Alei printre plante bogate si mandre. Alei cu copii alergand pe langa adolescenti ce se tin de mana. Terenul e curatat, duhoarea industriala a disparut cu totul. E doar miros de pamant reavan altoit cu miros de primavara, iar daca e toamna cu miros de toamna. E atat de bine acolo incat ai vrea sa imbratisezi pamantul, sa-l saruti ca pe o amanta, ca pe o iubita care s-a gandit sa ti se daruiasca iar, atunci cand te asteptai mai putin. Si sa o tii in brate uitand de tine, uitand de timp, uitand si de spectacolul la care participi, apoi sa te plimbi asa cu ea, fericit ca veti fi martori la nasterea unui lucru nou.
Ma gandesc la oamenii care isi cultiva imaginatia ca pe ceva de mare pret. Ei ar avea un cuvant greu de spus cu privire la aceasta ultima parte a spectacolului. Acel ceva ce poate fi adus la lumina lucrand in permanenta la el, o alternativa la ceea ce e deja prezent. Pana la urma, inainte de a deveni realitate, multe lucruri bune au fost intai imaginatie pura.
Avand un teren fertil necultivat la indemana poate fi izvor de placere. Mai ales un teren ce a fost ocupat vreme indelungata de un templu al poluarii si stricarii naturii. Am gandit ultimul sezon doar ca pe o forma temporara, precum causul palmelor ce aduna apa cand ti-e sete . Cred ca oricine isi poate imagina acest segment dupa tendintele pe care natura le ofera cu generozitate la fel ca si imaginatia lasata libera.
Mai cred ca orice echipa pasionata de ecologie sau doar de gradini si parcuri poate face minuni . Am pornit deci de la premisa ca terenul este la marginea unui oras mare . Orice complex industrial ar fi avut deci drumuri de acces asa ca nu ar fi nici o problema in aceasta privinta . Cea mai buna intrebuintare a terenului ar fi cu siguranta un parc. Un parc ce poate depasi cu mult granitele in care s-a aflat constructia, un parc ce ar putea cuprinde si fostele drumuri si toata zona din jurul fostei cladiri .
Idei sunt nesfarsite. Locul ar putea fi pur si simplu parasit si ingradit astfel ca nimeni sa nu intre acolo. In cateva zeci de ani natura si-ar reveni in drepturi...
Dar cum traim intr-o lume grabita care asteapta rezultatele rapid, interventia omului ar scurta mult drumul catre obiectivul propus.
Pe locul fostei fabrici ar putea fi sapat un lac . Crapi uriasi ar tulbura suprafata apei, trestie si papura ar sta impotriva vantului si copii desculti ar speria mormolocii si rosioarele in joaca lor fara prihana.Din pamantul rezultat s-ar face dealuri si s-ar planta stejari, o intreaga padure . S-ar putea face deasemenea locuri superbe, o salba de lacuri separate de mici trecatori cu poduri din lemn . O zona ar putea fi aranjata pentru vizitare iar alta ar putea ramane in puterea salbaticiei, avand nevoie doar de impulsul de inceput pentru a deveni unul din cele mai seducatoare locuri de pe pamant.
S-ar putea face si un orasel de vacanta pe langa lac, cu beciuri unde oamenii sa se adune la povesti si un vin fiert, s-ar putea face chiar o vie care sa alimenteze productia locala de vin.
Dar vorbeam pana la urma de un serial de televiziune . Deci, indiferent de ideea ce ar sta la baza parcului, tipicul ar ramane acelasi. Adunarea unei echipe dornice sa participe la proiect, apoi planurile, operatiunea propriuzisa de modelare a terenului si in cele din urma primii vizitatori ce se vor bucura de noul loc aparut pe lume.Undeva printre aleile pietruite si stejarii falnici ar putea sa existe si un mic muzeu cu ceea ce a fost inainte, pentru delectarea oricarui pasionat de istorie.
Ma opresc aici . Cand ma gandesc cat de departe de luminile spectacolului sunt atatea mii de fabrici parasite incep sa ma indispun. The end.
Uneori ma uit la posturile muzicale de astazi . Cred ca pot sa fac unele constatari bazandu-ma pe aceasta experienta . Scriind randurile de fata nu incerc sa pun in dificultate nici un iubitor de muzica indiferent de optiunile sale . Ca sa o dovedesc, pot sa spun ca in adolescenta admiram unul dintre cele mai excentrice grupuri muzicale ale vremii, ale carui piese le ascult cu placere in continuare . Unele albume au ramas in topul preferintelor mele, indiferent de trecerea timpului si de schimbarea de perceptie ce a survenit in mod natural . Tin sa fac unele precizari din motive evidente . Inscrisa in nebunia vremurilor de astazi este impartirea oamenilor in tabere radical opuse, pline de dusmanie una fata de alta, cu tot ceea ce decurge din acest mod de a pune problema . Multa suferinta de ambele parti . Nu o sa renunt totusi la tendinta personala critica, ironica si uneori sardonica, lucruri ce fac pana la urma un text interesant .
Tinand cont de varsta, am in jur de 45, pot sa observ disparitia unor tipuri muzicale ce tind sa intre in istoria culturii pop . Rockul spre exemplu, cu toata galagia lui, nu il mai intalnesti aproape deloc in preferintele publicului de astazi, doar un mic grup de nostalgici se mai simt legati de el. Folkul de asemenea tinde sa dispara, ca si entuziasmul tacut care insotea sunetul chitarelor la petreceri. Muzica disco s-a transformat se pare intr-un soi de ritm impersonal si repetitiv care aminteste mai degraba de chefurile betivilor solitari ce isi pun aceeasi piesa pana adorm . Cu acest ultim gen cred ca am adus aminte de toate tipurile principale din zona pop a tineretii mele .
Exceptand deci posturile nostalgice, ce se adreseaza firilor romantice si pe care nu am intentia sa le aduc in discutie, am incercat sa inteleg actualitatea prin prisma muzicii de consum actuale.
Dar muzica nu a mai ajuns pana la mine. Parca e doar un playlist rasuflat, alcatuit din clisee care se tot repeta de vreo zece ani si care incetul cu incetul a imbracat haina plina de gauri a pornografiei din care se inspira, se pare, fara nici un fel de rezerve . Spectacolul oferit nu este cu mult diferit de cel al unui ziar de scandal si ultimul lucru care se aude in acest tip de concert este muzica .
Asa cum am spus de la inceput, nu impart lumea in tabere si nu scriu aceste lucruri ca sa starnesc dusmănii . Exista suficiente posturi pe care le poti alege, dar daca vrei sa te pastrezi informat, nu strica deloc sa fii atent si la ce se intampla in afara preocuparilor tale de zi cu zi . Iar daca actualitatea de zi cu zi arata asa, si are puterea de a influenta o generatie, atunci poate e cazul sa ii acordam atentia cuvenita .
Nu cred ca este un secret pentru nimeni faptul ca practicând o anume îndeletnicire pe lungi perioade de vreme, gândirea noastră se așază fără vreo intenție anume pe un anumit tipar . Asta nu înseamnă desigur că brutarii ar vorbi doar despre pâine, marinarii doar despre mare iar ...pictorii doar despre pictură . Dar cu siguranță ceva din îndeletnicirea pe care o practicăm își pune amprenta asupra personalității noastre, asupra felului de a fi, și în general asupra felului în care privim viața . Iar pentru a ajunge bun într-un domeniu sau altul sunt necesare studiul și practica .
În cazul meu, studiul după natura a devenit și o parte a gândirii mele intime. Iar concluziile la care ajung într-o privință sau alta se bazează cam toate pe acest lucru la îndemâna oricui. Cu timpul am ajuns sa dau un sens mai larg cuvântului natură, dar despre asta probabil ca voi vorbi în alta notă . Pentru că și avocații, și contabilii, și matematicienii studiază ...
Atunci când urmăresc deci răspunsul la o întrebare, caut datele ce mi-ar putea confirma o credință sau alta, ori acele fapte care o pot infirma . În măsura în care depinde de mine, refuz sa accept tipare gata fabricate fără să le verific. Deși înscrierea într-o formă de gândire sau alta este extrem de comodă și iți garantează de multe ori o viata liniștită și, de ce nu, prosperă, la mine acest lucru nu funcționează cum ar trebui .
Am lucrat în liceu, și mai târziu, pregătindu-mă pentru facultate, după măști de ipsos. Ele reprezentau modele ce puteau fi ușor recunoscute de către orice profesor sau student . Studiul trebuia sa fie serios, altminteri desenul nu mai era o copie după natura, ci doar un produs al propriei imaginații . Evident, fiecare desenator avea interpretarea sa, și nu ai fi putut găsi doua desene identice în vreo sala de curs . Dar pentru un desen corect rămâneau aceleași elementele de bază. Evident, între un desen corect și un studiu academic care să impresioneze privitorul era mare distanță, dar în ceea ce mă privește cred ca am reușit sa fac câteva desene bunicele.
E de prisos sa spun cat de mult trebuie sa muncești chiar și pentru un studiu obișnuit. Cine e înzestrat cu un talent mediocru știe perfect ce greutăți apar pe parcurs și cat de mare e satisfacția atunci când ceva "iese" .
La fel se pare ca s-a întâmplat de-a lungul timpului și cu concluziile la care am ajuns în diverse privințe . Preocuparea pentru un subiect sau altul m-au dus la studiu, iar studiul s-a oprit atunci când s-a transformat în convingere .
