pe lucruri și ființe din sfera lor de interes imediat. Asta până când se claxonează.   http://www.morganaimperial.com/2017/02/05/cum-sa-reintegrezi-penalii/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Noroc la oameni buni

„La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni.”(Ileana Vulpescu)   Mereu îmi atrag atenția fotografiile care prind în cadru oameni trecuți de tinerețe, familii cu copii adolescenti, și care-și spun: iubirea mea, sau iubirile mele, prin referire la partenerul de viață și la copii. Oameni care au niște ani împreună în spate, oameni care par să reușească să îmbătrânească împreună. Continuând să se iubească. Eu nu cunosc starea asta, nu am avut…să-i zicem, poate, privilegiul, de a prinde rădăcini lângă un om. Recunosc și faptul că mă uit la acești oameni ca la o specie aparte și mai trebuie să spun că nu mă văd pe mine în situația lor. Să zicem că-i admir, dar nu îi înțeleg…nici măcar nu știu dacă aș avea motive să-i invidiez. Pentru ca să simți invidie e nevoie să resimți o lipsă, iar eu nu simt așa ceva…poate doar când îmi dau cu ciocanul peste degete încercând să repar câte ceva singură. Dar asta se întâmplă atât de rar încât nu declanșează decât cel mult o suită de ocări, nicidecum invidie, sau frustrări. Ceea ce mă întreb mereu este cum au reușit să aibă o evoluție atât de asemănătoare încât să formeze, chiar și după ani, un cuplu iubitor. Asta înseamnă o căsnicie, o evoluție împreună, aici se pierd cele mai multe lupte. Pentru că, după ce se mai domolește pasiunea, partenerii nu par să înțeleagă că trebuie să țină strâns împreună de cârma bărcii, de-a lungul întregului drum, ca să nu se rătăcească unul de celălalt. De cele mai multe ori, unul rămâne țintuit la bord, iar celălalt o ia…vandra. Unele familii se rup definitiv, undeva după momentul acesta, altele, multe, rămân, chipurile, împreună, într-o conviețuire de conveniență, presărată cu multe momente amare și chinuitoare, pentru ambii parteneri, dar și pentru copiii lor. Cei mai puțini și binecuvântați de zei necunoscuți mie, reușesc cumva să facă să înflorească o prietenie, marcată mai ales de o stare de grijă continuă pentru sufletul lângă care au trecut prin atâtea și care le-a fost aproape atâția ani. O grijă plină de respect. Cred că asta e fața pe care ar trebui să o ia iubirea în timp. Spun cred pentru că, așa cum mărturiseam, eu nu am reușit să ajung aici și de aceea, tot ce-mi permit să fac sunt doar presupuneri. Este o enigmă pentru mine drumul lor prin căsnicie, dar mă bucură faptul că văd oameni care reușesc să-l parcurgă împreună și mă gândesc că încă există atenție, toleranță, grijă pentru dorințele, pentru nevoile, pentru visele celuilalt, de-a lungul unei întregi vieți, chiar dacă atât de rar. Nu sunt o pesimistă incurabilă, cred în posibilitatea de reparare a greșelilor, a lucrurilor, a vieților, dar știu că pentru asta există o condiție esențială, care se întâlnește extrem de rar: voința ambilor parteneri, exprimată simultan. De aici provine eșecul celor mai multe tentative de a salva căsniciile aflate în derivă. Dar, de departe, cele mai spectaculoase cazuri, cel puțin pentru mine, sunt acele căsnicii în care cei doi au mare grijă să-și facă zile-fripte ani de-a rândul, pentru ca, deodată, o problemă majoră să-i aducă din nou împreună, umăr lângă umăr, cu încăpățânare, cu îndârjire chiar. Fie că e o problemă gravă de sănătate, o problemă serioasă a copilului, sau vreo nenorocire de alt gen, cei doi strâng parcă instinctiv rândurile și se transformă peste noapte într-un cuplu solid și setat pe interese comune, pe rezolvarea cu orice preț a problemelor, dând impresia că toate frecușurile trecutului au fost șterse cu un burete care le-a spălat bine de tot creierul. Când privești din exterior o asemenea situație, te poți întreba două lucruri: cum se pot purta de parcă nu a existat nicio mizerie în trecutul lor comun? Sau: ce rost au avut toate acele mizerii când uite ce bine se putea și fără ele? Considerații din afara problemei…cam asta e tot ce facem noi în raport cu viețile altora. Eu…mă bucur pentru cei binecuvântați de zei necunoscuți mie și încerc să iau ce e mai bun din viața mea, diferită de a lor. Nu resimt nicio lipsă, probabil din cauză că nu-ți poate lipsi ceva ce n-ai avut și nu ai cunoscut vreodată. E ca și când ai întreba un nefumător dacă îi lipsesc țigările. Și apoi să nu uităm că diferit nu înseamnă mai rău, poate că proporția de bine și de rău, de ușor și de greu rămâne cumva echitabilă în viețile fiecăruia dintre noi, iar cel mai important lucru este, la urma urmei, capacitatea individului de a se bucura cu tot sufletul său de ceea ce găsește bun și frumos în fiecare zi.   http://www.morganaimperial.com/2017/01/24/noroc-la-oameni-buni/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

La naiba cu femeia-bărbată!

M-am săturat să fiu femeia aia puternică, energică, hotărâtă, bătăioasă, bărbată. Vreau să fiu doar femeie, și mai mult, vreau să devin o persoană. Așa cum or fi persoanele astea, cu minusuri, cu plusuri, cu scâncete de copil speriat sau cu forța unui uragan și tăria diamantului. Mi-aș dori să fiu un diamant șlefuit de viață, cu bunele și relele ei, cu fețe tăiate dintr-o bucată, cu durere, radiind de lumină și frumusețe. Vreau să fiu un diamant civilizat. Adică o persoană. Ce dacă persoană e de genul feminin? Credeți că bărbații nu s-or fi săturat de câte etichete au? Credeți că ei nu obosesc niciodată să fie bărbați? Așa cum îi vedem noi, femeile, ba niște pierde-vară, ba niște mămoși incurabili, ba niște fustangii, ba niște eroi…credeți că pot face toate astea mereu la același nivel de performanță, fără să li se strepezească dinții? Doar pentru că s-au născut cu un anumit fel de organe genitale? Credeți că nu li se pune câteodată nervul sau nodul în gât să mai trebuiască să fie așa, fără scăpare din lesa nemiloasă a catalogărilor? Credeți că nu au momente când și-ar lua bucuroși, entuziaști, chiar, lumea-n cap? Credeți că ei n-ar vrea să fie considerați persoane? Doar persoane? Fără cohorta de drepturi și obligații care se țin lanț după apelativul bărbate? Așa și eu: nu mai vreau să fiu femeie! Acea femeie care e văzută ori ca: Ce te așteptai mai mult? Doar e femeie…ori ca: Nu te-ai fi așteptat la așa ceva de la o femeie!…Oricum ai da-o, comparația e acolo, bat-o s-o bată și ne împarte fără drept de apel: femei și bărbați. Până la saturație. Până stai și te gândești ce rol mai are împărțirea asta azi. Că dacă e de muncă, îmi suflec mânecile și trag cât mă țin puterile, că e muncă la birou sau la lopată. Și când nu mai pot, strâng din buze și sumețesc privirea, ca să pot continua, iar când nu mai pot nici asta, caut colțul unde să mă bag și să miorlăi pentru durerile de la facerea lumii până în prezent și apoi tot trebuie să continui. Și toate astea nu mă fac mai mult sau mai puțin femeie, după cum nici pe bărbați nu-i schimbă cu nimic. Puterea sau slăbiciunea nu sunt stări permanente, sunt mai degrabă momente care declanșează un șir de consecințe, cu alte momente de putere sau de slăbiciune. Aștia suntem noi, femei și bărbați deopotrivă, uneori mai slabi în fața provocărilor vieții, alteori siliți să devenim puternici. Așa că nu mai vreau să fiu femeia–bărbat bine. Nu mai vreau să fiu nici femeie în ochii marii majorități a populației cu care interacționez. Vreau să fiu o persoană, vreau să fiu văzută ca o persoană, înțeleasă și respectată ca atare. Poate, dar nu obligatoriu, iubită. Vreau să fiu om.   http://www.morganaimperial.com/2017/01/18/la-naiba-cu-femeia-barbata/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Plante pentru relaxare

Faptul că plantele care ne înfrumusețează casele și ne bucură ochii au mai mult decât un rol decorativ este bine știut de toată lumea. Dincolo de factorul estetic, prezența lor este legată și de stările noastre de bine, de confort și de relaxare. Bineînțeles că unele plante sunt considerate a fi mai potrivite pentru a induce aceste stări, iar acest fapt este, de asemenea, recunoscut atât în medicina modernă, cât și în cea tradițională, cu învățăturile ei de mii de ani. Iată câteva dintre aceste plante care, păstrate în casele noastre aduc senzația de liniștire, de relaxare și de armonie. Lavanda este, probabil, cea mai cunoscută dintre ele. Lavanda calmează mintea și chiar ameliorează stările depresive, atrăgând liniștea și armonia în casele care o găzduiesc. Este folosită în tratarea sau ameliorarea mai multor afecțiuni, în special cele legate de anxietate, depresie, insomnie, dar este la fel de cunoscută și pentru utilizarea în domeniul produselor cosmetice, fiind aproape de neimaginat să lipsească din compoziția parfumurilor și a produselor de înfrumusețare corporală. Oricum ar fi, primul cuvânt care îți vine în minte atunci când e vorba de lavandă este relaxare. Iasomia este considerată în Orient, de unde și provine, o plantă sacră, floarea zeului hindus al dragostei, iar în persană numele ei însemna „Darul lui Dumnezeu”. Floarea de iasomie exprimă spiritualitate, grație, eleganță și modestie. În scop terapeutic a fost folosită pentru calmarea sistemului nervos, pentru depresii, neurastenii, migrene, stări de oboseală, dar se crede că este și un afrodisiac puternic. Este indicat, deci, să fie așezată în dormitor sau în camerele unde ne petrecem mai mult timp, atât pentru relaxare cât și pentru armonia în cuplu. Rozmarinul este un arbust de origine mediteraneană, numele său provenind din latină unde însemna „roua mării”, dat, probabil, atât din cauza florilor mici de un albastru pal, dar și pentru că planta creștea mai ales în apropierea mării. În mod tradițional, rozmarinul se folosește pentru îmbunătățirea memoriei, fiind considerat un simbol al prieteniei și al amintirilor. El îmbunătățește circulația la nivel cerebral, crește tonusul psihic, diminuează efectele stresului, crește capacitatea de concentrare. Nu în ultimul rând, îmbunătățește dispoziția și atrage sentimentele de dragoste. Menta a fost utilizată de mii de ani pentru diferite afecțiuni, urme de mentă fiind găsite de către arheologi în morminte antice. În zilele noastre, atunci când vorbim despre această plantă, primele lucruri care ne vin în minte sunt ceaiul de mentă și bomboanele sau guma de mestecat mentolate. Printre principalele efecte benefice ale ceaiului de mentă se numără puternicul efect antistres pe care îl are cunoscuta băutură care, consumată seara înainte de culcare, ajută relaxarea și induce starea de somn. De asemenea, menta scade simptomele cauzate de anxietate și stres, cum ar fi durerile de cap sau chiar migrenele. Un alt efect al mentei este acela de calmare a durerilor și a crampelor musculare, dar și acela de atenuare a oboselii. În plus, ea îmbunătățește comunicarea și relațiile în casă, existând chiar superstiția că ar atrage bogăția casei. Acestea sunt doar câteva dintre plantele care ne pot oferi clipe de relaxare, ameliorând efectele stresului cotidian, unele simptome ale diferitelor afecțiuni de care suferim, ajutându-ne să regăsim nivelul de confort optim pentru o viață liniștită și sănătoasă.   http://www.morganaimperial.com/2017/01/14/plante-pentru-relaxare/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Greu de iubit