Am intrat de multe ori în polemici destul de aprinse pe diverse teme . Uneori din plictiseala, alteori pentru ca subiectele aflate în disputa mă interesau, iar câteodată doar pentru că se lăsa tăcerea, și de tăcut pot tăcea și în singurătate . Uneori însa, pentru a-mi verifica convingerile, pentru a mă asigura ca nu sunt "pură imaginație". Nimic sigur însă, doar oameni cu alte credințe .
Totuși, dacă un studiu corect necesita atâtea ore de muncă, poate că și convingerile noastre ar trebui să își găsească o formă finală într-un mod asemănător, înainte de a le pune în practică .
Ce simplă trebuie sa fie viața brutarilor...
PS
Fără nici o legătură cu postul de mai sus, simt nevoia să mai adaug ceva . Am uneori convingerea, paranoică dealtfel, că îmi este urmărită fiecare mișcare. Mă consider un om inofensiv . În urma cu ceva vreme am văzut niște scene de o violență îngrozitoare pe una din străzile europene . Fără pic de curiozitate mă întreb cine îi supraveghează oare pe indivizii care comit astfel de fapte în plina zi, pe o stradă dintr-un stat civilizat, iar dacă sunt supravegheați atunci la ce folosește asta .
Mă gândesc uneori dacă suntem întrebați înainte de a ne naște dacă vrem sa ne naștem, și apoi uităm acest neînsemnat eveniment. De la cine ar putea veni întrebarea? Nu știu. De la forța imensă care ne aruncă goi pe lumea asta. Mă mai întreb dacă am fi putut refuza oferta politicos. Să fi spus, nu, mulțumesc. Prefer să mai stau aici, în afara vieții, să mă mai bucur de neființă.
De multă vreme mă preocupă un lucru, fără legătură cu subiectele "fierbinți" ale zilei .Criza refugiaților, criza petrolului, crizele financiare (etc) fac parte dintr-un decor în veșnica mișcare asupra căruia competențele mele sunt nule . Evident că am păreri legate de ce văd la televizor, dar am și convingerea că a le exprima public nu e un lucru bun în orice împrejurare.
Deci o să mă străduiesc să scriu despre ceea ce mă preocupă în mod obișnuit. Iar dacă ce scriu se intersectează cu problemele zilei și are vreun folos pentru public, atunci poate că nota va deveni mai populară.
Sunt convins că au fost efectuate destule studii despre ce am de gând să expun. Și poate că pasul firesc, înainte de a scrie un articol pe tema asta, ar fi cercetarea atentă asupra a ce s-a mai scris . Dar lumea e în mare grabă și chiar dacă preocuparea mea pe această temă și-a mai găsit expresia, sper să reușesc și eu să aduc unele nuanțe personale pe marginea subiectului.
Ideea de la care am pornit e destul de simplă.
Imaginea și-a schimbat semnificația astăzi . În urmă cu un secol și ceva nu exista fotografia, spre exemplu . Atunci evenimentele își găseau calea spre public prin pictură, sculptură ori arhitectură și ceea ce ne impresiona cu adevărat era interpretarea naturii, îndelung studiată, a celor care se ocupau cu aceste lucruri .
Epoca modernă a venit cu un bombardament informațional prin intermediul materialului filmat ori al fotografiei, care a schimbat total modul de percepție asupra imaginii . Scopul acesteia pare că a devenit acum, aproape în exclusivitate, propaganda sau promovarea comercială . Astfel impactul emoțional al imaginii asupra publicului larg și-a schimbat și el sensurile . Nu mai înseamnă desfătare estetică, meditație filosofică ori religioasă. Estetica a devenit instrument politic, instrument al intereselor comerciale sau al aspirațiilor și obsesiilor unor grupuri de indivizi care își urmăresc obiectivele folosindu-se de ea ca de o unealtă oarecare. Aceasta a dus la devalorizarea imaginii prin abuzul făcut asupra ei .
Poate de aceea, o opera cu adevărat mare se va situa întotdeauna în afara îngrădirilor la care interese exterioare ei o supun în permanență . Chiar și în cazul fotografiei ori a filmului .
Am tot amânat nota pe care urmează sa o scriu. Am considerat în permanență că nu e împlinit gândul pentru a prinde o formă coerentă. Am crezut că ar trebui să aflu mai multe înainte de a scrie, că ideea de la care am pornit e incompletă și informă. De ce am decis totuși să mă apuc de lucru? Pentru că, chiar dacă părerile mele sunt în continuare confuze, nelămurite și greu de articulat, am impresia într-un fel tot atât de neclar, că ceea ce vreau să spun se cere cumva spus. Că dacă mai amân mult dispare totul, chiar si dilemele. Că dacă e măcar un om interesat undeva acolo, atunci merită să i-o spun lui sau ei în speranța că ii va folosi la ceva. Concluziile la care am ajuns pâna acum sunt destul de simple totuși.
Într-o notă anterioară vorbeam despre cuvinte care "au făcut carieră". Adică au devenit extrem de populare, atât de populare încât nici nu cred că mai au sensul pe care l-au avut inițial, sau că mai au în fapt vreo noima. La unele dintre acestea am și eu de gând să mă refer în continuare.
Nu o să vorbesc despre etimologie, cel puțin nu aici. Oricum astăzi genul acesta de informație este foarte ușor accesibil.Nu mă interesează deci originea cuvintelor, ci ceea ce ele au devenit după ce și-au întins tentaculele în imaginarul colectiv.
O să atac doar câteva, în mai multe note separate pentru fiecare cuvânt în parte, încercând să pun în fața cititorului acele piese din puzzle pe baza cărora se poate alcătui apoi un întreg tablou.
Primul într-o ordine abjecta a nocivității este cu siguranță cuvântul SEX.
Nu știu exact când anume a început să capete dimensiuni această vorbă ustensilă. Probabil, ca sursa multor rele care ne încearcă de prea multă vreme, a ieșit in fața gângav și pipernicit undeva prin aiuritul secol 19.
Totuși, fără să îi urmăresc după "criterii științifice" traiectoria, cred că a început sa se umfle pe la jumătatea secolului trecut. Susținut desigur de "științe exacte" precum psihologia și psihiatria, acest cuvânt fără identitate a căpătat un iz discret de respectabilitate. Era intreținut și de doctori cu barbișon, halat și ochelari pe nas, cu opere vaste, care puteau să iți recite dicționare pe de rost și duceau o viață respectabilă de asceți ai "științei".Ținut în brațe apoi de epigonii acestora care nu mai erau nici asceți nici etici dar aveau cu siguranță buzunarul mult mai plin, cuvântul a continuat să crească . Ca un cal troian, sau, mai actual, ca un virus troian, a reușit să strice și să spurce tot ce se făcuse bun pana la apariția lui. Strecurat deci în conștiința publică de către oameni respectabili, cu CV-uri impresionante, trecut pe nesimțite în grija unor indivizi cu moralitate îndoielnică dar cu toate aparențele la zi, a intrat spre final, cu acordul tacit al tuturor se pare, pe mâna unor ființe pe care iadul ni le-a dăruit cu generozitatea-i caracteristică. În folosința lor, acest cuvânt fără importanță pentru o lume întreagă la minte și la suflet, a devenit ceea ce este astăzi. SEX, așa cum spuneam, nu mai este un simplu cuvânt. E acel instrument pâlnie, prin care ni se toarnă în continuu în minte si suflet acele idei conform cărora nimic nu mai contează atâta vreme cât ne urmam poftele cele mai abjecte în mod organizat, disciplinat și păstrând aparențele...că dacă ne lăsăm libere instinctele barbare totul e justificat. Iar dacă o facem cu toții, sau în cât mai mare număr, acel "orice" mizerabil pe care il practicăm va deveni si normal.
Pus de la o vreme pe pilot automat, acest cuvânt impersonal secera și culege de ani buni multe din cele ce s-ar fi cuvenit raiului. Îl rog pe cititorul meu imaginar, dacă a ajuns cu lectura pâna în acest punct, să accepte măcar din politețe și existența raiului.
PS
Poate că înainte de a deveni cu toții medici fără voie si fără diplomă, ar fi interesant să mai "explorăm" în privințele ce țin de intimitate și alte opțiuni. Putem să ne alegem în fond rolul pe care ni-l dorim și care ni se potrivește cel mai bine. Totuși, orice rol am juca, ar trebui să nu uitam că în vremuri mai elegante decât cele de acum, era important sa fii domn sau doamnă. Caci și porcii fac SEX.
Cred ca suntem cu totii atinsi de o forma fundamentala de prostie . Dar ramanem total nepunticiosi in fata acesteia . Oricat rafinament sau inteligenta am dovedi in majoritatea imprejurarilor, prostia sta acolo, ascunsa privirii noastre introspective, si nu se lasa descoperita cu mijloacele de investigatie pe care le avem la dispozitie. Ne arunca in circumstantele cele mai nefericite, ne face sa lucram inutil la proiecte fara sfarsit, ne pune in situatii ridicole si umbreste toate eforturile pe care le intreprindem pentru a deveni intelesi de catre ceilalti .
Cei care ne pot fi de ajutor pentru stoparea demersurilor atinse de imbecilitate sunt semenii nostri . Dar putini vor sa riste . E tare greu sa spui unui om ca se poarta prosteste. Ti-l faci dusman si te va uri pe veci . Cu cat ai mai multa dreptate cu atat te va uri mai mult, o stii si tu o stie si el . Si e ingrozitor de greu de pus in cuvinte un sfat potrivit, pentru ca uneori acea prostie esentiala este insasi axul existentei noastre .
În ultima vreme am urmărit cu atenție dezbaterile care se poartă pe tema egalității. Căutând opinii în toate taberele preocupate de subiect pentru a întelege ce se discută de fapt. Căci punând în centrul atenției conceptul și studiindu-l, poți ajunge la tot felul de concluzii.
Pe parcursul acestui "studiu" a încolțit o idee care-a început sa se transforme-n convingere. Ceva mi-a părut profund greșit în abordarea și dezvoltarea chestiunii. O să notez deci niște observații, pentru a nu lua de-a gata datele din media, fără o verificare, fie ea și sumară.
În primul rând, am credința că mă aflu în fața unei escrocherii, a unei scamatorii. Parcă nu s-ar vorbi despre egalitate. Într-adevar, cuvântul folosit obsesiv este egalitatea, dar în spatele lui se arată parcă altceva. Ștergerea identitații.
Egalitatea ar avea nevoie de criterii obiective necesar a fi argumentate. Pe când uniformizarea, în forma susținută de cei ce o doresc nu are nevoie decât de abuzul constant asupra oricarei opoziții. Egalitatea este de ceva vreme o valoare recunoscută. Ea ar presupune și respect pentru opiniile celorlalți, altele decat ale lor. Și mai ales, un lucru pe care aceștia nu îl aduc în discuție - respect față de valorile celorlalți. Pentru că ei nu neagă opinii, ci contestă, adeseori furibund și obscen, valorile. Încearcă să creeze prin orice mijloace, starea de fapt conform căreia, singurii autorizați în a avea păreri sunt ei, și singurele opinii valabile, ce merită atenție, le aparțin.
Discursul susținătorilor acestui demers (cu voie sau fara voie) nu-i prea bogat, conține doar câteva idei fixe repetate obsesiv si isteric.
Aici ies în față câtea cuvinte. Si toate folosesc drept paravan egalitatea.
"Diversitate" e unul din ele. O să încerc să explic.
Arma utilizată în cauză e, cred eu, nihilismul. Negarea valorilor. Dar e ineficient sa negi valorile într-o dezbatere respectabilă, civilizată și politicoasă.
Deci inventezi probleme pentru un grup care caută scandalul cu orice preț. Unul a cărui atitudine, mod și stil de viață sunt în sine scandaloase. Îl ții în centrul atenției prin toate mijloacele pe care influența, banii și puterea le pot oferi. Odată ce acest grup a căpătat notorietate aduci în prim plan în numele egalității tot ceea ce poate fi numit valoare, apoi lași acest "ansamblu" infam să se manifeste in voie.
Rezultatele sunt previzibile. Degradarea și târârea în noroi a unor teme importante din discursul public. O întreagă cultură a politeții, a bunelor maniere și a bunului simț aruncată în derizoriu. Alterarea sensurilor cuvintelor (și a valorilor asociate cu ele) prin utilizarea lor abuzivă în dezbateri abjecte presărate cu atacuri la persoană, limbaj obscen și insinuări scabroase.
Suprimarea libertătii cuvântului, de opinie și a expresiei nu e departe. Acestea vor fi înlocuite de grija noastră permanentă, izvorată din frică, de a nu-i supăra pe acești indivizi hipersensibili, extrem de irascibili și gata în permanență de victimizare pentru ce n-au reușit cu scandalul. La final, dupa ce au obținut în acest mod puterea, anularea de facto prin legislație a diversității și impunerea unor reguli arbitrare și discreționare care să îi favorizeze în toate modurile.
Am vorbit despre nihilism. O să încerc să așez problema și în alt mod, mai simplu de înțeles.Nu e nevoie de un discurs special, inteligent, coerent și argumentat pentru a nega valorile. Prezența unui clown care iși face meseria la o adunare serioasă aruncă orice discuție purtată acolo în derizoriu. Nu poți avea un discurs credibil dacă stilul și condițiile în care o faci nu este adaptat demersului tău. Evident, nu e greu să devii tu insuți o unealta eficientă pentru negarea unei valori. O vanitate, un viciu, o slăbiciune pentru ceva ori altceva, sau doar propria inconsecvență pot compromite ce încerci să aperi. Media ne-a învățat cu asta. Ce cred că face lucrurile deosebite acum, e scara la care se petrece această acțiune distructivă. Și deloc de neglijat - voința lipsită de minte care o animă.
E de prisos să spun că diversitatea stă alături de cei care au valori diferite dar reușesc să se înțeleagă. Ori, viziunea politică a acestor indivizi este vădit tiranică. Nu acceptă nici o altă opinie decât cea susținută de ei, terfelirea convingerilor celorlalti, lipirea de etichete infamante, victimizarea manipulatoare cu scopul obținerii puterii sunt practici obișnuite.
Discriminarea apoi. O utilizare perversă pentru un cuvânt delicat. Discriminare ar însemna în mod implicit acceptarea diversității. Nu poți discrimina decât dacă ești conștient de diversitate. Iar a discrimina face parte din procesul obișnuit pe care orice alegere raționala îl parcurge. Printr-un truc propagandistic discriminare a ajuns sinonim cu prigonire. Campania purtată în această direcție nu va duce totuși la ștergerea diferențelor dintre șobolani și lebede, dar poate însemna scandal pentru nefericiții care le observă.
Toleranța. Ultimul, dar nu cel din urmă. Cât de toleranți sunt ăștia cu tot ce-i altfel decât ei se poate ușor verifica. E de ajuns să-i contrazici.
Întrebarea legitimă ce poate apărea după citirea acestor rânduri este desigur, cine face asta și de ce? Cel mai ușor răspuns este evident - cel care plătește. Motivația reală ar sta probabil bine pitită în firea omului cu banii. Dar mi-e tare greu să cred că răspunsul este atat de simplu. Dacă mi-aș dori să fac rău m-aș ascunde bine.
Textul de mai sus nu este o încercare de a minimaliza încercările prin care au trecut cei ce s-au simțit cu adevărat persecutați din felurite motive. Am pornit de la ideea că egalitatea noastră ca cetățeni este ceva de la sine înțeles. Nu cred însă că putem scăpa de discriminare. Nici chiar dacă vom fi cu toții identici.
Acest îndemn mi-a trezit bucurie când l-am aflat. M-a făcut să cred că în sfârșit toate aspirațiile mele abjecte se pot transforma în realitate. Că pot șicana oamenii pe care îi disprețuiesc până își pierd mințile. Că îi pot urmări pe cei care mi-au făcut rău și în gaură de șarpe iar când îi găsesc acolo pot turna plumb topit . Că le pot devasta viața celor ce m-au batjocorit, cu un simplu semn. Că aș putea să strâmb fără leac sufletele bârfitorilor mei. Că aș fi in stare să sluțesc lumea întreagă așezând pe fața ei zâmbetul meu acru. Am înțeles că acest îndemn, fii tu însuți, scuză absolut orice rău aș face. Că trăim vremuri în care fii tu însuți e lege.
Apoi bucuria mi-a pierit. M-am gândit că dacă aș întreprinde lucrurile enumerate mai sus nu m-aș mai putea bucura de restul. Că mi-aș petrece existența scârboasă printre păianjeni, șerpi ori scorpioni, căci astfel de creaturi sunt ele însele, făcând în permanența ce le place.
Îndemnul nu imi era adresat deci mie.
Sunt un jucător de șah mediocru. De aceea prefer adversari de aceeași calitate, sau ceva mai buni. Intru în acest joc pentru a mă distra, pentru amuzament sau relaxare. Situațiile surprinzătoare apar oricât de mult aș gândi fiecare mutare, și ăsta e motivul pentru care îl iubesc. Pentru mine e imprevizilbil, și adesea rămân cu impresia că nu gândirea este cea care îi decide deznodământul, așa cum s-ar putea presupune, ci alte considerente. Poate viclenia, poate agresivitatea, poate răbdarea, poate toate la un loc. În pofida aparențelor, cred ca este cel mai misterios, mai uimitor și mai nobil joc pe care îl cunosc, ținând cont de simplitatea lui. Și un copil îi poate învăța regulile foarte repede. Totuși sunt perfect conștient că pentru a deveni un bun jucător de șah nu ajunge voința, ci este necesar un talent cu totul special pe care nu oricine îl posedă.
Pare un truism, dar structura intimă a șahului e stabilită de reguli și de respectarea lor de către cei care îl joaca. Pentru ceilalți piesele pot însemna orice. Se pot atârna în jurul gâtului pe o sfoară. Poți să le arunci în cineva care a fost obraznic cu tine. Poți să le pui în barcuțe de hârtie apoi să le porți în nemiloase bătălii navale. Poți să te scobești în nas cu nebunul, în dinți cu regina și în urechi cu regele. Poți să le faci hainuțe mici din hârtie colorată și să dormi alături de ele. Poți să le construiești un mic altar și să te închini în fața lor. Poți să le fierbi, să le prăjești, să le pui la afumat sau la murat. Nu o să aduc în discuție și alte utilizări din motive care țin de cuviința, pudoare și decență.
Poate că un om inteligent ce nu îl știe dar are în fața tabla și setul complet de piese va înțelege că e vorba de un joc. Dacă este și educat i-ar fi ușor să înțeleagă simbolurile. Însă mi-e greu să cred că ar putea inventa reguli pentru ele în așa fel încât să obțină ceea ce șahul este astăzi după secole întregi de cizelare.