E adevărat, sunt greu de iubit. Poate de asta nu mai am pretenții sau așteptări legate de iubire. Și nu e ceva nou, e doar ceva nou descoperit, cum că, cu cât e mai mare aprecierea pe care o ai față de tine, cu atât ea îi intimidează pe ceilalți. La început voiam să ascund că eram ba prea sensibilă, ba prea orgolioasă,ba exagerat de blândă, ba exagerat de rece și distantă, o adevărată sumă a contrariilor, ca pe o rușine, ca pe o infirmitate a caracterului meu, mi se părea umilitor să văd că bărbații preferau să mă evite. Nu fizic, ci emoțional. Erau atât de puțini cei care mă vedeau cu adevărat…și erau îndepărtați cu o viteză uluitoare. De frică. Nici eu nu voiam să mă văd în vremea aceea, pentru că-mi doream atât de mult să fiu iubită încât preferam să mă înstrăinez de mine și să fiu văzută așa ca altele. Sau așa cum credeam eu că sunt altele, celelalte. Primul meu iubit se apucase să citească în mine dincolo de mărăcinii puși piedică indiscrețiilor și cu cât era el mai fascinat și mai dedicat iubirii noastre, cu atât eram eu mai îngrozită de lațul pe care-l simțeam strângându-se în jurul gâtului meu și care-mi tăia respirația. Eram tânără și voiam să respir. I-am dat un brânci sănătos și s-a terminat. El mă iubea pe mine, dar eu nu voiam încă să fiu eu, voiam să fiu ca restul: amuzantă, ușuratică sau melodramatică, după cum consideram, cufundată tot mai mult în ignoranță din care mă străduiam să croiesc un eu nou, treabă care părea mai ușoară decât acceptarea a ceea ce eram, ce sunt cu adevărat. Eul croit a fost la conducere o vreme destul de lungă. Sincer, a făcut numai prostii. Nu am reușit în nimic încercând să fiu ca altele, încercând să mă ajustez după cerințe. N-am înțeles exact dacă am greșit eu măsurile, sau cerințele astea sunt doar praf în ochii naivilor, cert este că eul tencuit peste eul autentic a început să se crape și, cu fiecare eșec, cu fiecare durere a căzut câte o bucățică, iar de sub el a ieșit la iveală câte o amintire, o lumină, o melodie, un cuvânt, plăcute, calde, familiare, dragi fără să fie pe deplin cunoscute sau recunoscute. Am lăsat să cadă toată tencuiala, așa cum îndepărtezi un machiaj nereușit, și am îndrăznit să mă caut și să mă revăd exact așa cum sunt eu. True colours. Nu-mi mai doresc, ca o adolescentă, să fiu iubită, nu mai pot renunța la mine pentru poleiala unei presupuse iubiri, acum simt nevoia să iubesc, iar pentru asta există un singur om potrivit: cel care mă cunoaște așa cum sunt și care mă poate iubi tocmai pentru că sunt așa. Știu că sunt dificil de înțeles uneori, că am toane, sau că am pretenții, sau că uneori nu suport mai nimic. Dar mai știu și că am calități care mă fac unică și care-mi plac, așa cum îmi plac chiar și defectele mele și eu sunt toate astea, amestec de bine și rău, de lumină și întuneric, de iubire și ură, de spaime și fericiri, spuse sau ascunse, prezente în orice moment în toată ființa mea. Încep iubirea cu mine și apoi o revărs asupra tuturor celor care aleg să-mi fie aproape, sa pășim cu aceiași pași în viață și în dragoste. Am observat o singură diferență notabilă: fata de dinainte era populară, cea de acum atrage foarte puțini oameni- din cei de calitate. Sincer, o prefer infinit pe cea din urmă.   http://www.morganaimperial.com/2017/01/11/greu-de-iubit/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Nu sunt bune de amante

Sunt puține femeile care să-și asume rolul de amantă până la capăt. Și prin a-și asuma acest rol înțeleg să-l conștientizeze și să-l accepte fără să-i provoace suferință. Puține femei pot face asta, marea majoritate sfârșește prin a-și dori mai mult de la bărbatul pe care-l iubesc, deși când l-au primit în viața lor a venit împachetat în statutul de bărbat însurat. Femeile care ajung să sufere din postura de amantă sunt cele care nu înțeleg că schimbă regulile după ce jocul a început de o vreme și după ce, inițial, aceste reguli au fost acceptate și cele care ajung să spere că vor reuși să-l facă să le iubească atât de mult încât să vină ei cu propunerea de a renunța la familie pentru iubirea lor. Femeile care acceptă acest rol îl văd, de cele mai multe ori, ca pe unul tranzitoriu, ca pe o fază a relației, în timp ce bărbații și-l pot asuma la nesfârșit, ei fiind mai capabili să-și compartimenteze existența, să pună granițe clare între familie și restul lumii. Deși în timpul petrecut cu amanta aceste granițe par a fi foarte vagi și nelămurite, ele se activează, pline de energie, la orice amenințare. Fie le activează schimbarea regulilor, când femeia iubită, dar care ocupă locul doi în lista priorităților, începe să emită pretenții de depășire a condiției sale prezente, fie când apare o amenințare de partea cealaltă, când soția și restul familiei îl iau la scuturat și-l „trezesc la realitate” pe cel implicat într-un triunghi amoros. Momentul în care încep suferințele femeii care nu a fost pe deplin conștientă de ceea ce o așteaptă din postura de amantă este cel în care realizează pentru prima dată care îi sunt limitele. Nici nu știe ce o doare mai tare: spulberarea speranței de a deveni vioara numărul unu, orgoliul rănit, conștientizarea faptului că el nu o iubește așa cum credea ea, dar toate o lovesc instantaneu și simultan, învârtind cu o cruzime insuportabilă cuțitul în toate rănile sufletului ei, la nesfârșit. După acest moment nimic nu va mai fi la fel, nici sexul, nici întâlnirile, nici absențele. Perioadele de absență vor fi resimțite mult mai acut, cu teama de a fi părăsită definitiv strecurată de acum ca o otravă în sânge, iar întâlnirile nu mai sunt eliberatoare, ci încep să aibă o tonalitate gravă și un gust greu, dulce-amărui, împletit din iubire, vină, disperare, speranță, reproșuri, dorință, dar încă iubire. O iubire căreia i-a fost sabotată baza, fundația și care se scufundă pe nesimțite, autodistrugându-se. Pentru că, de la un punct, noțiunea de amant(ă) se confundă cu cea de suferință și cine poate suferi fără să-și dorească un sfârșit al chinurilor sale… Dacă ea, amanta, continuă relația din acest punct, înseamnă că îl iubește tot mai puțin pe cel cu care și-ar fi dorit cu mult mai mult decât o fugă între cearșafuri și că e doar o chestiune de timp până când totul se va stinge între ei, pentru că asta se întâmplă cu iubirea ce a fost amestecată cu prea multă durere. Sau se poate încheia brusc, odată cu conștientizarea dureroasă a evidenței că el face o separație clară între viața de familie și relația extraconjugală, peste care nu va trece. Sunt rare situațiile în care o femeie poate să accepte rolul asta ingrat pe termen lung, sau la nesfârșit, cu seninătate. Femeile nu sunt bune să fie amante. Mai devreme sau mai târziu, orice femeie își dorește un cuib al ei, un bărbat al ei, proprii copii. Ea simte nevoia să dăruiască iubire necondiționat și a fi amantă o condiționează grav.   http://www.morganaimperial.com/2017/01/08/nu-sunt-bune-de-amante/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Leac de minciună

Minciuna o avea leac? Oare nu are nimeni de gând să inventeze o soluție cu care să-l dai pe păcătos și să-i ia viciul minciunii cu mâna? Există leacuri care mai de care, de răceli, de dureri, de toane și de alte boli mult mai grave decât acestea; din câte-mi amintesc, ne povestea la liceu și că ar exista un leac de frică, deși nu am prea înțeles dacă vederea piramidei căpățânoase urmată de leșin, chiar a avut vreun efect asupra temerilor doamnei lui Alexandru Lăpușneanul sau doar a traumatizat-o binișor. Cert este că omenirea inventează tot soiul de leacuri pentru tot soiul de boli și defecțiuni umane. La mincinoși s-o fi gândit cineva? Poate nu e atât de gravă problema cum mi se pare mie, sau poate e ca guturaiul, cel faimos pentru faptul că trece în șapte zile cu medicamente și într-o săptămână fără, de n-ai ce-i face. Și chiar așa, ce să-i faci celui căruia-i spui că știi că te-a mințit în vreun fel sau altul și ești gata să-i găsești chiar tu scuze pentru păcatul lui- că poate n-a vrut, n-a știut, i-o fi fost jenă, sau frică, sau ce dumnezeu i-o fi fost- îl atenționezi că altădată trebuie să-ți spună adevărul și că nu e nevoie să te mai mintă și când colo ce să vezi? Cu prima ocazie face exact la fel. Deși păruse a înțelege că nu a procedat corect, deși dăduse din cap ca vițelul în aprobarea tuturor celor spuse de tine, deși păruse chiar ușurat că-l înțelegi și că ești dispus să-i mai dai o șansă, căreia poți să juri, uitându-te la fața lui, că nu-i va da cu piciorul. În marea ta naivitate și în bunele tale intenții, habar nu ai că el, de fapt, e ușurat doar pentru că „te-a dus” de data asta, iar pentru data viitoare mai vede el, ceea ce se traduce prin luarea în calcul a unor viitoare minciuni. Și ce poți să-i faci? Pentru că următoarea minciună te dezarmează complet, te face să devii conștient de inutilitatea oricăror vorbe, oricărui alt fel de încercare de a-l corecta. Sau dacă nu următoarea, una dintre cele care vor urma…Tu nu poți decât să renunți la mincinos, să-l excluzi din viața ta, din cercul existenței tale, dar asta nu-l schimbă pe el cu nimic, pentru că mereu va aplica minciuna, indiferent asupra cui, pentru că meteahna nu dispare, ci doar se canalizează spre alte persoane și interese. Mincinosul rămâne la fel, indiferent de conjuctură și anturaj, iar faptul că tu și alții îl exclud nu înseamnă că-l va vindeca vreodată. Oare cum ar fi să-l bați cu armele lui? La minciunile lui să atașezi altele, mai mari, mai grave și care să-i afecteze cu adevărat viața. Oare dacă-l zgudui nițel, își revine? N-am încercat…nu știu nici măcar dacă m-ar duce capul să inventez minciuni ca reacție la alte minicuni. Nu-mi pot imagina cum ar reacționa mincinosul mințit. Bănuiesc că s-ar enerva foarte grav și mai cred că probabil ar înceta orice relație cu cel care l-a mințit, sau l-ar vindeca de minciună strict în relația cu cel care s-a dovedit a fi mai tare ca el. Ar fi ca o lecție, că trebuie să-l trateze cu respect pe cel care i-a făcut-o. Dar l-ar vindeca definitiv de minciună? În raport cu restul lumii, cu restul vieții sale? Asta e mai greu…pentru că, dincolo de orice aspecte, minciuna este o chestiune de lașitate, ține de caracterul omului, de curajul de a-și asuma faptele, de a echilibra corect balanța dintre voință și frică. Ce de-a filozofie de viață e aici! Total neinteresant pentru foarte mulți dintre noi. Rar vezi oameni care să umble la caracterul propriu să și-l corecteze. Mai realizabil ar fi leacul de minciună…   http://www.morganaimperial.com/2016/04/20/leac-de-minciuna/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Memoriile băncii din parc