Observ o tendință în media de a găsi scuze pentru minciună. Se inventează și cuvinte sau noțiuni pentru aceasta, în speranța că adevărul ar începe să se pitească, să rămână neexprimat, să nu mai iasă la lumină. În paralel a apărut și o întrebare exprimată când ironic, când batjocoritor, când sceptic ori pe un ton enervat: "ce e adevărul?" . Multă lume nu pare a avea nici măcar curiozitatea elementară de a înțelege deosebirea dintre adevăr și minciună, semn că minciuna a prins rădăcini atât de adânci în conștiința lor încât nu mai găsesc nici un înțeles pentru acest cuvânt.
M-am gândit și eu zilele astea la adevăr și la un mod cât mai eficient de a încurca lucrurile și mai rău.
Să presupunem că există un domn, Domnul Popescu. Acest Domn Popescu se decide într-o vineri să meargă la teatru și își duce la îndeplinire decizia în seara aceleiași zile.
Pâna aici nimic anormal. Mii de oameni merg la teatru în fiecare seară în toată lumea. E un fapt banal. După câteva zile de la micul eveniment, Domnul Popescu, întrebat dacă a fost la teatru sau nu, minte în această privință. Spune că nu a călcat pe-acolo. De aici lucrurile se complică. De ce a mințit Popescu? Căci adevărul e cât se poate de evident. Popescu a fost în seara de vineri a anului cutare, luna cutare, săptămâna cutare la teatru.
Presupunând că avem acces la absolut toate datele de care avem nevoie putem începe o investigație.
Astfel aflăm că Domnul Popescu are o nevastă foarte geloasă care îi urmărește fiecare mișcare. Mai aflăm că a cedat de foarte multe ori în fața geloziei ei și această slăbiciune a făcut din el un om nesigur, hăituit și în permanentă stare de alertă. Putem spune deci că am lămurit situația. Popescu a mințit pentru a nu provoca o noua ceartă cu soția. Dar cu cât știm mai multe cu atât aflarea adevărului devine mai complicată.
Domnul respectiv nu și-a mințit doar nevasta în această privința ci și pe unul din cei mai buni prieteni ai săi, Domnul Vasilescu, care o detestă pe Doamna Popescu din motive evidente. Domnul Vasilescu este cunoscut și ca un om foarte discret deci eroul istorisirii noastre nu ar fi avut nici un motiv să-l mintă.
Astfel, tot cercetând, aflăm ca Domnul Popescu și domnul Vasilescu au o cunoștința comună. Violeta Andreescu este una din stelele teatrului local iar Domnul Vasilescu a făcut o mare pasiune pentru aceasta, fără să fie încurajat în nici un fel însă.
De asemenea mai există o persoană care îl urmărește cu atenție pe Domnul Popescu, vizita lui la teatru și relația sa cu domnișoara în cauză. A fost martor la prima lor întâlnire în mod întâmplător și i s-a părut că a văzut înfiripându-se ceva. Așa mai auzim că nu doar Domnul Vasilescu a făcut o mare pasiune pentru Violeta Andreescu ci și Domnul Răpciugă care e secretar de stat. Domnul Popescu nu îl cunoaște pe Domnul Răpciugă și nici nu și-ar dori sa îl cunoască. În aceeași situație e și Domnișoara Andreescu . Oricum pe domnul Răpciugă nu își dorește nimeni să-l fi cunoscut, este unul din motivele pentru care a ajuns atât de sus în ierarhie. Mai știm că Domnul Popescu este de meserie programator și nu vrea să recunoască nici față de el însuși că de fapt a fost la teatru să o vadă pe Violeta. Cu atât mai mult cu cât această domnișoară s-a interesat de el în mod discret. Chiar dacă Popescu nu știe de Răpciugă nimic, îi poate bănui existența. Intuiește dealtfel o lume mai complicată decât viața sa obișnuită, o lume cu care nu vrea să aibă însă nici un fel de legătură.
Aș putea fi întrebat, bun, și care e adevărul în toată povestea asta?
Dacă cititorul acestor rânduri îi face povestea publică, Popescu poate să mintă cât vrea in legătură cu pasiunea lui pentru teatru. In extremis îl așteaptă un divorț, răzbunarea Domnului Răpciugă, dușmănia de lungă durată a Domnului Vasilescu și disprețul profund al Domnișoarei Andreescu. Dacă nimeni nu o face publică este doar o afacere personală așa cum ar fi trebuit să fie de la început.
Ținând totuși cont că am intrat într-o epocă unde adevărul nu mai contează și fiecare crede ce poftește, se poate spune cu mâna pe inimă că Domnul Popescu nu a mai fost la teatru din adolescență, cu atât mai puțin în acea seară de vineri.
PS Probabil că faptele expuse ar fi ușor diferite în cazul în care numele personajului principal ar fi D. Ahab, D. Pierre, D.Schmidt, D. Smith, D. Enrique, D. Mario etc.
Am hotarat sa incep blogul pentru ca imi place sa fac pe desteptul.E o placere pe care o cultiv de multa vreme si care mi-a adus (in mod firesc ) numai necazuri.Spun "sa fac pe desteptul" pentru ca nu ma consider prea destept dar foarte adesea reusesc sa mimez pentru un interval de timp chiar si inteligenta daca am vazut-o in prealabil la altii.Ar fi trebuit poate sa imbratisez o cariera actoriceasca unde mimetismul meu natural ar fi putut sa-mi puna in fata un drum mai neted, dar acum e cam tarziu.M-am obisnuit sa ma cred altceva decat actor. Una peste alta blogul este mediul ideal pentru a face pe desteptul si cum public exista pentru orice manifestare publica probabil ca voi avea si eu un numar de oameni interesati de aceasta pornire lipsita de ingenuitate, oameni carora le multumesc anticipat pentru rabdare si intelegere.Nu am de gand sa fac destainuiri jenante despre viata mea personala ci doar sa plimb in spatiul public niste vanitati foarte des intalnite, deci destul de banale, incercand sa le fac un ambalaj "colorat" si pe cat se poate, ingrijit. Nu prea cred ca voi aduna un numar suficient de curiosi ca ceea ce spun sa aibe o importanta aparte in viata cetatii deci probabil ca voi ramane la fel de anonim cu blog, cum as fi fost anonim si fara blog.
Am mai tinut un blog in trecut, prin 2006, 2007..Se chema “Weekend la halba" si povesteam la adapostul anonimatului despre viata mea obisnuita de atunci.A fost interesant ca intamplare.Lucrand la el am ajuns la concluzia ca orice prostie care apare public isi gaseste si spectatori.Recitindu-l dupa o perioada mi s-a parut un sirop dezgustator, vopsit cu manie proletara si plin de vaicareli asa ca l-am sters.Ulterior mi-a parut rau dupa el, avea si cateva insemnari destul de simpatice care mi-ar fi fost poate de folos astazi.Ca un instantaneu a ceea ce am fost.Dar era prea putin grau in neghina, iar faptul ca a disparut e destul de imbucurator pentru sanatatea spirituala a omenirii, sau mai degraba a celor cativa cititori pasageri.Am mai facut unul numit Ritmic, ceva mai reusit, care s-a impotmolit insa dupa vreo 20 de insemnari.A venit apoi un moment cand mi s-a parut oribil sa fac din ceea ce gandesc un exponat. Astfel ingroparea trecutului meu public, chiar daca statea sub semnul anonimatului, mi s-a parut cea mai buna solutie.Am sters tot.
Acum parerile mi s-au schimbat, si am decis sa tin un blog ce poarta propria mea semnatura.Inca nu am habar ce inseamna asta dar probabil ca voi afla daca continui.
In afara de a face pe desteptul mai am totusi cateva motive pentru care scriu.
Port cu mine un soi de lehamite.Am uneori senzatia ca vad peste tot numai produse industriale, de serie. Oricat ar fi de interesante, bineintentionate ori rauvoitoare, rautacioase, se afla toate inscrise intr-o ordine mecanica ce le priveaza de suflet, si deci de identitate.Fiecare face ceea ce trebuie sa faca, fiecare ocupa locul care i s-a distribuit de unii , de altii sau de legile dupa care lumea se conduce.Stii astfel precis la ce sa te astepti de la oricare.Au observat care e calitatea lor cea mai vandabila si iti ofera din aia pana te saturi. In aceasta perfecta distributie nu mai intalnesti oameni ci doar categorii de oameni care afiseaza mici diferente de pe raftul unde sunt asezati.Unul vine pe langa frisca promisa cu o trompeta... altul, care face un deliciu public din desfundarea canalelor, concureaza pe aceasi sectiune cu unul ce are si voce de tenor.Un circ perfect organizat, sau pentru cei cu inclinatii intelectuale o orchestra foarte disciplinata care canta zilnic sadind in noi semintele fricii, ale iubirii sau ale disperarii, ale lacomiei sau nebuniei.Pe mine insa toate astea ma plictisesc.La momentul in care scriu aceste randuri tot ceea ce se canta imi pare invechit sau prea bine uns si prea stralucitor pentru firesc.O reclama unde toti se intalnesc sa-ti vanda ceva.Apoi se despart ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Ceea ce uneori e perfect valabil:absolut nimic nu s-a intamplat.In concluzie m-am gandit sa scriu ceea ce mi-ar placea sa vad scris, si nu gasesc nicaieri.Pana devin si eu probabil un produs pe-un raft care mai vine la pachet cu inca trei ca el gratuiti, daca cumperi unul.