Eh, cred că mi se apropie sfârșitul. Dacă mă uit în jur, observ că se întâmplă aceleași lucruri ca atunci când m-au adus aici, pe mine și pe vecinele mele. Se schimbă bordurile la aleea din fața mea, uneori se simte aburul și mirosul înțepător al bitumului proaspăt, semn că se mai ascund gropile din asfalt, în parcul din spatele meu panseluțele se înlocuiesc cu gazon și invers, la interval de câteva zile, cei de la „social” ridică tot praful în aer ca să se vadă cu câtă râvnă mătură ei străzile și, din când în când, adierile de vânt aduc fum de mici și cântecele dezacordate ale serbărilor, aniversărilor și tuturor sărbătorilor imaginate care pot avea loc în aer liber, ultima găselniță românească în materie de mită, pardon, reclamă electorală. Și-apoi, din câte am fost, am mai rămas doar trei. Pe mine mă dor toate încheieturile și m-am lăsat rău pe-o parte, îmi scârțâie șuruburile și din spătar mi-a mai rămas o singură scândurică, dar față de vecinele mele încă arăt bine, chiar așa scorojită cum sunt. Ca să nu mai vorbesc de pubele, victime ale nervilor, infatuării, nesimțirii, ale prostiei, mai pe scurt, atât de des, că am cunoscut vreo patru din cele repartizate mie, fără să le pun la socoteală pe toate cele care și-au petrecut zilele prin părculețul asta al meu. Așa că, probabil, e timpul să plecăm, e timpul pentru o schimbare. De bănci, borduri, asfalt și flori. Nuu, doamne ferește, la alte schimbări nici să nu vă gândiți. Pleacă ai noștri, vin ai noștri și toți trăiesc bine mersi. Amuzant e că ai noștri de acum au fost ai voștri data trecută, sau vor fi, data viitoare. Nu contează. Important e să fie tot ei. Ce, n-ați auzit povestea domnului care la ultimele trei locale a candidat de fiecare dată pentru alt partid și a reușit să fie consilier trei mandate consecutive în trei culori diferite? Ba a mai fost recompensat și cu funcții de conducere, după meritul profesional, la locul de muncă. E și el de-al nostru,ce mai! Dacă mă gândesc bine, cred că am avut o soartă privilegiată, că mi-a fost hărăzit un loc bun, cu vedere, la umbră și o viață destul de lungă. A, și o bogată experiență cu oamenii. Prima mea amintire după ce m-au împlântat aici e cu doamna de la gospodărirea comunală, care a primit un telefon și s-a așezat să vorbească. Era șeful. Îi spunea să scoată panseluțele și să pună tufe de tuia. Cum să scoatem panseluțele, că abia ce le-am plantat? spunea ea, cu vocea pițigăiată și cu ochii mari de uimire. Au înflorit foarte frumos. Ce le spunem oamenilor? Le spui că au înghețat. Dar au fost 12 grade..Nu mă interesează ce le spui și îi trimiți să ia tuiele pe care să le puneți de urgență, că nu putem acoperi niște cheltuieli și ne ia dracu`, doamnă, care parcă n-ai ști pe ce lume trăiești. Nu prea cred că știa, așa cum nici eu nu înțelesesem mai nimic din conversația aceea. Abia după ce mi-au mai trecut pe la urechi expresii de genul: „las că rezolvăm noi”,„vorbesc eu cu X și te ajută că are cunoștințe unde trebuie”, „oare cât mă costă să pun mâna pe” am început să pun totul cap la cap în sensul că „aaa, deci așa stau treburile pe aici”. Și așa te luminezi, ca o dimineață de vară. Oamenii…oamenii sunt foarte diferiți și când ești plictisit de viață, așa, ca o bancă din parc, reții multe despre ei. Îmi amintesc de gospodinele care, în trecere de la piață spre casă, se odihnesc lăsându-și plasele imense pe bancă, mereu stresate și obosite și parcă uneori mi-aș fi dorit să văd un surâs înflorindu–le pe față. O bună parte a existenței mele mi-am petrecut-o ascultând bătrânei uitați de lume discutând despre politică… sau despre femeile de altădată. Știți ce tăcere caraghioasă se lasă când, în toiul discuțiilor, trece pe lângă ei o femeie tânără și frumoasă? Tristă și caraghioasă, în același timp și le poți auzi gândurile și regretele- „bătrânețea e o rușine”, cum spunea un mare scriitor. Pe de altă parte, tinerii nu tac nicio secundă. Nici când fac tot felul de nebunii și credeți-mă că știu ce vorbesc. Acum ceva vreme, lângă parcul meu era un așa-zis club și multe mi-au văzut ochii și mi-au auzit urechile…Și acum îmi amintesc o noapte de pomină, când mi-aș fi dorit să pot spune: „Luați-vă o cameră!” N-aveau ei bani de așa ceva, dar el era amețit și cu hormonii dezlănțuiți, iar ea era praf. Am suportat cu stoicism și eu și pubela, unde el a aruncat la final prezervativul și a trebuit să suport și privirea tăioasă a pubelei, care nu am înțeles de ce anume mă condamna. Ideea e că fata era atât de beată, încât și-a uitat chiloții, călcați în picioare în țărână și mi-a crăpat obrazul de rușine a doua zi, când a venit doamna aceea drăguță cu copilul în cărucior să se așeze la umbră. Dar ea a zâmbit, clătinând din cap, și a plecat; două minute, atât a stat, până a văzut ce zăcea pe jos. Preferata mea era doamna aceea între două vârste, care venea numai în după-amiezele însorite,cu un rebus, sau o cărticică în mână. Mi-a luat un timp să înțeleg că rebusul, cartea erau doar un pretext, un mod de a da impresia că are ceva de făcut.Mi-am dat seama că venea la mine doar ca să privească, să-și amintească, să viseze…niciodată n-am aflat la ce anume, pentru că nu a vorbit niciodată cu nimeni, dar după expresia feței, după privirea deschisă și blândă, cred că avea sufletul plin de lumină. Apoi, a încetat să mai vină. Nu vreau să mă gândesc ce anume a oprit-o, vreau doar să mi-o pot aminti așa cum era când o puteam eu vedea. Eu cam atât aș avea de spus despre trecerea mea prin lumea voastră înainte să dispar din parc. Ținând cont că am rezistat de la o campanie electorală la alta, cred că am avut o viață lungă. Acum e timpul pentru o schimbare. De bănci, borduri, asfalt și flori. Nuu, doamne ferește, la alte schimbări nici să nu vă gândiți.   http://www.morganaimperial.com/2016/04/18/memoriile-bancii-din-parc/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Iarba-fiarelor, plantă de poveste

Cine nu își amintește de basmele copilăriei, cu zâne și zmei, cu multe alte ființe fabuloase care dispuneau de un arsenal de obiecte, plante sau animale, toate cu însușiri supranaturale, pentru a ușura lupta binelui cu răul care părea de neînvins. Cine n-a întâlnit măcar o dată în aceste basme o iarbă miraculoasă care apărea și în baladele sau legendele populare și care era de mare ajutor posesorului ei: iarba-fiarelor. Superstițiile legate de această plantă îi atribuie puteri supranaturale purtătorului ei, cum ar fi faptul că nu poate fi atins de armele de fier, că poate înțelege limba animalelor, că nu poate fi încătușat, că deschide orice poartă, chiar și Poarta Raiului, că ar arăta calea spre comori ascunse, că poate sparge parole și conturi. Nu, asta nu poate, doar că așa ar suna versiunea modernă a legendelor despre această plantă. Asemenea legende nu apar numai la români, ci sunt răspândite și la alte popoare din Europa și Orientul mijlociu, cea mai veche dintre acestea părând a fi cea legată de regele Solomon, care putea sfărâma pietre cu ajutorul magiei din această iarbă. Tradiția românească spune că iarba-fiarelor este foarte greu de găsit, pentru că pe timpul nopții apare luminată în culori aprinse și astfel se dezvăluie celor aleși, iar când se luminează de zi devine verde și se confundă cu celelalte flori. În realitate, iarba-fiarelor crește prin fânețe și prin pajiști, iar în lunile iulie și august face niște flori albe, în formă de steluță. Frunzele plantei sunt rotunde și acoperite de niște perișori roșietici, care secretă un lichid vâscos și pot fi folosite în vindecarea loviturilor și tăieturilor, la fel ca și semințele. De asemenea, se spune că ea crește în același loc doar o dată la nouă ani. Sau că ar crește doar pe stânci, sau prin mlaștini, dar cu siguranță în locul unde a fost lovit de trăznet vreun drac. Mă gândeam că dacă ar trăzni mai des pe la noi, ar fi plin de iarba-fiarelor, dar, probabil, și de trăznește, nu-i prea nimerește… Ea poate fi găsită și întâmplător, dacă rupe fierul coasei sau al plugului, sau dacă face să sară potcoava de la cal, deși nu ar avea nici un efect în lipsa efectuării unui ritual magic care să-i activeze puterile. Cei care doreau neapărat să pună mâna pe iarba-fiarelor credeau că există câteva animale care o pot găsi în locul lor, cum ar fi ariciul sau cârtița, cărora li se îngrădea cu nuielușe cuibul cu pui în așa fel încât ei să nu poată ieși, singura modalitate de a fi eliberați fiind ca mama lor să-i scoată de acolo aducând iarba magică, pe care apoi oamenii și-o însușeau. În folclorul francez, la fel se proceda cu puii din cuibul ciocănitoarei, despre care se credea că poate găsi această iarbă. La noi, legendele despre această iarbă miraculoasă se leagă, în special, de fenomenul haiduciei, pentru că se credea că îi protejează pe haiduci. Se spune că cine avea iarba-fiarelor își făcea o mică tăietură la degetul mic, unde punea planta și apoi putea desfereca orice lacăt, neputând fi astfel ținut încătușat, fiind, în plus, protejat de armele de fier. Probabil că haiducul, fiind o figură emblematică pentru opoziția față de puterea represivă, înconjurat de o aură de eroism și reprezentând speranța sărmanilor într-o viață mai bună, avea nevoie de asemenea ajutoare pentru a fi cât mai greu de răpus, pentru a păstra cât mai vie acea flacără a speranței. Iarba-fiarelor apare pomenită în basmele populare, dar și în legende și în cântecele haiducești și este o modalitate de a explica inexplicabilul cu ajutorul superstiției, al miraculosului. Este o altă formă de visare, de evadare într-o altă realitate, a supranaturalului, a fabulosului, de care oamenii au avut și continuă să aibă nevoie, măcar din când în când, pentru a se putea „deloga” de la rutina vieții.   http://www.morganaimperial.com/2016/04/26/iarba-fiarelor-planta-de-poveste/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Ai grijă să ai grijă

„Nu există în căsătorie inegalitate mai mare decât nepotrivirea de gândire și de intenții.” (Charles Dickens) Pare așa de gravă nepotrivirea asta ? Mie mi se pare că o văd la tot pasul și nimeni nu dă semne că ar face din asta un capăt de țară. Probabil Dickens ăsta știa cum o fi fost pe vremea lui. Acum sunt tot mai puțini oameni care să-și bată capul cu așa ceva. Ce gândire? Care intenții? Și continuăm să discutăm zilnic despre divorțuri, despre eșecul relațiilor, despre despărțiri, despre amanta vecinului de la doi, despre bătaia cu strigături pe care și-a luat-o mătușă-ta când a prins-o unchiul cu poștașul, despre: „Vai, fată, nu-l mai suport pe dobitocul ăla!” și „Nu mai vreau să am de-a face cu împuțita aia!” Toate par așa de când lumea și nici nu dau semne că s-ar îndrepta, măcar pe ici, pe colo, ba dimpotrivă, aș zice eu. În schimb, e ceva care e în cădere liberă: gradul de suportabilitate, care scade pe zi ce trece și oamenii se despart, tot mai des și tot mai devreme. Pentru că partenerii, acum ceva vreme indrăgostiți lulea, nu se mai suportă și nu mai acceptă să suporte. Și doamne ferește să fii nevoit să suporți o relație abuzivă…dar nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că tinerii nu sunt deloc pregătiți pentru căsătorie, în cele mai multe din cazurile în care se ajunge la divorț. E atât de accentuată latura idealistă, idilică a iubirii și a căsătoriei, ca o continuare firească a faptului de a iubi, încât toată lumea pare să uite de câtă responsabilitate, sau de cât efort susținut, de câtă grijă veșnic trează e nevoie să construiești și să rămâi într-o căsnicie frumoasă. Începe să sune de parcă am enunțat ideea lui Dickens cu alte cuvinte, nu? Adică ce să construiești când ea nu vrea copii și ție ți se topește sufletul când vezi copiii altora? Ce responsabilitate să ceri, când tu muncești și ții toată casa și el e stâlpul de nădejde al teraselor și stadioanelor? Și câtă grijă să poți avea de cineva care te ignoră sistematic? Să fim serioși…nu e nimeni sfânt martir. Câtă vreme partenerii nu înțeleg de la bun început că sunt doi într-o barcă și că trebuie să vâslească constant și pe aceeași direcție, nu-i poate salva nimeni de la a eșua lamentabil, cu toată iubirea lor. Tinerii știu că se iubesc și află că ăsta e cel mai important lucru într-o căsnicie, drept pentru care se căsătoresc, sau aleg să se mute împreună, ceea ce nu e decât o altă formă de căsnicie, deși unii ar putea nega asta, considerând că, fără acte, au mai multă libertate. Și nu putem nega, ai cale mai ușoară când vrei să fugi, doar că ai și niște drepturi în minus. Nimeni însă, nu-i pregătește pentru anii de după ce trece pasiunea, pentru ce se întâmplă după ce foamea și setea de celălalt s-au ostoit. Nu le spune nimeni că sarcina- inevitabil- este o pacoste care te schimbă total, că un bebe nu înseamnă doar un ghemotoc zâmbitor și parfumat cu părinți odihniți și surâzători, că vor fi nopți la rând când iubita îți arată fundul pentru că fața e băgată-n pernă, ruptă de oboseală și tu stai ca blegul butonând telecomanda, că va trebui să renunți la cluburi, la ieșiri, la pantofii la care te uiți zilnic în vitrină când treci cu căruciorul la plimbare, la concedii, că va trebui să te confrunți cu niște monștri care-ți storc conturile, numiți credite, rate, bănci și toate astea având alături de multe ori o față acră și stoarsă de energie, lipsită de orice urmă de chef de viață și care, când nu mai rezistă, dă în niște istericale de vă știe tot cartierul. Nu le spune nimeni că, cel mai probabil, se vor regăsi, după primii trei, patru ani din viața primului lor copil, doi străini în aceeași casă, împovărați, extenuați și la ani lumină distanță între sufletele și gândurile lor. De aici încolo, dacă nu găsesc preocupări comune, țeluri comune, o prietenie deosebită și dacă nu realizează ca ei sunt mai mult decât iubiți, ei sunt tovarăși, aliați, o echipă, barca lor se va scufunda cu siguranță. Dacă nu descoperă potrivirea de gândire și de intenții. Scria cineva, foarte corect, că cei mai grei ani dintr-o căsnicie sunt anii de mijloc, pentru că în primii ani soții se iubesc, iar în ultima parte au nevoie unul de celălalt. Mulți dintre noi nu ajungem să cunoaștem acea stare de nevoie de ajutorul celuilalt. Acolo sunt cei care au hotărât că trebuie și că pot să-și salveze barca. Ceilalți, ori au renunțat prea ușor, ori chiar nu au avut nicio șansă în a o ține pe linia de plutire. Și așteaptă…pe cineva care, dintr-o pierdere, poate a învățat ce înseamnă grija.   http://www.morganaimperial.com/2016/04/28/ai-grija-sa-ai-grija/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Alege să iubești

Oricât de sfâșietor de dureroasă poate fi înțelegerea acestui lucru, faptul că iubești nu îți acordă absolut niciun drept asupra vieții, timpului, sufletului sau trupului ființei iubite. Iubirea pe care o simți pulsând în tine, care se revarsă înăuntrul tău ca aerul, ca sângele, este un risc pe care ți-l asumi din prima clipă când îi simți fâlfâitul molatic insinuându-se, ca adierea de vânt prin iarbă, în fiiința ta, prinzându-se tot mai temeinic de suflet, fixându-se pe inima ta pentru a-i absorbi, cu fiecare bătaie, până și ultimul strop de sânge. Și știu că toți afirmăm cu deplină sinceritate și convingere că nu e firesc să exerciți asupra cuiva vreun drept de posesie, că trebuie să respectăm libertatea celorlalți de a alege, că iubirea e orice altceva, numai constrângere nu, doar că atunci când spunem lucrurile astea gândite, pericolul de a pierde iubirea probabil că nu s-a ivit în viața noastră. Pentru că atunci când apare această situație, ea aduce panică și disperare în mintea și sufletul celui îndrăgostit, care se zvârcolește în chinuri groaznice, mai întâi încercând să gasească orice soluție poate imagina mintea umană pentru a-și salva iubirea, apoi căzând în letargia resemnării, a durerii difuze și profunde din toate celulele vii ale ființei sale. Îți repeți și îi repeți la nesfârșit cât de mult iubești, cât de mult te doare felul cum rupe părți din tine, dar ai impresia că nimic din ce spui, din ce simți nu-i mai atinge sufletul, vezi clar că nu te înțelege, nu știi ce s-a întâmplat de s-a ajuns aici, cauți motive în exterior, la alții, pentru ca, la final, când lupta cu tine și cu cel pe care-l iubești te-a epuizat, te-a îngenuncheat, să mai fi capabil doar să-ți dorești să existe undeva o forță mai presus de toate care să-l facă să te iubească. Îți dorești ca imensa iubire pe care tu o simți să aibă cumva drept asupra existenței celuilalt, doar și pentru ca să-ți curme durerile insuportabile. Pentru că în acele momente nu poți înțelege și accepta faptul că, la urma urmei, iubirea este un act unilateral, care nu-l obligă pe celălalt la nimic. Oricât de puternică, de mistuitoare și se pare ție, la indiferent ce intensitate poți să o trăiești, ea nu se reflectă automat în ființa asupra căreia se canalizează pasiunea ta. Tu poți iubi cât de mult dorești, asta niciodată nu va însemna că celălalt va simți la fel..sau că va simți măcar ceva. Cel mai greu de acceptat e pierderea unei iubiri dorite și căutate, cea pentru care ai depus mari eforturi să o găsești, să o apropii, cea pe care ai protejat-o ca pe propriul copil, pentru care ai luptat mereu cu toate armele și cu toate resursele pe care le-ai avut la dispoziție. Uneori, privind în jur, ai impresia că nevoia oamenilor de a trăi acest sentiment îi împinge în tot felul de situații, de la unele neplăcute, la altele de-a dreptul dezastruoase, nefăcând decât să creeze noi victime ale dezamăgirilor din dragoste. Pentru că nu lăsăm sentimentul să vină de la sine, ci îl forțăm prin dorință. Pentru că lăsăm să ne mistuie dorul de iubire. Pentru că noi suntem cei care căutăm și iscodim cu tot dinadinsul iubirea, nu o lăsăm să ne găsească ea pe noi, cu sufletul deschis și luminat.   http://www.morganaimperial.com/2016/04/14/alege-sa-iubesti/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Bumerangul

-Știi ce i-am spus? Odată, mult mai demult și foarte devreme în relația noastră. Avea uneori obiceiul să rămână uitat pe te miri unde, „cu băieții”. Viața era foarte comodă pentru el pe atunci, cu o casă unde cineva avea grijă de toate. Ea îl aștepta, se îngrijora când lipsea prea mult, îl dorea aproape. Așa că îl suna des, încât uneori îl simțea agasat, pe punctul de a se enerva. Alteori îi arunca un: „Ajung în jumătate de oră” și obținea un interval de liniște, fără telefoane sâcâitoare și scuze mincinoase, în timp ce ea rămânea cu frustrările ei. -Ce i-ai spus? -Păi întârziase iar și îl sunasem de nenumărate ori...la un moment dat, a încetat să-mi răspundă. A ajuns acasă într-un târziu și mi-a zis că el nu înțelege de ce îl tot sun când întârzie, în loc să stau liniștită, pentru că el tot acasă vine. -Da, ce să-ți spun! Ce mai consolare! -Da, știu. De fapt, dacă privesc în urmă, nici nu știu sigur dacă m-a iubit cu adevărat, pentru că eu am fost cea care a luptat mereu pentru relația asta. Știind ce fel de om sunt, cred că s-a complăcut oarecum, gândindu-se că, atâta timp cât mă avea în preajmă, va avea un culcuș călduț și confortabil fără să facă mare lucru, fără să depună vreun efort. La început se purta cu mine ca și cu un trofeu, pe care nu se sfia să-l arate lumii, cu un soi de mândrie și satisfacție în priviri. Apoi a luat totul ca pe ceva ce i se cuvenea. Necondiționat. În ziua aceea, când m-a asigurat că pot sta liniștită când lipsește, l-am privit zâmbind și i-am spus: „Dragul meu, ferește-te de ziua când nu te voi suna.” -Și el ce ți-a răspuns? -Ca să-mi răspundă, ar fi trebuit să-mi acorde atenție în timp ce îi vorbeam, nu? Nimic. Nu a zis nimic. Îmi povestea toate astea cu zâmbetul pe buze, de parcă-mi povestea un film din care reținuse câteva replici, de parcă nu era vorba de viața ei. -Și apoi? -A trecut ceva vreme, până într-o zi când lucram după-amiaza și am scos din reflex telefonul ca să văd dacă a ajuns acasă, dacă e totul bine, pentru că eram obosită și tot ce-mi doream era o seară liniștită. O colegă a văzut ce fac și m-a întrebat pe cine vreau să sun. Când i-am răspuns, probabil că aveam o oarecare expresie pe față, pentru că ea m-a întrebat cu tâlc: „De ce îl suni?” O secundă am rămas surprinsă de întrebare, interzisă, apoi m-a bufnit râsul pentru că atunci am realizat că îl sunam ca să nu se prindă că nu mă interesează ce face. Am înțeles că venise momentul despre care îl avertizasem cu mult timp în urmă, în acea discuție, aparent nesemnificativă. -Ăsta e moment de ruptură clar ca lumina zilei. Cum a recționat el? Se ridicase și se apropiase de fereastră. Privea în gol. Afară se vedea cerul de un albastru intens, ca după ploaie, intens era și verdele frunzelor tinere de pe ramuri. Aerul mirosea a crud, a nou. Ochii ei aveau acum o expresie mai gravă, pe măsură ce trecea faptele din registrul comic în altul, mai serios, mai profund. -Am încercat, inițial, să mai câștig timp și liniște, purtându-mă cât mai normal, asigurându-mă că nu interpretez greșit ceea ce se întâmpla cu mine, ceea ce simțeam, faptul că, din punctul meu de vedere, chiar se terminase totul. Nu a înțeles nimic, nu i-a trecut vreo clipă prin minte că ceva ar fi putut merge rău. Apoi am încercat să-i vorbesc, însă am realizat repede că nu e dispus să schimbe absolut nimic în ceea ce-l privea. Și iată-ne azi aici, două prietene la o cafea; tu mă întrebi de trecutul meu, de relația cu bărbatul acela, iar eu îți pot spune doar că s-a petrecut demult și departe, într-o altă viață.   http://www.morganaimperial.com/2016/04/11/bumerangul/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