Mai e un soi de curiozitate.Ce-ar fi daca. Oare lucrurile pe care le gandesc si le fac publice, devenind astfel asociate cu mine, imi vor schimba viata? Evident va depinde foarte mult de ceea ce scriu.Si tinand cont ca pe lumea asta exista o mare varietate de oameni poate e bine sa gandesc la ceea ce spun cu mare atentie...
Apoi dorinta de a iesi din anonimat.Placerea de a dezbate ceea ce ma preocupa, cu propriul nume, fara protectia oferita de identitatea falsa de pe forumuri sau de aiurea.Cred ca multe din lucrurile spuse le pot sustine cu argumente solide. Altele sunt doar pasagere, menite poate sa duca la concluzii adevarate dupa ce si-au consumat puterea de a mai fi crezute.
Zilele astea au loc tot felul de framantari sociale, politice, economice, financiare interne si externe, schimbari de toate felurile. Lumea se transforma rapid sub privirile noastre fara sa putem face altceva decat sa incercam sa pastram ca pe o constanta ce-a mai ramas bun in noi. In cazul in care a mai ramas ceva nesacrificat pe altarul vanitatilor sau al viciilor. Stirile ne inghesuie si nu mai stim ce sa facem cu atatia catei cu probleme, vedete incendiare cu tzatze, politicieni ce-si cauta autoritatea pe unde-a mai ramas, pornografie cu oameni imbracati pentru iernat si maternitati in flacari. Normalitatea care se schimonosea la noi dintr-o oglinda stramba ne face acum cu ochiul din groapa pe care am sapat-o pentru ea. Deasupra burti satule mananca cu lopata fara sa mai reuseasca sa astupe haul fara noima al propriilor nereusite. Langa bordura batranetea ploua rotund lasand raurile sa-i ascunda durerea. La stanga ragaie un seif gol iar la dreapta sta o gogoasa pe care nu o inghite nimeni. Cerul da in noi cu lumini necunoscute deghizate in baloane iar ropotele de aplauze trag cu gloante de cauciuc. Sulitele speriate de rachete alearga pe sub pamant iar cartitele se sinucid de frica. Cate un zambet cald raceste dogoarea iadului. Soldatii vor sa apere dar au sfarsit inghititi de orizont.Varza asta moare de propriul dor foaie cu foaie pana la cotor.
Nu stiu de ce, in ultimele zile m-a preocupat notiunea de cabotin, si cabotinismul in general. Mai demult obisnuiam sa cred ca un cabotin este un actor ce continua sa joace rolul de pe scena si in afara ei.Pana cand s-a intamplat un mic eveniment. Eram intr-un bar si se discuta intens. Una din participantele la discutie mi-a trantit vorba in fata urmarind probabil sa intrerupa discursul meu.A reusit, dar cand am intrebat-o ce inseamna cabotin n-a stiut sa-mi zica.Mica intamplare mi-a atras atentia asupra notiunii si cred ca sunt astazi in masura sa vorbesc un pic despre aceasta.
Dictionarul spune despre cabotin ca-i un actor mediocru ce se foloseste de mijloace ieftine, de prost gust ca sa atraga atentia publicului.Termen frantuzesc.
Se pare deci ca la un moment dat acest fenomen era atat de raspandit la francezi incat avea nevoie de un nume. Pe la noi nu cred ca-l foloseste prea multa lume.Probabil ca e intalnit mai mult la oameni cu educatie care stiu sa-l plaseze in contextele potrivite.Pentru omul obisnuit, nedeprins cu lectura si fara preocupari intelectuale, probabil ca este un cuvant fara importanta si foarte greu de utilizat.Mi se pare insa insa nedrept. Alt cuvant a facut cariera aici.Unul ingrozitor de greu de ortografiat si mult prea larg folosit :kitsch.
Creatorul de kitsch incearca sa te cucereasca copiind prost modele de o autentica valoare, pe cand cabotinul incearca sa iti impuna propria lui viziune asupra valorii .Creatorul kitsch-ului este cinstit, stie cate parale face opera lui si ti-o vinde ca atare.Cabotinul e constient de mediocritatea lui si vrea sa te insele, iti prezinta lucrurile trucat incercand sa te convinga ca mesajul ieftin pe care il transmite este de fapt valoare.Cabotinismul este mult mai greu de izolat, mai raspandit si mai agresiv decat pare a fi.Si in loc sa capete locul pe care il merita, undeva la periferia lumii spectacolului, este premiat, recompensat, laudat si aplaudat .Ma preocupa cateva zone unde acesta se manifesta pregnant.
Presa de senzatie poate fi luata drept model perfect de cabotinism.Mediocra, lipsita de stralucire, dar plina de sclipici, incearca sa iti capteze atentia prin cele mai ridicole si infantile mijloace, adeseori inventate.Demersul ei este reusit in masura in care ii aplaudam prestatia ieftina si ii cumparam mesajul primitiv luand drept informatie opusul informatiei.
Politica e un alt mediu fertil pentru cabotinism . Oameni cu gandire bolovanoasa care folosesc cuvintele ca pe bolovani. Arunca apoi unii in altii cu vorbe pe tonuri latrate, mimand prost fermitatea,corectitudinea sau cinstea, eliminand astfel posibilitatea afirmarii fermitatii, cinstei sau corectitudinii .Facand de rusine si politica si actoria.
Cred ca si blogurile au un potential urias pentru cabotinaj.Platforma de lansare pentru anonimi, care urmaresc adeseori cu obstinatie succesul, promovand o zarva continua prin obsesia pentru scandal .Unealta jalnica de aruncat paie pe foc folosita de pompieri ratati.
In fapt orice lucru aflat in atentia publicului pentru o perioada mai mult ori mai putin indelungata atrage propria cohorta de cabotini ce se lupta din greu pentru atentie nemeritata.Suparator totusi zilele astea nu imi pare cabotinismul in sine cat uriasul credit ce i se acorda.
Ma mai gandeam ca aceasta notiune poate sa prinda viata doar in anumite conditii.In primul rand e necesara prezenta publica a valorilor reale.Astfel, stiind ce este valoarea si apreciind-o la nivelul pe care aceasta il merita, in mod sincer, nedisimulat vei putea recunoaste apoi un cabotin.Mai simplu spus, numai dupa ce ai vazut cum joaca un actor bun spectacolul unui actor mediocru care vrea sa te pacaleasca cu trucuri ieftine va deveni dezgustator.
Un film mai vechi, facut pe la sfarsitul anilor '90 spune povestea unui om, crescut de o corporatie. Personajul isi traieste viata intr-un decor creat special pentru el.Toata lumea din jur e formata din actori si figuranti ce isi spun replicile, sau isi desfasoara actiunile in functie de interesul publicului pentru o situatie sau alta. Un imens si crud reality show creat pentru un individ care nu e constient de situatia in care se afla, in timp ce toata lumea cunoaste viata lui pana la cele mai mici detalii.
Totusi cinismul organizatorilor spectacolului nu se opreste doar la asta, la faptul ca intimitatea lui e batjocorita, ca insasi notiunea de intimitate e trasa in teapa clipa de clipa pe tot parcursul acestui spectacol grotesc.
Aceiasi batjocura lipicioasa atarna si de actorii ce isi joaca rolul pe langa el.Bietii de ei incearca sa creeze contextul pentru reclame, sa prezinte produse, se straduiesc sa ocupe un loc pe langa el, sa isi faca un profil pentru o cariera . Desi sunt platiti pentru asta, si inteleg in profunzime rolul pe care il au de jucat sunt la fel de ridicoli ca si el, poate chiar mai ridicoli tinand cont ca ei fac un act voluntar.Ar putea in orice moment sa-i dezvaluie adevarul dar sunt prea prinsi in joc, prea corupti sau infricosati ca sa o faca. Adevarul ar insemna sfarsitul spectacolului, sfarsitul carierei lor, sfarsitul unui intreg sistem cu mii de angajati si milioane de spectatori care traiesc din batjocura, minciuna, si un profund dispret pentru om si omenesc. Intreaga lui viata e un fals urias creat pentru el de catre public si perfect ajustat intereselor corporatiei.
Filmul a aparut mai mult ori mai putin curios chiar in perioada de inflorire a reality showurilor.Acele showuri sadice unde oameni alesi dupa criterii pierdute undeva in anticamera subconstientului colectiv se fac de ras si sunt facuti de ras in mod constant dupa niste reguli inventate ad hoc de setea de abject a subumanului din noi.
O bataie de joc meritata totusi de acesti cetateni care aspira la celebritate fara sa se fi remarcat prin absolut nimic, mediocritati totale organizate perfect de papusari de geniu care pot sa faca din alb - negru si din nergu - alb in orice moment. In functie de interesele zilei, de situatia politica sau poate doar de toanele publicului ori a vreunui grasan plictisit care a investit bani in aceasta idee oribila sperand astfel sa castige si mai multi bani.
Totusi in filmul despre care vorbeam, personajul principal nu si-a dorit celebritate.Dupa toate experimentele la care a fost supus probabil ca e foarte dificil de spus daca isi mai doreste ceva, sau daca lucrurile oricare ar fi ele, mai au vreun inteles sau interes.Filmul se termina americanesc, optimist, total ireal si mult prea ingaduitor cu promotorii acestui tip de spectacol, care raman la fel de bine platiti, cu acelasi statut social gata sa reia ceea ce stiu sa faca mai bine.Bani din batjocura.