La poarta timpului

Oare dacă ți-aș scrie, ți-ai aminti de mine? Fața din fotografie îmi zâmbește și ochii tăi au acceași strălucire caldă dintotdeauna și mă întreb: oare vreo părticică din tine mai păstrează amintirea mea? Rămân cu ochii țintă la imaginea de pe monitor și cu gandurile aiurea, iar orice cuvânt pe care ți l-aș putea spune pare golit de sens atâta timp cât habar nu am ce vreau de la tine, pentru că, mai departe de o inexplicabilă nevoie de apropiere, nu văd nimic. Te privesc și, deși mi-am promis să nu fac asta niciodată, las să se strecoare ca un șarpe în sufletul meu perfida întrebare: „Oare ce-ar fi fost dacă...?” și apoi se prăbușește totul și se transformă într-un nimic. Pentru că tocmai aici e problema...diferența între „ce-ar fi?”-acum și „ce-ar fi fost?”-atunci. Acum e doar un gol imens pe care nu cred că-l poate umple ceva și din cauza căruia nu ți-am scris încă niciun cuvânt. Iar de atunci mai am doar amintirea unor stări magice, de care mi-e un dor foarte intens, dar pe care le-am rătăcit de mine și nimeni nu mă poate ajuta să le recuperez...nici măcar tu. Și atunci mă întreb cu sfială și cu o umbră de regret: ce-aș putea să-ți scriu? Cum să mă adresez eu ție acum, celui pe care parcă-l știam dintotdeauna, fără să-l fi cunoscut vreodată cu adevărat? Asta ai fost tu pentru mine. Ce-am fost eu pentru tine nu am aflat niciodată și probabil nici nu mai contează acum. Și atunci, ce să-ți scriu? Ce să te întreb? Dacă-ți amintești despre discuțiile interminabile pe care le aveam din postura de prieteni și în care era vorba despre orice altceva în afară de noi? Mi-era atât de plin sufletul de prezența ta, de vorbele noastre, care spuneau totul fără a spune nimic, încât mi-era frică să mă gândesc la ce simțeam, de fapt, ca nu cumva să stric totul. Apoi se sfârșea vara și plecam. Fiecare în jumătatea lui de țară și de viață, în lumea lui. În cele din urmă s-a produs inevitabilul și am devenit conștientă. La sfârșitul unei veri, pe drum spre viața mea, la abia câteva ore de absență. Probabil faptul că te pierdusem din priviri, că nu mai făceai parte din anumite momente ale zilei m-a lovit atât de tare, încât am ratat eschiva și iubirea m-a lovit în plin. Până-n adâncul ființei. Agravată de lipsa ta și de faptul că, de la jumătate de țară și de timp, eu nu aveam curaj să-ți mărturisesc ce simțeam. Sau poate să te întreb de ce mi-ai scris? Da, o scrisoare adevărată...ceva ce nu era programat să se întâmple vreodată. La câteva luni de la revelația miracolului ce se născuse în inima mea, căzută apoi în disperarea timpului care parcă nu mai voia să se miște până la timpul cu tine. Știi că bucata aia de hârtie mi-a tăiat respirația? Sau că, deși viața mea a mers cumva înainte, scrisorile dintre noi au fost partea cea mai plină de farmec din acei ani? Pentru că timpul în care ele erau scrise, trimise, așteptate și citite era timpul nostru, arc peste timp și spațiu, timp petrecut împreună, plănuit și, mai ales, dorit. Îți mai amintești că, la capătul scrisorilor, am avut doar o singură zi a noastră? O zi și o noapte în care lumea exterioară s-a estompat și a păstrat tăcerea complotând pentru răgazul nostru de fericire. Mi-ai spus că mă iubeai, iar eu ți-am răspuns la fel, pentru că, dincolo de restul vieții mele, erai doar tu și sufletul meu vibra iubindu-te. Dacă m-ai iubit cu adevărat, sau au fost doar niște cuvinte spuse sub emoția momentului, n-am știut niciodată. Eu doar le-am trăit și le-am savurat până la capat. Mai mult nici nu aș fi avut ce să-mi doresc, pentru că în zori urma să plecăm fiecare în lumea lui, în restul vieții lui și am preferat să plec cu amintirea șoaptei de iubire susurându-mi dulce în urechi și pulsându-mi în vene. Și am continuat să existăm separat, dar fără să ne pierdem, uniți printr-o comunicare simplă, fără restricții, fără planuri, era restul lumii și tu erai insula fericirii mele, viața mea secretă. Oare de ultima noastră întâlnire îți mai amintești? Cea absolut întâmplătoare, care ne-a găsit în același timp în locul unde ne cunoscusem și care ne-a mai dăruit o noapte. Acum, la ani distanță, în fața fotografiei tale, înțeleg că cel mai tare mă sâcâie finalul acelei ultime întâlniri, când ți-am spus că nici măcar nu știam de ce petrecusem noaptea cu tine, pentru că aveam pe altcineva în viața mea. Aveai și tu o altă femeie și mi-ai mărturisit că nu mergeau bine lucrurile între voi...descoperiseși că te mințea. La mine nu mergea nimic bine și ți-am spus-o și ție. Și ne-am îmbrășișat, lung și în tăcere. Îmi mângâiai părul. Și apoi am plecat. Fiecare în viața lui. Pentru totdeauna. Din fața monitorului, a zâmbetului tău larg și a privirii atât de calde, stau și mă întreb ce-ar fi fost dacă măcar în ultima noapte, la acea ultimă șansă pe care ne-a dăruit-o destinul, am fi încercat să ne oprim unul la celălalt...și nu sunt în stare decât să plec, fără să pot scrie vreun cuvânt. Pentru că „ce-ar fi” acum, nu există.   http://www.morganaimperial.com/2016/04/02/la-poarta-timpului/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Ai plecat, stai departe

Aș vrea să înțeleg și eu un lucru: dacă ai refuzat o femeie care ți-a propus să petreceți niște momente împreună, în ciuda oricăror încercări de convingere, în ciuda propriilor tale dorințe chiar, cum adică să apari după o grămadă de vreme și să spui că acum vrei, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc cu anii și ea ar fi rămas înțepenită, atârnată în acest timp, până te-ai trezit tu că parcă ai vrea. Nu a folosit cuvintele „pentru totdeauna”, nu avea nevoie să te pună în lanțuri pe viață, ci doar și-a dorit să mai faceți un pas împreună, să mai fure un moment de fericire vieții, așa cum părea că-ți doreai și tu, cu tot sufletul. Nu ți-e și teamă să apari așa, deodată, în fața ei, că poate, la nervi, ia ceva și aruncă după tine? Și nici nu vreau să punem așa problema, că nu e vorba aici de femei și de bărbați, ca nu-s femeile mai nu știu cum și bărbații mai altfel. Adică eu nu prea sunt de acord cu toate diferențele care se fac, cu discuții de gen Marte-Venus, puternic-slab, bun-rău, iar în situația asta chiar nu cred că ar conta sexul. Cred că orice om refuzat în ideea lui de fericire se simte lezat atât în sentimente, cât și în amorul propriu, la coarda aceea sensibilă a respectului de sine, iar după ce-și linge rănile, cred că ar face orice să uite de cât de penibil s-a simțit în acel moment. Și reușește să se vindece, poate, iar, când crede că e în siguranță, apari tu, indecisul, intolerantul, habotnicul, ăla care bălea pe la colțuri, dar n-avea curaj să pună mâna, pentru că, ce să vezi, s-a trezit că are principii. Că, de fapt, ar vrea, dar nu se poate, pentru că celălalt e prea gras, prea în vârstă, prea căsătorit, prea deștept, prea bun, prea ca la țară. Ți-a plăcut să flirtezi, ți s-au zbătut toți fluturașii- și aia din stomac, și ăia din cap- te-ai lăsat dus de val în prag de orgasm și apoi ai strigat deodată: Stop!!! Și-ai rupt-o la fugă. De frică. Sau pentru ca să-ți salvezi onoarea de cetățean, de familist, pentru ca să salvezi aparențele. Ai lăsat omul ăla cu pantalonii în vine, sau cu fusta ridicată, după caz, că doar nu i-ai dat niciun motiv să creadă altceva decât că-l iubești la nemurire, și ai zbughit-o la sănătoasa. Cei mai „curajoși” se ascund și după o tăcere absolută, gen: „Nu știu cine e, nu cunosc”, sau nu răspund la telefon, închid conturile de socializare, sau blochează apelanții, până când acestora le dă bunul Dumnezeu mintea cea de pe urmă, pricep ce se întâmplă și renunță, deși, de cele mai multe ori, nu-și doresc decât niște explicații, tardive și alea. Nu te interesează cât de ușor, sau cât de greu îi e celuilalt să depășească momentul. Știa doar că vă iubiți și acum află deodată că nu mai corespunde, pentru că, așa cum spuneam, ai descoperit că ai niște principii. Mă întreb eu, unde dracu pășteau principiile tale la început, când omul celălalt era la fel de gras, avea aceeași vârstă, aceeași familie și aceeași minte ca și acum? Cum poate un om, cu aceleași caracteristici, o dată să corespundă dorințelor și cererilor tale și apoi să iasă total din ele, cu tot cu marja de eroare admisă? Și pari deplin mulțumit cu viața ta, cu alegerea ta...îți spui mereu că nu se putea altfel, că nu aveai de ales, că e mai bine așa. Ba aveai de ales! Puteai foarte bine să alegi să ai principii din secunda unu. Când te ia valul, ai două variante: ori plutești, ori te duci la fund, dar asta o știi de când atingi apa și ieși de când bagi vârful degetelor, nu te bagi de tot și apoi te ia frica de înec. La amărâtul ăla pe care-l lași cu ochii-n soare nu te gândești o secundă, că poate-și dă de ceasul morții încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat și ce l-a lovit așa grav, că poate abia mai dă din mâini și din picioare încercând să nu se înece, să revină cumva pe linia de plutire...Nu contează pentru tine. E șters cu buretele. O vreme pare chiar că-ți merge bine, recunoști fudul în fața oglinzii că ai făcut ce trebuia și te umfli în pene, cu o satisfacție deosebită. Mai auzi uneori despre celălalt că nu e bine, că pare bolnav, că a slăbit, apoi auzi că e mai bine. Îți este un pic milă, un pic silă și continui să îți repeți că ai procedat bine. Apoi se lasă tăcerea. Până în ziua când se întâmplă neîntâmplatul și constați cu groază că tu, ăla corectul și principialul, ai pe cap o grămadă de frustrări și de regrete și de umbre ale trecutului. Și ce știi tu să faci cel mai bine? Te sperii din nou. Pentru că ești depășit de situație și nu știi ce să faci. Nu înțelegi că acum e rândul tău să te uiți ce naiba te-a lovit, e rândul tău să taci, să suferi și să taci, așa cum ai impus și tu odată tăcerea. Nu înțelegi nici acum nimic, așa cum n-ai înțeles nici atunci, când ai crezut că e în regulă să te avânți în iubire și apoi să fugi. Ba mai și încerci să impui unele lucruri, așa cum ești obișnuit să o faci și nu îți anunți prin nimic tentativa de revenire, așa cum nu ți-ai anunțat nici fuga și cel pe care l-ai rănit se trezește pur și simplu cu tine pe cap și îi prezinți o realitate care s-a oprit la ultima voastră întâlnire și pe care vrei, cu nonșalanță, să o continui de parcă celălalt n-ar fi avut până acum dreptul la viață în lipsa ta. E asta inconștiență, sau ce? Un ego uriaș? Sau astea două și multe altele?   http://www.morganaimperial.com/2016/03/29/ai-plecat-stai-departe/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Adio...fără cuvinte

În fiecare dimineață mă așez în fotoliu ca să-mi beau cafeaua și ca să te privesc. Tu încă dormi. Și de ce n-ai dormi? Nu e ca și când ai merge la o chestie care se numește serviciu, de unde să aduci niște chestii care se numesc bani în casa în care trăiește familia ta. Dar eu te cred că ești obosit. Ai avut mult de furcă aseară cu sticlele de bere și cu meciul. Atât de greu ți-a fost, că n-ai reușit să te abții să răcnești un „gooooollll” din toți rărunchii, de-am sărit drepți ca lumânarea exact după ce ațipisem. Am venit să verific ce faci, ce se întâmplă, dacă ești bine, dacă ne paște vreun pericol. Când te-am văzut, am înțeles că singurul pericol era că ai fi putut să confunzi iarași dulăpiorul de pantofi de pe hol cu ușa de la baie, atunci când toată berea aia și-ar fi dorit să iasă pe undeva. Abia am mai reușit să adorm...și m-am trezit devreme, să pregătesc copilul pentru școală și să plec și eu la serviciu. Și să verific dulăpiorul de pantofi. Dar tu dormi. Mă uit cât păr alb ai pe la tâmple și la cât de mult ți-a avansat chelia. Nasul parcă e tot mai borcănat și obrajii congestionați, cu vinișoare sparte, vizibile sub piele. Sforăi ca o tobă de eșapament spartă și din gura întredeschisă se văd locurile goale lăsate de cei doi dinți ciobiți, pe care nu vrei să mergi să-i repari pentru că spui mereu că nu avem bani. Doar că, cine ar vedea sticlele de bere de lângă patul tău și scrumiera plină de mucuri de țigară, ar putea crede contrariul. Și apoi să nu uităm de burtă, excrescența aceea care nu încetează să mă uimească prin dimensiunile atinse și prin aspectul de tobă cu membrana întinsă atât de tare încât te miri că nu cedează. În momentele mele bune, mă amuză să-mi imaginez cum ar fi dacă ar exploda și ar împroșca totul în jur cu bere. Un ditamai burdihanul. Dormi tu acolo. Eu te privesc cu un zâmbet amar pe buze și mă întreb cine ești tu. Pentru că eu nu te cunosc și, mai mult, nu vreau să am de-a face cu tine. Îmi vine să te trezesc și să te întreb dacă nu știi cumva unde e soțul meu. Literalmente. Uneori am impresia că el a plecat pentru o vreme și te-a lăsat în locul lui și mă tem că am rămas cu tine pe cap definitiv. Apoi trec să mă analizez pe mine, dacă am făcut totul cum trebuie, dacă am greșit pe undeva și de fiecare dată ajung la concluzia că nu trebuie să îndrept această discuție spre mine, pentru că tu nu ai nimic cu mine. Chiar nimic. Adică cine sunt eu să concurez cu sticla aia de lângă patul tau? În sfârșit, e mai bine că dormi. Că bei și că dormi. Habar nu ai ce gândesc și ce simt deja de atâta vreme încât lipsa ta de interes nu mai contează pentru niciunul dintre noi. Habar nu ai că stau și te privesc și nu mai găsesc nimic ce m-ar putea reține aici. Nu ai nicio idee că fiecare zi în care mă mai găsești în casa asta este o nouă șansă pe care ți-o dau ca să repari ceva și care se spulberă în fiecare seară când îți văd privirea rătăcită, fixată doar pe localizarea sticlei în spațiul tău de manevră. Și habar nu ai că asta e ultima dimineață când te privesc cum dormi, buimac și îmbibat în alcool, din acest fotoliu, din această casă.   http://www.morganaimperial.com/2016/03/23/adio-fara-cuvinte/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Fără fumuri!

Cel mai simplu mod de a crea tentația este să inventezi interdicția. Cam așa cred că se va întâmpla, cel puțin în perioada următoare, cu faptul că s-a interzis fumatul în locurile publice și în spațiile închise. E posibil ca și cei mai relaxați fumători, lovindu-se de atâtea NU-uri, să înceapă să să se concentreze atât de mult pe problema găsirii unui spațiu în proximitate unde să-și savureze țigara, încât să ajungă mult mai preocupați de țigări decât înainte. Am colegi fumători, foarte liniștiți, de altfel, în manifestări, capabili să-și împartă atenția între țigara obișnuită și cea electronică, capabili să se adapteze la orice situație și să se poarte extrem de civilizat, la modul: „Deranjează dacă aprind țigara?”, iar în cazul unui răspuns pozitiv să renunțe la idee, sau să treacă la țigara electronică. Ei bine, acești oameni s-au transformat peste noapte în niște monstruleți neliniștiți, în niște motorașe turate la maxim - „Vreau o țigară, vreau o țigară!”- și care dau din picioare în așa fel încât , dacă i-ai așeza pe o bicicletă legată la un dinam, pe lângă faptul că nu mai afectează calitatea aerului, pentru că, nu-i așa, nu mai pot fuma, ar și deveni o sursă de energie electrică nepoluantă și absolut gratuită. Am fost fumătoare o mare perioadă din viață și știu sigur că rezultatul imediat al apariției acestei interdicții va fi că acești oameni vor constata că, de la introducerea noii legi, au fumat, de fapt, mai mult ca înainte. Îmi aduc aminte foarte clar cum cel mai ușor mod de a mă determina să fumez în secunda următoare era acela de a-mi spune: „Nu fuma!”. Era beculețul roșu care se aprindea automat ca să-mi aducă aminte de țigară, de plăcerea de a trage un fum până în adâncul plămânilor, care parcă te învelea într-o pătură pufoasă și relaxantă. Și îmi mai aduc aminte de plăcerea de a intra într-o cafenea, sau de a vizita un prieten, când cafeaua, țigara și poveștile erau scopuri în sine. Dar, la fel, îmi amintesc și de gustul împuțit al dimineților, de accesele de tuse, de bronșitele, sau pneumoniile la ordinea zilei, de izbucnirile nervoase când se întâmpla să rămân fără țigări, de grija zilnică, la fel ca cea pentru pâine, de gaura imensă din buget...de cancerul tatălui meu... Și cu toate astea, dacă nu găsești în tine o motivație destul de puternică, degeaba legi, degeaba sărăcie, sau boli. După moartea tatălui meu, la fiecare pneumonie, la fiecare răceală chiar, la fiecare senzație că nu am suficient aer, tot ce vedeam în fața ochilor era chipul lui pământiu, cu privirea ruptă de realitate, cu întreaga ființă concentrată pe lupta pentru încă o gură de aer...Doar că nici asta nu a fost destul cât să mă facă să renunț la fumat. Au mai trecut mulți ani până să găsesc o motivație, motivația mea. De fapt, cred că m-a găsit ea pe mine. Ca să începi să fumezi nu ai nevoie de motive, ci doar de un moment de prosteală, de chef de experiment, de pauză în gândire. Din acel moment se poate naște o dependență urâtă, cum numai dependențele pot fi. Și apoi ajungi ca acești colegi ai mei, care se comportă ca un muncitor într-o relație cu picamărul lui, unitate trepidantă mobilă, setați pe o obsesie.   http://www.morganaimperial.com/2016/03/18/fara-fumuri/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

E vremea liliacului

Pete albăstrui, violet, roz, sau albe care colorează dealurile și grădinile. Nici nu știi când s-a dus martie, cu Babe, cu ploi și vânturi reci, cu câte o izbucnire de lumină crudă a soarelui, cu ghiocei și zambile rebegite de frig și cu flori de supermarket, undeva între viu și plastic. Dar, când îți ridici ochii pentru că ai adulmecat un miros suav în aer și încerci să-i cauți sursa și dai cu ochii de tufele de liliac care stau să înflorească, știi sigur că a venit primăvara. M-am și mirat zilele trecute ieșind pe fugă din casă, când mi-a atras atenția o tânără care trăgea de zor de o crenguță din niște tufe, pentru că nu am înțeles imediat ce făcea acolo. Aaa! Ia te uită, înflorește liliacul!- mi-am spus cu o foarte mare încântare, eu amatorul de soare și căldură, bucuros că a scăpat de iarnă. Arbustul de liliac este originar din Asia Mică și a ajuns să cunoască o mulțime de soiuri și varietăți în lumea occidentală, unde a pătruns fiind oferit ambasadorilor europeni de către sultanul Soliman al II- lea. Pe lângă faptul că arbustul este cultivat în scop decorativ, floarea este folosită pe scară largă în industria cosmeticelor și a parfumurilor, dar mai apar utilizări ale acestei plante și în unele probleme de sănătate. Astfel, florile și frunzele se pot folosi în cazul arsurilor, al insomniilor, al respirației urât mirositoare sau al afecțiunilor reumatice. Una dintre legendele referitoare la floarea de liliac spune că, în așteptarea Soarelui, care să aducă primăvara, zeița Flora a împrăștiat culorile curcubeului pe pământ, făcând să apară tot felul de flori viu colorate, iar, când a ajuns pe tărâmurile de la nord, nu mai rămăsese din curcubeu decât un strop de liliachiu. De aceea se spune că această floare înflorește cel mai frumos în ținuturile nordice. Această floare este considerată, printre altele, simbolul aniversărilor, nunților, petrecerilor câmpenești, drept pentru care prilejuiește numeroase asemenea evenimente, dintre care cel mai cunoscut este festivalul anual al liliacului care are loc în statul american New-York, în orașul Rochester și unde, timp de două săptămâni, se pot admira aproximativ 500 de varietăți de liliac aduse din întreaga lume. Ca simbol al aniversărilor și al nunților, liliacul se referă la misterul iubirii, la aprecierea și încrederea dintre oameni. Supranumită și „floarea memoriei”, se spune despre această floare că este capabilă să trezească, prin mirosul ei, amintiri demult uitate, sau că reflectă uitarea de sine pe care o aduce iubirea pentru altul. În lumea medievală exista credința că liliacul adapostește zâne, spirite bune între crengile lui, care pot călăuzi și îndruma pe cei care le cheamă, în timp ce în alte tradiții se consideră că fetele care vor să se mărite trebuie să poarte flori de liliac, care au puterea de a atrage ursitul. Și să ne amintim și de jocul copilăriei, când căutam în toate vazele cu crenguțe înflorite de liliac flori cu mai multe petale, aducătoare de noroc, asemenea trifoiului cu patru foi, pe care le băgam în sân, convinși fiind că ne va merge bine. De unde se vede ce importanță au credința și speranța, chiar și atunci când sursa lor se găsește doar în lumea interioară a fiecăruia dintre noi. Una peste alta, primăvară fără buchete mari din crenguțe de liliac nu s-a văzut și, sincer, ar fi și păcat să se vadă.   http://www.morganaimperial.com/2016/04/06/e-vremea-liliacului/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Avansați (pe repede) înainte!