Cred ca ma situez pe pozitia unui om obisnuit.Un om care a citit cateva carti, nu foarte multe.Un tip care ar vrea sa fie mai mult decat este si confunda adeseori mersul cu zborul.Unul caruia ii place sa se auda vorbind crezand cu putere in ceea ce spune, pentru ca apoi sa uite ce a spus si sa o ia de la capat cu explicatiile. Un tip perseverent cu propria inconsecventa gata sa faca un secret din orice intrebare si sa schimbe raspunsurile in intrebari.Redundant, incurcat in plasa propriilor rationamente.Preocupat excesiv de forma si prea putin de fond, muncind fara spor la constructii mentale fara rost sau noima doar pentru ca s-a trezit in minte cu o masina de macinat ganduri.Un tip superficial care vrea sa para profund. Unul care foloseste cuvintele mai intai si apoi verifica dictionarul sa vada daca a spus ce vroia. Unul care se insala des pentru ca nu are nici o pozitie de aparat.Unul care se afla nicaieri dar poate sa sustina ca nicaieri e construit special pentru el.Un cetatean nemultumit ca lumea nu e ordonata si armonioasa. Insa primul care ar fugi dintr-o astfel de lume preferand sa viseze la ea dintr-un loc dezordonat si dezacordat.Cineva care gaseste un subiect si apoi umfla la el chiar daca-l stie plin de gauri. Cel de la care nu ceri niciodata sfaturi pentru ca nu vei intelege niciodata la ce alege sa-ti raspunda. Gata sa dezgroape adevarul pentru ca apoi, oripilat de acesta, sa-l ingroape la loc cu aceasi ravna.
O structura de ganduri aranjata in jurul unui ego daramat si inactiv. Un spatiu spiritual pe care il ocup temporar, paralel cu cel pe care il ocup fizic.Format din convingerile mele, din atitudinile pe care le adopt fata de un lucru sau altul, de intelesurile pe care cuvintele le au pentru mine, de toate amintirile mele, de lasitatea sau curajul meu, de cultura mea atata cata e, de ceea ce gandesc sau cred. Loc in permanenta schimbare, dependent de ce traiesc si invat. Deocamdata stiut doar de mine si de cei care ma cunosc. Pe masura ce scriu aici un spatiu din ce in ce mai putin anonim, dar predispus la anonimat.Printr-o comparatie, lucrand destul de pasionat la proiectorul dintr-o sala imaginara, marind ganduri pe un ecran virtual pentru orice spectator interesat.
Am citit de curand "Invierea " de Tolstoi. Banuiesc ca s-a scris despre ea suficient de mult. Totusi as vorbi si eu de cateva lucruri care mi-au atras atentia .
In primul rand, in regimul tarist de acum o suta si ceva de ani se pare ca detinutii politici aveau o situatie mai buna decat cei de drept comun. M-a frapat asta pentru ca din cate stiu lucrurile aveau sa se schimbe radical in privinta acestora.
Apoi elitele care alcatuiau puterea decizionala in Rusia tarista, mai cu seama mentalitatea lor nu mi s-a parut deloc straina.Egoismul si indiferenta fata de oamenii obisnuiti si problemele lor. Obsesia de a intoarce toate situatiile in favoarea celor care manuiau puterea intr-un dispret total fata cei asupra carora se rasfrangeau deciziile puterii.Chiar obsesia pentru viata si pozitia sociala in detrimentul a ceea ce ar fi trebuit sa constituie preocuparea lor principala. O armonioasa administrare a domeniului pe care il conduceau. Motivul pentru care, cel putin in aparenta, ocupau acea functie.
Intrebarea pe care personajul principal si-o pune ramane la fel de actuala si astazi. El se intreba ce ar putea fi facut ca acesti oameni cu autoritate sa fie impiedicati sa mai faca rau, nu atat cum ar putea fi stimulati sa faca vreun bine. Caci dupa aratarea faptelor era mult prea greu de crezut ca societatea de atunci mai putea astepta vreun bine de la caracterele prezentate. Ar fi fost dispus chiar sa justifice existenta unui sistem de plata pentru a-i opri de la comiterea raului. Nu-i nevoie sa cauti prea departe in jurul tau pentru a-ti pune si astazi aceasi intrebare naiva si fara raspuns.
Totusi, cu toate ca situatia generala era prezentata foarte sumbru, germenii si posibilitatea schimbarii se observau cumva. Chiar si prin faptul ca lumea de atunci era framantata si constienta de imperfectiunea ei. Sau poate nu atat de imperfectiunea ei cat de posibilitatea ca ea sa devina mai suportabila. Azi, o discutie serioasa despre o lume mai buna si despre felurile de a o imbunatati imi pare imposibila. Totul ar fi sufocat de vechi clisee, socialism, comunism, religie, dreapta, stanga si alte bazaconii pe cat de inactuale pe atat de absurde in contextul de fata. Probabil ca vom muri in continuare cu ideea ca traim in cea mai buna dintre lumi, si ca societatea omeneasca evolueaza, iar stiinta in viitor ne va rezolva toate problemele. Chiar si pe cele de nerezolvat.
Un alt gand care m-a frapat totusi in expunerea facuta de Tolstoi a fost unul care tinea de evidenta pana la urma, si personajului principal pare a nici nu-i trece prin minte.
Nehliudov este print, un om cu o avere importanta si cu o pozitie sociala importanta. Un om caruia nimeni nu ii refuza cu usurinta ceva, deci un om influent. Isi foloseste totusi influenta pentru cateva cazuri particulare. Cel putin teoretic, cu multa perseverenta ar fi putut schimba legi sau stari de lucruri existente in acel timp. Poate ca nu era genul de caracter care provoaca o revolutie, sau macar o reforma dar cu siguranta posibilitatea de a face mult bine oamenilor ar fi avut-o. E de inteles totusi ca viziunea lui asupra lumii nu il lasa sa faca asta. O viziune radicala si profunda. Apoi oamenii cu care ar fi trebuit sa intre in contact il dezgustau atat de adanc incat parea ca nici un obiectiv nu merita un asemnea efort.
Mai e si felul in care isi doreste sa salveze un suflet pe care l-a stricat. Optiunea lui in aceasta privinta este morala si e singura cale pe care o vede pentru a spala un imens pacat. Pentru cei care n-au citit cartea, povestea e simpla. La o varsta destul de necoapta cunoaste o slujnica la conacul unor matusi si se indragosteste de ea. Platonic, curat si frumos .
Pleaca de acolo, intra in armata, si dupa niste ani se intoarce la conacul matusilor. Tot fraged dar in cu totul alt sens, profita de slujnicuta si pleaca apoi. Slujnica ramane insarcinata, copilul moare iar ea ajunge prostituata .
Anii trec si el se trezeste jurat la un proces unde ea e judecata.O recunoaste si toata lumea lui comoda se prabuseste.Este si condamnata in mod absurd, fara sa aiba vreo vina.Intelege ca el a fost la originea schimbarii acestui destin nefericit si se hotaraste sa o ia de sotie ca sa repare raul facut.
Astazi asa ceva pare de neinteles. Si cred ca la fel de neinteles parea si atunci.
Povestea insa deschide portile larg pentru nenumarate intrebari si pentru un mod de a vedea lucrurile incomod si abrupt. Daca intelegi ce citesti acolo, nu cred ca o poti parcurge cu cinism sau cu indiferenta.
Daca intr-adevar exista un eveniment sau o imprejurare in viata ta care te poate strica, oare mai exista vreo sansa de a te intoarce la acel eveniment sau imprejurare, sa repari ce e de reparat si sa te intorci la curatenia dinainte? Sa traiesti apoi in continuare curat?
Sau viata privita ca o nesfarsita consecinta a unui rau imens care ti s-a facut. Destin schimbat de cainta sincera a celui care a comis raul asupra ta.
Oricum toate astea se pot intampla intr-o lume unde constiinta pacatului exista. Altminteri sunt doar vorbe goale.
Mai sunt si alte intrebari in stadiul de samanta pentru ca rastimpul care a trecut de la citirea cartii e mult prea scurt.
Ca incheiere, si pentru ca a fost vorba de Tolstoi, mi-am adus aminte de un film american.Barfly. E vorba de un betivan scriitor care da un citat din Tostoi cu un aer destul de incantat.
Dar nu de acest personaj vroiam sa vorbesc ci de un soi de mentalitate americana pentru care marii scriitori ai literaturii universale sunt de fapt o culegere de aforisme, zicatori si vorbe de duh.
Din punctul meu de vedere nu e nimic mai departe de adevar. Cred ca multe din cartile pe care le-am citit sunt in fapt experiente de viata, care mi-au influentat modul de a gandi si nu in cele din urma faptele, ajutandu-ma sa-mi formez o viziune asupra lumii. Sau poate, de ce nu, impiedicandu-ma sa am propria mea viziune asupra lumii. Ceea ce nu e in mod obligatoriu un lucru rau.
In aceasta nota as vrea sa vorbesc de o carte pe care, citind-o in adolescenta, citind-o incomplet in adolescenta as adauga, mi-a marcat intr-un fel intreaga viata. O sa revin asupra acestui aspect ceva mai tarziu.
Cartea se cheama "O tragedie americana", autorul ei este Theodore Dreiser. De acelasi autor am mai citit si “Titanul” in care dezvolta opusul lui Clyde, un om puternic care ia decizii foarte grele si importante modeland viata societatii in care traieste. In alt roman ceva mai aproape de Dambovita apare un personaj mult mai putin rafinat si mai brutal dar purtator al aceluiasi tip de vointa, Iordan Hagi Iordan, figurant si el intr-o poveste numita ironic din prisma timpului: Calea Victoriei.