Bănuiesc că toată lumea a experimentat statul la rând la casă în hipermarketuri, la fel cum bănuiesc și faptul că nu sunt singura persoană agresată mișelește de căruciorul de cumpărături mânuit de persoana care urmează la rând și care tinde să-l sudeze de dosul celui din față pentru ca nu cumva să dea năvală vreun individ mai hotărât în spațiul neocupat și să i-o ia inainte. Atunci când ți se întâmplă asta și arunci o privire critică atentatorului din spate, constați, în cele mai multe dintre cazuri, că acesta este, de fapt, o cocoană aflată în jurul vârstei de pensionare, extrem de afectată de imaginea ei de cuceritor al rafturilor cu reduceri și de stăpânitor al sacoșelor supradimensionate. Dacă, în urma gestului care exprimă clar tendința expansionistă de acaparare a oricărui milimetru de teren din spatele tău, dai cu ochii de o asemenea mămăiță, să nu te aștepți să auzi vreo scuză, sau măcar să observi intenția vreunui gest prin care să încerce să se disculpe. Dimpotrivă, te fixează cu privirea cu o determinare demnă de cauze mai bune, făcându-te să înțelegi că ea e chiar acolo și nu are de gând să se miște decât înainte și că, dacă tu, sau angajatul de la casă, vă opuneți ritmului ei de înaintare, veți avea de-a face cu ea. Cel mai șifonat ieși tu, umilul cumpărător din fața duduii, care primești câte un ghiont în spate la fiecare pas al ei. Cum cozile pot fi uneori destul de lungi- asta până strigă vreun nemulțumit: Da` nu mai deschideți nicio casă?!!- și timpul de așteptare, asemenea, ajungi să te implici în rezolvarea mintală a unor probleme existențiale, cum ar fi căutarea unei explicații pentru pretențiile teritoriale ale purtătoarei de cărucior din gama 55- 65 ani. Prin comparație, constați că la cumpărători din alte categorii de vârstă asemenea gesturi se întâmplă foarte rar, pentru că ei fac parte din generația „limitei de discreție” impusă de bănci, bancomate, ghișee- discreția codului pin. Așa că ajungi vrând, nevrând în situația să te întrebi „ce-i mână în luptă” pe acești vajnici clienți. Tind să cred că, dacă ai fost prea mic să te trimită după pâine pe vremea comunismului, vei rămâne cu o problemă existențială nerezolvată. Dacă, însă, ai fost măcar adolescent comunist, atunci știi, frate, ce e aia o coadă adevărată. Nu aveai cum să o ratezi, pentru că era o strategie adevărată să mobilizezi toți membrii familiei când erau ouă, carne și salam la trei magazine diferite. Sau când venea Paștele și era nevoie de mult mai multe ouă decât prevedea rația și atunci tot neamul era încartiruit la alimentara. Îmi aduc și acum aminte, și cred că eram destul de mică, când, după o coadă kilometrică și la care stătusem cu mult înainte de a veni mașina cu pâine, înghesuită și înghiontită din toate părțile, oamenii au început să-și exprime nemulțumirea privind calitatea clasicei pâini rotunde, neagră, urâtă și lătăreață, pe care vânzătoarea o tăia în patru, sfertul fiind rația considerată suficientă pentru o zi. Și îmi aduc perfect aminte replica și gestul vânzătoarei din acea zi, o femeie supraponderală, cu un aer jovial, în halat alb, cu o față care exprima clar încântarea pe care i-o dădea replica găsită pentru asemenea ocazii și pe care o însoțea cu o mișcare energică a mâinilor, de la piept înspre exterior :„E multilateral dezvoltată, tovarășe!”, aluzie la mult râvnita societate socialistă propovăduită în discursurile vremii. Este foarte probabil ca persoanele despre care discutam să fi făcut „școala cozii” în acele vremuri, când coada nu era o simplă coadă, ci un fel de grămadă la rugby din care s-a pierdut cuvântul „organizare” și unde toate părțile flexibile ale participanților îți deveneau, fără voie, cunoscute. În situația dată, era vital să acoperi orice spațiu liber dintre tine și cel din fața ta, pentru că altfel riscai ca, în timpul lung petrecut în înghesuială, altcineva să se „infiltreze”, bucățică după bucățică și să ți-o ia inainte. Și chiar nu-ți puteai permite să se întâmple asta, pentru că marfa era mereu insuficientă și o poziție pierdută te putea trimite acasă cu mâna goală și o bună bucată de zi pierdută. Stau eu și mă întreb: oare cocoanele astea au fost stâlpi de temelie la atâtea cozi încât să fi rămas cu sechele? Pentru că, la abundența de produse și la spațiile mai mult decât generoase destinate cumpărăturilor, nu văd niciun alt motiv pentru a agresa spațiul personal al vreunui alt participant la traficul lent de la casele de marcat, decât dacă ai făcut asta atât de mult timp încât s-a dezvoltat un fel de reflex condiționat care se declanșează de cum dai cu ochii de o înșiruire cât de mică de oameni și coșuri.   http://www.morganaimperial.com/2016/03/11/avansati-pe-repede-inainte/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Alb-negru

„Cea mai înverșunată luptă este cea cu tine însuți; te afli în ambele tabere.” (Voltaire)   Parcă te și vezi rupt în două, cu eul negativ care sare la gâtul celuilalt, amărâtul de eu pozitiv. Sau invers. Cam asta a fost prima impresie pe care mi-a lăsat-o citirea textului, ușor amuzantă, se pare. Poate că așa și este și lupta cu tine însuți e cea mai dificilă dintre toate pentru că e o luptă surdă, aplecată spre resorturile tale interioare, o luptă ale cărei rezultate te vor defini ca om. Această înfruntare și această frământare teribile te fac omul care ești, sau vei fi. O mai ții minte pe profa de mate din liceu? Aia cu picioare lungi și părul blond, mereu parfumat și pe care-l punea după ureche cu un gest extrem de senzual atunci când se apleca deasupra caietului tău ca să-ți explice unde ai greșit? Ce-ți mai călcau hormonii în picioare toți neuronii în asemenea momente! Când a fost cazul de meditații aveai de ales între ea și proful din vecini, mai acru, ce e drept și mai de același sex cu tine, dar care locuia mult mai aproape și era mult mai experimentat. Și tu ce-ai ales? Dacă te-au bătut hormonii s-ar putea să fi rămas cu bac-ul nepromovat și cu o grămadă de frustrări. Și asta nu pentru că femeia nu și-ar fi făcut meseria, ci pentru că, probabil, n-ai fi auzit, ascultat, gândit nimic din ce ți-ar fi transmis și ar fi eșuat să te pregătească, în ciuda oricăror bune intenții. Dacă au câștigat neuronii, e posibil ca până acum să fi trăit atât de multe satisfacții pe plan profesional, dar și personal, încât mica ta pasiune de atunci să ți se pară un pic caraghioasă. Apoi urmează relațiile. Pasiunile arzătoare pe care le faci pentru cele mai nepotrivite persoane. Arzătoare la propriu și la figurat. Care îți combustionează banii, sau timpul, liniștea, sau energia, care îți transformă sufletul în torță vie... apoi în rană vie...Oameni care nu au ce căuta în preajma ta, în viața ta, dar ajungi să-i dorești cu atâta disperare, încât îngropi cât mai adânc vocea aceea mică ce-ți șoptește să fugi cât mai departe, cât încă mai poți, până când nu o mai auzi și te amăgești cu iluzia că, dacă ea a dispărut, înseamnă că lucrurile s-au aranjat cumva și că există o speranță în găsirea fericirii în acea relație. Din punctul ăsta e nevoie de o mulțime de palme până să te trezești și de o mulțime de șuturi până să reușești să fugi. Relații toxice se numesc și nu degeaba li se spune așa. Sunt extrem de extenuante pentru că ajungi să te lupți de două ori cu tine însuți: o dată când treci peste orice ca să-ți satisfaci pasiunea, apoi când trebuie să pui la bătaie toate resursele rămase, poate chiar instinctul de supraviețuire, ca să scapi cumva cu viață. Dar pasiunile sunt romantice, nu-i așa? Când spui „iubire imposibilă” parcă-ți lasă gura apa și altele, asemenea și te poartă dracul în spinare până se satură să râdă de tine în toate felurile și te aruncă, dezarticulat și zdrențuit, pe o margine de șanț. E atât de ușor să intri în asemenea înfruntări cu tine însuți, se întâmplă zilnic, fie și numai dacă te referi la rezistența de care e nevoie ca să te opui savurării unei ciocolate când tu ești la dietă. Și dacă e ușor să ajungi să te expui la o asemenea luptă, ea poate fi extrem de costisitoare și alegerea foarte dificilă.   http://www.morganaimperial.com/2016/03/25/alb-negru/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Cum să-ți piară cheful

Eu sunt sigură că nu am făcut nici măcar o alegere bună în materie de bărbați. Dar dacă stau să mă gândesc, să revăd posibilitățile pe care le-aș fi avut să-mi schimb alegerile și viața, nu există, nu găsesc în trecutul meu vreun bărbat pe să-l fi întâlnit, să-l fi cunoscut și să mă provoace cu întrebarea: „ce-ar fi fost dacă...?” Bărbații cu a căror existență s-a intersectat drumul meu și pe care i-am dorit în viața mea, i-am avut, în măsura în care și-au dorit și ei o încercare, iar restul...simple elemente de decor, cel mai probabil nu avea cum să iasă ceva. Eu nu neg că am ales greșit, sau prost, dar asta a fost cantitatea și calitatea „mărfii” ce mi s-a pus la dispoziție. Știi, e ca și când intri într-un magazin de lenjerie intimă, să zicem, vrei să-ți cumperi...chiloți, de exemplu, că tot e locul unde trag cel mai temeinic bărbații, și vânzătoarea îți prezintă zece, douăzeci de modele. Unii sunt albi, alții sunt colorați, unii sunt prea sexi, alții prea lălâi, unii prea tunați, alții au material în exces, unii sunt prea țipători, alții sunt prea fazi...La final îi dai pe toți la o parte și mai ceri să vezi câțiva care, de la distanță, par interesanți. Iar magazinul are o sută, hai și o mie de modele. Dar îți dai seama că în lumea asta sunt alte zeci de mii de modele, răspândite prin magazine, la care nu vei avea niciodată acces. Cam așa e și cu bărbații: nu poți alege decât dintre cei din magazinul tău, viața ta. Dacă pentru magazinul tău e distribuită marfă de proastă calitate, asta e țeapa vieții tale. Poți încerca să cauți pe acolo niște variante măcar rezonabile, cât să nu te strângă prea tare, sau să nu pice de pe tine și să nu spui că n-ai încercat, iar dacă varianta aleasă devine inacceptabilă, poți alege să te debarasezi de ea. Ca să ai mai multe șanse să dai peste ceva bun trebuie să dispui de un magazin mare, chiar maaa-are, aș putea spune. Pentru asta există viața socială: să-ți mărești magazinul și să diversifici gama de mărfuri pentru ca să ai, vorba ceea, de unde alege. Dacă mergi pe raționamentul ăsta, cele mai avantajate sunt tinerele femei din orașele mari și foarte mari, care au posibilitatea de a interacționa cu foarte multă „marfă”. Doar că nu e o regulă că ele o duc mai bine, pentru că o „clubistă” de capitală are cu totul alte standarde în ce privește bărbații, comparativ cu o Maricică de la țară, care mai are acasă vreo trei frați și niște părinți care beau tot ce câștigă din munca lor și a copiilor; care apucă să afle de existența a vreo zece, douăzeci de bărbați dintre care o parte sunt cu familiile lor, iar restul își duc veacul la birtul din sat, de unde fluieră după ea, când trece pe acolo; care pune pe rețele de socializare fotografii pe jumătate dezbrăcată, având ca fundal carpeta cu „răpirea din serai” și un ochi de geam ciobit; care, de când a terminat zece clase, a mai văzut orașul când a mers să vândă la piață niște varză și ceapă din producția proprie. Asta dacă a mai terminat zece clase. Dacă nu cumva a schimbat sărăcia și abuzurile din casa părinților cu cele din casa primului bărbat despre care a crezut că-i pune la dispoziție casă, masă și pachetul de tigări dacă-și dă chiloții jos suficient de des și îi pune pe masă o farfurie de zeamă caldă. Singurul standard pe care ți-l mai permiți în asemenea caz este să rămâi cu dinții în gură după ce s-a săturat de tine și devine tot mai supărat, ba că plânge prea des copilul, ba că e prea fierbinte mâncarea, ba că nu-i ajung banii de băutură pentru că trebuie să te țină pe tine și pe plodul tău. Mda. Acu stau și mă întreb ce să fac cu magazinul meu. De la ultima alegere greșită, marfa a rămas neatinsă pe rafturi. Pot să aștept marfă nouă…fiecare zi poate aduce asta. Sau pot să-l închid. La urma urmei, parcă e cam multă agitație pentru niște chiloți, pe care, inevitabil, ajungi să-i schimbi.   http://www.morganaimperial.com/2016/03/04/cum-sa-ti-piara-cheful/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Când iubești

Știi că iubești o ființă în momentul în care, gândindu-te la posibilitatea ca ea să dispară brusc din viața ta, ți se oprește respirația și inima încetează să mai bată pentru o secundă lungă, în care ai impresia iminenței unei explozii care va sfâșia părți din tine, aruncându-le în neant, de unde nu le vei mai putea recupera vreodată. Atât de mare e pericolul atunci când iubești total dedicat sentimentelor tale și totuși te arunci cu capul înainte de fiecare dată. Pentru că... Iubim mult și prost...foarte mult și foarte prost. Ne imaginăm că inima, sufletul au resurse infinite pentru a iubi, fără să ne dăm seama că fiecare iubire pierdută distruge, ucide câte o părticică din noi ce nu va mai reveni vreodată la viață. Iubim din cele mai nepotrivite motive: din frica de singurătate, din pura dorință de a iubi, din nevoia de a ne apropia de cineva, din clasica și eterna confuzie între sex, pasiune și iubire. Căutăm iubirea, ca orbul lumina, în loc să o lăsăm să ne găsească ea pe noi și căutarea asta încrâncenată ne poate duce în cele mai urâte cotloane ale minții și sufletelor omenești. Și apoi...dacă despărțirea nu te omoară, nici nu te face mai puternic, ci, dimpotrivă, te lasă și mai vulnerabil, pentru că ți-au rămas pe buze gustul și aromele nebunescului „fruct al pasiunii” pe care ai numit-o iubire și te-a făcut să-l dorești din nou și din nou. Iar riscurile sunt mari, pentru că despărțirea a rupt o parte din tine, iar cicatricile rămase nu o aduc înapoi, ci doar acoperă lipsa acelei părți cu țesut amorțit, mort. Mai multe iubiri ratate, mai multe cicatrici și părți amorțite în sufletul nostru, care își pierde, puțin câte puțin, din dorința, din capacitatea de a simți ceva...chiar și când e vorba de iubire. Iubim mult și prost...risipim sentimentele așa cum risipim timpul, sau banii, cu iluzia că sunt bunuri de care dispunem la nesfârșit...Nu ne gândim o clipă la faptul că cea mai mare festă pe care ne-o poate juca viața este să ne trimită darul iubirii adevărate, capabilă să umple sufletul de lumină și viață, în momentul în care nu mai avem resurse să ne bucurăm de el cu toată ființa noastră.   http://www.morganaimperial.com/2016/02/27/cand-iubesti/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Narcise

Îmi plac narcisele, le consider o prezență discretă, delicată și elegantă în casa mea în fiecare primăvară. Narcisa nu este regina balului primăverii, nu strălucește, nu atrage toate privirile, e mai degrabă fata cea frumoasă, dar discretă, căreia îi descoperi calitățile și frumusețea cu atenție și răbdare. Dacă, în general, nu sunt amatoare de cumpărat de-ale gurii de prin piețe și cu greu mă dau dusă pe teritoriul comerțului la tarabă, în fiecare primăvară mă trezesc cu un chef inexplicabil de a da o raită printre flori. Îmi place la nebunie parfumul zambilelor, îmi plac ghioceii, îmi plac lalelele, dar întotdeauna ajung acasă cu un braț de narcise. Nu știu prea bine de ce se întâmplă așa, dar poate avea legătură cu faptul că vin direct din grădină, livrate la găleată de niște bătrânele care chiar par a avea nevoie de bănuții pe care îi cer în schimbul florilor. Mereu mă impresionează și bătrânelele, și florile lor. Această floare dă și nume frumoase, atât pentru băieți, cât și pentru fete: Narcis, Narcisa. De fapt, cea mai cunoscută legendă legată de această floare spune ca numele ei vine din mitologia greacă, de la Narcis, cel îndrăgostit de propria imagine, fapt ce i-a adus moartea, deoarece privindu-și imaginea oglindită în apele unui lac, s-a aplecat prea mult și a căzut, murind înecat. Se spune că pe locul morții lui a răsărit prima narcisă și se mai spune că aceste flori sunt mereu orientate în jos, asemenea chipului lui Narcis, aplecat deasupra apei. Toate nimfele ar fi plâns la moartea lui pentru că toate îl iubeau, deși el nu avea ochi decât pentru propria-i frumusețe. O altă legendă spune că prima narcisă ar fi răsărit în Grădina Ghetsemani, la învierea lui Isus și de aceea floarea este considerată un simbol al vieții și al renașterii în unele țări europene. Legendele nu se opresc aici, nici simbolurile asociate cu această floare. La unele popoare narcisa simbolizează moartea și este folosită la funeralii, la altele este purtătoare de noroc; unii o folosesc în vrăji de dragoste, alții ca afrodisiac, iar alții cred în tot felul de superstiții, cum ar fi că narcisa influențează fertilitatea cuplurilor, sau că, dimpotrivă, ar trebui interzisă în case pentru că aduce ghinion. Să ne amintim și de faptul că în țara noastră există multe locuri binecuvântate cu frumusețe, iar unele dintre acestea sunt poienile cu narcise, declarate monumente ale naturii și ocrotite prin lege: Poiana Vadului, unde are loc în fiecare an un Festival al narciselor, apoi la Negrileasa și Bucium, în județul Alba, sau poienile din Argeș, Harghita, Bihor, Prahova, sau Satu-Mare. Încheind, să ne întoarcem la cel dintâi Narcis, cel îndrăgostit de propria imagine și care a dat numele unei mici probleme de personalitate: narcisismul, definit ca tulburare psihologică care se manifestă prin egoism, vanitate, dragoste exagerată, patologică, pentru propria persoană. Freud afirma că o parte a narcisismului este o parte esențială a noastră de la naștere. Sigur că este, dar sănătatea minții noastre este cea care păstrează echilibrul între narcisisim și autodistrugere și, de aceea, ce numim uneori narcisism la semenii noștri sunt doar manifestări sporadice, accidentale, sau măcar în afara sferei patologicului, izvorâte din mici erupții ale ego-ului lor. „Nu am știut niciodată ce înseamnă narcisismul până când nu am avut propria narcisă.” spunea un controversat jurnalist american Charles Kuralt. Tu câte narcise ai?   http://www.morganaimperial.com/2016/03/09/narcise/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Și totuși doare al naibii

„Fraier vine din germană, Freiherr- adică om liber. Omului liber îi pasă prea puțin dacă a fost șmecherit de un mișel.” (Nicolae Steinhardt- Jurnalul fericirii )   Vă propun un exercițiu de imaginație, plecând de la acest citat. Imaginați-vă o dreaptă care pleacă dintr-un punct zero și se indreaptă spre infinit. Punctul zero să fie numit: fraier și infinitul să fie numit: om liber. Acum vă rog să vă poziționați pe această dreaptă, după cât considerați că sunteți de eliberați în sufletul vostru, după cât de bine credeți că ați reacționa în situații asemănătoare cu cea dată, după câtă distanță credeți că puteți pune între liniștea sufletească și răutatea cu care trebuie să vă confruntați ocazional. M-am gândit la cuvintele acestea și acum câteva săptămâni, și acum câteva zile, în împrejurări total diferite, opuse chiar. Acum ceva vreme, pe fondul unei existențe liniștite, fără evenimente deosebite, într-o formă fizică și psihică acceptabile, reflectând la vorbele lui Steinhardt, mă vedeam undeva destul de aproape de libertate, de eliberarea pe care ți-o dă ideea că, atâta timp cât există soluții pentru o problemă, nu ai cum să cazi, nu ai de ce să renunți și ești sigur că vei putea merge înainte, cu o tulburare minimă a echilibrului și a păcii interioare. Mă simțeam un om liber. Sau relativ... Zilele trecute însă, viața a ținut neapărat să sancționeze prea marea mea seninătate, să-mi testeze presupusul echilibru psihic și a pregătit o echipă competentă de șmecheri, care m-a pus în fața faptului împlinit: m-au fraierit. Știți cum te simți când se întâmplă asta? Te simți fraier. Fra-ier. Oricâte autoeducație sau autocontrol, campanii motivaționale, optimism, chiar și feng shui bagi în tine știți ce reacție ai? Aia să te așezi, că oricum se învârt toate cu tine și să realizezi, la fel ca într-o replică celebră pe la noi, că te-au ciuruit. Toate lecțiile, pe care ți le-ai recitat de zeci de ori în capul tău, te îndeamnă să te ridici, să te scuturi de țărână și să mergi mai departe. Și credeți că poți, așa, cu una cu două? Nu, domnule, chiar nu reușești o vreme, pentru că întâi trebuie să stai jos și să realizezi, apoi să încerci să înghiți, abia pe urmă ajungi la faza în care să digeri. Și încă te simți fraier și simți cum ți se revoltă stomacul și vrea să scuipe afară. O soluție bună e să te focusezi pe aspectele pozitive din viața ta, dar amintirea faptului că ai fost prostit pe față se ițește din când în când, ca nu cumva să uiți care e sursa nodului deranjant din gât, care te va însoți încă multă vreme. Chestia e că niciun bun nu e dobândit odată pentru totdeauna. Cu atât mai puțin bula de liniște și echilibru, la care unii dintre noi muncesc ani de zile. Totul e într-o continuă mișcare, totul e relativ și probabil că cel mai mult atârnă în balanță capacitatea noastră de adaptare, cea care să te oblige să aduni cărămizile și să ridici din nou zidurile căzute. Mereu și mereu. Și să o faci din tot sufletul.   http://www.morganaimperial.com/2016/03/14/si-totusi-doare-al-naibii/
Dan4mar

Dan4mar

0
 

Iluzii

Iluzia cu care ne alimentăm cel mai des noi, românii, este aceea a unui viitor mai bun, pentru prezentul mereu deplorabil invocând la nesfârșit scuza „generației de sacrificiu”. Și spun „la nesfârșit” pentru că așa pare să se perpetueze această scuză, tinzând să devină o stare de spirit în sine, proprie acestui popor, care stinge generație după generație în așteptarea unui viitor ce pare să se dizolve într-un prezent continuu extrem de jalnic. De la „decreței” încoace, fiecare generație născută pe acest tărâm nepereche a fost numită și tratată ca fiind de sacrificiu. Primii au fost cei născuți fără voia părinților, din voia partidului, pentru a munci pe toate „fronturile” comuniste ca să acopere datoriile externe ale patriei- mamă, cei pentru care a fost inventat sloganul: „Noi muncim, nu gândim”...un fel de „Crede și nu cerceta” al ideologiei comuniste. Cei care și-au primit dreptul la viață cu rația: rația de pâine, rația de lumină, rația de caldură, rația de cultură... Apoi a venit rândul celor care au dat iluzia că s-au deșteptat, că s-au trezit din letargie, că nu pot accepta să facă parte din următoarea generație de sacrificiu comunistă. Și când colo, ce să vezi? Tot generație de sacrificiu au ajuns...pe altarul nou-născutei democrații, sau ce-o fi fost ea atunci, în prima parte a anilor `90. Ei au fost cei care s-au lovit de toate zidurile pe care libertatea fără o civilizație și educație solide ți le ridică în cale. Toți vedeau și doreau ce e „dincolo”, dar apărea tot mai limpede probabilitatea ca „dincolo” să devină o utopie, pentru că din Cutia Pandorei, care a fost Revoluția din `89, sau ce-o fi fost ea, au scos capul hidos o serie de lighioane cu care ne mai luptăm și astăzi, noi, cei din următoarea generație de sacrificiu...corupția, hoția, minciuna, parvenitismul, prostia...mai numiți și voi, că sigur știți și altele! În această țărișoară minunată, fiecare schimbare a adus ea, ce-a adus, dar un lucru a adus cu siguranță: câte o nouă generație de sacrificiu. Cei trecuți de jumătatea vieții se resemnează cu prea multă ușurință, cei foarte tineri îi privesc cu condescendență, considerându-i victime, în timp ce ei se cred salvați, neștiind că le este rezervată aceeași soartă. Acel „viitor mai bun” este tot mai dificil de distins din mijlocul spectacolului de circ care ne este oferit, prin care generații după generații sunt aruncate leilor din arena timpului, ca diversiune pentru ca el să poată scăpa din România. Din cine știe ce motive, nu își dorește sub nicio formă să se stabilească aici, iar, cine vrea sa-l găsească, încă este nevoit să colinde țări străine în căutarea lui.   http://www.morganaimperial.com/2016/02/26/iluzii/
Dan4mar

Dan4mar

0
×