In tragedie este vorba, cel putin in aparenta, de un caracter ce autorului i s-a parut interesant si pe care, daca rezisti celor trei volume destul de groase (editia in care le-am citit), ramai cu o poveste demna de tinut minte.
Pe scurt, e vorba de un tanar crescut in saracie cu ambitii pe masura conditiei sale umile. Si-ar dori rapid o ascensiune sociala si un trai usor, poate acesta a fost amanuntul care i s-a parut interesant de exploatat si autorului. O pornire destul de comuna pentru multi oameni saraci din societatea americana de atunci, obsedata de luxul afisat strident de pasnicii producatori de aspiratoare si prajitoare de paine ce se autodenumeau pe atunci regi ai cate unui domeniu sau altul. Cu toate acestea departe de mine gandul de a-i satiriza. Unul dintre personajele foarte interesante ale romanului, abia schitat,( important producator de gulere dintr-un oras fictiv cu nume de spartan) Samuel Griffits, asupra caruia voi reveni, mi-a devenit intr-un fel apropiat chiar daca nu peste masura de simpatic.
Deci, revenind la personajul nostru, vrea sa devina cat mai rapid bogat.Pana aici nimic iesit din comun.Elementul care-l detaseaza de celelalte milioane de tineri care vor sa se imbogateasca este crima absolut dezgustatoare pe care o savarseste pentru un vis ce parea pe cale sa devina realitate. O realitate cat se poate de subreda dar care, in imaginatia lui capatase proportii monumentale si caracter de vesnicie.
Profitand de statutul de sef al unei sectii unde avea subordonate femei, seduce o tanara de aceiasi conditie ca si el, o lasa insarcinata apoi o ucide pentru ca se indragosteste de o alta fata, din ceea ce lui ii parea inalta societate a orasului.Spun din ceea ce lui ii parea, pentru ca acea latura seducatoare care il fascina pe el ascundea foarte multe capcane a caror existenta nici macar nu o banuia, una din capcanele in care chiar el insusi va cadea.
In mod curios citesc aceasta carte la scurt timp dupa "Invierea" lui Tolstoi, care este exact opusul acesteia ca poveste. Acolo un om savarseste un pacat asemanator si isi imbratiseaza greseala fiind gata sa sacrifice totul pentru a o repara. Aici un tanar e pregatit sa ucida ca sa obtina ceea ce el isi imagineaza ca il va salva: bogatia si un statut social. Este desigur o coincidenta...
Acum recitind-o am ajuns la al treilea volum, pe care in adolescenta nu am putut sa il citesc. Clipa in care Clyde este judecat, in care toate faptele lui apar in lumina legii, apar in presa care face spectacol abject din ele, apar in ochii societatii simandicoase la care el tinea atat si care nu pare a se sinchisi prea mult de ceea ce i se intampla, apar in fata familiei sale de care uitase in timp ce savarsea crima si de a carui suferinta nu avea unde sa se ascunda nici chiar in moartea ce i se pregatea pe indelete, de oamenii obisnuiti care deja il condamnasera si care faceau figuratie intr-un proces pe care si-l pregatise singur fara sa stie. Nu am putut sa-l citesc atunci pentru ca am vrut sa construiesc numeroase scenarii, am vrut sa las povestea deschisa pentru o soarta mai buna si mai putin trista pentru Roberta si chiar si pentru el, pentru o Sondra care se trezise romantica fara sa aiba in nici un fel aceasta insusire, sau pentru o revenire in scena a unei Hortense Brigss care sa o puna pe aceiasi trista Roberta intr-o alta lumina in fata destinului tragic pregatit de autor.
Am spus ca voi reveni la personajul care parea a tine lumea aceea in scena, regizorul fara sa stie al filmului acelor ani: Samuel Griffits. Desi cand am citit cartea nu aveam habar de dreapta politica sau de stanga politica astazi el imi pare intruchiparea omului de dreapta. A pornit de la o mica avere pe care a inmultit-o, activitatea lui da rost si inteles multor din oamenii a caror existenta se intersecteaza cu a lui temporar si este unul din multii stalpi ai societatii mai mult ori mai putin morale ce tine activa lumea Lycurgusului. A devenit pentru mine un exponent al unei clase sociale prospere ce avea sa fie maturata de o criza si la o decada distanta de un devastator razboi mondial si inlocuita de altceva, ce nu face obiectul acestei note.Un alt personaj mai putin impunator, mult mai umil si mai nestiut, dar nu mai putin important si imens ca importanta este mama lui Clyde, probabil singura calitate pe care Clyde o are fara sa aibe cunostinta de aceasta. In comparatie cu aceste doua personaje de roman restul fac doar figuratie, sunt doar destine ce apar si dispar in functie de capriciile unei lumi in permanenta schimbare.
Dincolo de personaje si psihologie cred ca merita citita cartea pentru niste scene de o cruda puritate, infricosatoare si pline de mister as zice, prin cat de rapid si rudimentar sunt descrise. O scena a unui accident in Kansas City si scena arestarii lui Clyde, ca sa nu mai vorbesc de momentul crimei ce depaseste cu mult ca impact emotional faptul divers, ce pare ca a inspirat romanul. Evident scenele au inteles in contextul romanului, citite separat nu au nici o noima si sunt doar cuvinte tiparite pe o hartie.Sunt convins ca romanul o sa-mi mai rezerve surprize, sunt abia la jumatatea ultimului volum, acel volum necitit.
Pentru cei care vor ca aceasta nota a mea sa capete si sens le recomand calduros citirea romanului, ca o pauza la rasfoitul presei, fie ea televizata ori scrisa. Nu le recomand in nici un fel ecranizarea lui. Imi pare opusul cartii din toate punctele de vedere. Un Montgomery Clift in rolul lui Clyde era poate cea mai proasta alegere, la fel de bine il puteau alege pe Benny Hill, o anonima in rolul Robertei ...si poate o reusita Sondra Finchley interpretata de Elisabeth Taylor. Spun poate pentru ca am vazut doar cateva secvente din film, si am fost dezgustat de formalismul excesiv si de caracterele robotizate facute sa placa tuturor in cunoscutul stil Hollywoodian.
De la un timp, filmele, emisiunile tv, o intreaga gama de noi inventii si gadgeturi precum si un puternic curent de opinie par sa puna semnul egal intre public si privat.Se pare ca granitele dintre aceste doua spatii personale au disparut complet si intr-o veselie generala ne tavalim ca intr-o cocina de porci adunand inteligent mere cu pere si mirandu-ne cand totul se transforma in marmelada.Asta ma determina sa intervin cu cateva clarificari in ceea ce planuiesc a fi o serie de note despre spatiul public si spatiul privat al unei persoane, fara sa imi doresc o abordare exhaustiva nici una savanta sau tehnica.Doar asa, sa incerc sa lamuresc lucrurile din prisma unui om obisnuit ceea ce cu siguranta sunt.
As porni aceasta mini campanie in favoarea intimitatii uitate si pierdute cu o scurta trecere in revista a lucrurilor pe care un om le face atunci cand se afla in intimitate sau crede ca se afla in intimitate, cand nici o alta persoana nu il observa.
As incepe cu cele savuroase, cele care, expuse public ar face din oricine o victima sigura a batjocurii, mai ales a celor mai putin educati, nu in sensul de inculti, ori ignoranti, ci in sensul de prost crescuti, si predispusi la a rade cu gura pana la urechi de lucruri pe care si ei le fac in intimitate, dar odata expuse public la altcineva ei sunt primii care rad transformand in batjocura lucruri firesti ori in limita normalului.Asupra acestui aspect si a acestui gen de atitudine voi reveni.
Probabil ca cel mai expus si mai vulnerabil, atunci cand intimitatea iti este violata te afli la toaleta.E de prisos sa mai spun cat de naturala este defecatia sa zicem.E un lucru pe care in intimitate il faci cu frecventa cu care ritmul tau biologic si alimentatia ti-o permite. Evident ca e un lucru asupra caruia nu ii acorzi importanta speciala decat in cazuri de boala.Nu simti nevoia sa discuti cu prietenii despre acest subiect, nu simti nevoia sa impartasesti aceasta experienta cu nimeni si ai toate motivele sa pastrezi discretia asupra chestiunii.Nu ti-ai dori sa fii fotografiat in aceasta ipostaza, filmat sau inregistrat in vreun fel.Orice om care are o minima doza de civilizatie inculcata ori decenta pastreaza si pentru el si pentru cei in mijlocul carora traieste o tacere si o atitudine discreta, ca asupra unui lucru asupra caruia nu simti nevoia sa intervii decat in cazuri in care lucrurile nu decurg normal.Nu ai expune poze cu tine pe toaleta printre colegii de facultate, printre cei de serviciu, nu le-ai lipi pe stalpi in oras nu ai face inregistrari audio sau video pe aceasta tema decat in cazul in care ti-ai dori sa sochezi sau sa te faci evidentiat prin atitudini scabroase.Cu atat mai putin ai vrea sa prezinti acest aspect al vietii copiilor in timp ce le spui o poveste, cetatenilor din tramvaiul cu care mergi la munca, ori iubitei cand ii faci o declaratie.Pe scurt e o treaba care te priveste personal, si in acest domeniu fiecare e cu treaba lui.
Violarea intimitatii ar da acces celui care ar face asta la un capitol din viata ta strict privat.Cel care te-ar putea filma fara sa stii la toaleta spre exemplu, ar putea scoate din context aceasta pentru a arunca acelei categorii de oameni lipsite de educatie si de civilizatie un element perfect normal din viata ta privata ceea ce ar putea deveni si umilitor pentru tine ca persoana si chiar periculos. Expunerea slabiciunii in fata acestei categorii de oameni poate insemna un pericol real pentru tine securitatea ta. Si pana la urma expunerea oricarei slabiciuni, in fata oricui are motive sa-ti faca rau poate insemna chiar crima sau alte categorii de rele asupra carora poti sa nu ai nici stiinta, si chiar daca ai avea stiinta nu le poti controla in nici un fel.Si asupra acestui aspect voi mai reveni.
Desigur ca vorbim de oameni obisnuiti expusi acestui pericol.Nu de vedete care intr-un fel sau altul alearga dupa celebritate si se bucura de protectia grupului din care fac parte, nici de oameni bolnavi, exhibitionisti sau pur si simplu oameni indiferenti sau inconstienti.Vorbim de oameni care doresc sa-si pastreze anonimatul si intimitatea, care au un grup de prieteni la a caror parere tin, si se invartesc in medii restranse nedorindu-si mai mult decat acest tip de viata.
Este valabil pana la urma la orice om care duce o viata obisnuita si isi doreste controlul asupra propriei imagini in ochii celorlalti.
Jean Paul Sartre declara intr-una din cartile lui ca uneori ii placea sa se schimonoseasca in oglinda. Pornind de la aceasta destainuire a unui important scriitor francez pot sa spun ca si eu ma schimonosesc uneori(e probabil singurul punct comun pe care il am cu celebrul scriitor).Nu neaparat in oglinda, dar ceva din copilarie s-a pastrat in firea mea si uneori singura forma de expresie a unui sentiment ramane o strambatura strasnica.Uneori ma stramb la stiri, la scene din filme sau cand lovesc cu piciorul gol marginea patului. Este din nou un tip de atitudine pe care nu il vreau facut public.Nu mi-as dori sa fiu filmat, fotografiat sau inregistrat in vreun fel si toate astea facute publice cand sunt in intimitate sau ma cred in intimitate. Daca cineva ar detine astfel de inregistrari cu mine, I-as spune “ publica-le”, nu as accepta sa ma las santajat pentru o strambatura dar cel care detine controlul asupra intimitatii tale detine in cele din urma si controlul asupra imaginii tale in ochii celorlalti ceea ce in afara umilintei la care te poate supune poate duce la multe alte tipuri de pericole cat se poate de dure si cat se poate de reale.
Flatulenta.Ati vazut vreodata un caine basindu-se?E atat de ridicol si provoaca rasul atat de rapid incat pot spune ca nu am vazut niciodata ceva mai caraghios.De la expresia de pe figura lui, pana la zgomotul basinii, atitudinea, pozitia, amintirea intamplarii, totul e caraghios in asta.(E vident, in cazul in care bietul animal nu e bolnav si asta nu poate provoca rasul, doar starneste mila.)Daca la un caine e caraghios, de mii de ori mai caraghios poate fi la un om, la o persoana cu identitate si caracter un om care asteapta sa fie tratat cu respect de cei apropiati lui si in general de lumea in care se misca si isi duce viata.Ceea ce tu incerci zilnic sa construiesti, prin gesturi, naturalete, atitudine in paienjenisul zilnic de relatii pe care le stabilesti cu cei din jur poate fi naruit intr-o jumatate de ora de montaj din viata ta obisnuita care sa cuprinda siruri nesfarsite de basini ceea ce usor ti-ar putea atrage porecla printre colegii mai cu obraz gros de compania petrol si gaze.Ca sa nu mai vorbim ca poti purta aceasta porecla fara ca tu sa stii.Nu trebuie sa fii neaparat prezent la auditia respectiva.Toata lumea ar putea sa stie ceea ce tu nu ai cum sa afli.
Scobitul in nas.Am crescut intr-un cartier marginas al Bucurestiului.La copii printre care cresteam le atarnau mucii de un deget la nas si uneori si-I trageau cu aplomb cale de mai multe degete.Obisnuiam sa-I numim ironic lumanari.Chiar la case mai inalte am auzit a fi in mod ciudat un obicei respectat, cu anumite tabieturi si reguli, cu locuri speciale de depunere a cacamutei sau de tratare a ei in diverse si perverse moduri.Totusi ramane ca toate celelalte un obicei personal, intim, privat pe care daca vrei il faci daca nu, nu.S-a inventat si batista, exista in orice casa civilizata locuri speciale unde iti poti trata scurgerile nazale si daca tii neaparat sa iti cultivi acest obicei dezgustator nimeni nu te poate opri sa il practici cu pasiune atata timp cat dreptul tau la viata intima nu e incalcat.Altminteri o serie de poze intr-un anumit ziar aparute nu se stie de unde pot face din viata ta publica echivalenta cu cea a unui aurolac.Caci se vor gasi multi sa spuna, nu dintre cei decenti, cu ce te deosebesti tu de un aurolac daca te scobesti cu atata pasiune in nas asa cum se vede in pozele astea?
Masturbarea.O vorba printre liceeni spunea ca barbatii sunt de doua feluri.Cei care o practica si cei care nu spun ca o practica.Dincolo de liceu probabil ca orice om s-a trezit la un moment dat singur cu el, poate pe perioade foarte lungi singur cu el dintr-un motiv sau altul practicand mai cu voie mai fara voie acest viciu neispravit, si nefiind nici calugar nici sfant nici prezentator TV a apelat la serviciile unei reviste sau a alteia, ori a vreunui canal TV ce emite la ore tarzii din noapte ori poate la propria imaginatie in cazul in care amintirile ii vor fi fost uzate.Intimitatea nu scuza acest viciu dar nici nu il acuza.Religia il face pacat ceea ce cu siguranta este iar medicii il privesc ca pe o anomalie atunci cand inlocuieste normalitatea adica obiectul potrivit in locul potrivit cu scopul potrivit.Dar de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.De prisos sa spun ca o singura treaba de genul asta filmata de cineva care nu iti vrea binele si expusa in locurile potrivite pot face din tine o maimuta retardata in ochii unei iubite care se respecta, vecinii de la unu iti pot teroriza copii la scoala cu poezioare vesele ca sa nu mai vorbim de toate binefacerile pe care acest mic amanunt din viata ta facut public il poate face din viata ta.Probabil ca sunt oameni care ar ucide sau s-ar sinucide din aceasta cauza si poate ar avea o umbra de dreptate in ambele cazuri.Caci in majoritatea cazurilor nu e vorba doar de tine ci de cei apropiati si de cunoscutii tai.
Paharul in plus.Cand paharul s-a transformat in paharele si spui lucruri fara numar, fara noima si fara sens.Cand te apuci si injuri sau plangi sau te trezesti iubind o piesa sau alta un film sau un gand.Si esti desfigurat de sentimentele din fundul paharului si ultimul lucru pe care l-ai dori ar fi o inregistrare sau o poza.De prisos sa mai aduc aminte de ponoasele pe care le aduce aceasta trista matura copilarie in spatiul public.
Am putea face lista fara sfarsit.Igiena zilnica sau mai putin zilnica, tipul de papuci folosit, tinuta in care umbli prin casa, atitudinea la un meci de fotbal sau la fata unui patron de club de fotbal, fotoliul preferat, frica cea mai mare sau optiunile politice.
Intimitatea este tot ce-ti apartine si nu vrei sa impartasesti decat cu cine alegi tu sa impartasesti.
Am vorbit de cele scabroase pentru ca ele iti fac un rau enorm.Dar sunt mii si mii de alte lucruri frumoase de aceasta data pe care nu ai vrea sa le impartasesti decat cu persoanele pe care le-ai ales, si amintiri pe care vrei sa le ai doar cu acestea.
Intimitatea e o anticamera pentru prezenta publica. Alteori un vestibul.Alteori o sala de baie un sanctuar sau o sala de concert.Este ce faci tu din ea.Daca ti se rapeste ti se rapeste viata.Viata ta nu iti mai apartine ci apartine oricarui neispravit cu suficienti bani si resurse sa-ti faca asta.Nu conteaza daca o va si face.E suficient sa stii ca are puterea sa o faca si viata ta nu-ti mai apartine.
Care sunt optiunile dupa ce afli ca cineva te urmareste ca teribilul personaj colectiv Big Brother, cel din cartea lui Orwell?
Nu sunt prea multe.
Coalizarea cu cel ce te urmareste.In fond in spatele fiecarei actiuni e si o vointa.Accepti ca puterea stie tot si ii canti in struna.Vei fi sclavul celui care detine informatia despre tine fara speranta, faci tot ce ti se cere si incerci sa te vinzi cat mai scump dar de regula accepti pretul care ti se impune caci el sau ea s-ar putea sa stie tot.
Sinuciderea.Iti trebuie curaj sau lasitate, cum vrei sa o iei .Aici nu e prea mult de zis.Daca ai depasit momentul critic sau ai fost fortat sa-l depasesti probabil ca vei supravietui in mod infiorator.
Crima.Sa-I cauti si sa-I omori.Daca se poate pe toti.
Obisnuinta.Te obisnuiesti si cu aceasta mizerie cum te-ai obisnuit cu celelalte.Inveti doar sa o driblezi sa nu-I acorzi importanta.
Desfranarea.Nimic nu mai conteaza.Daca toata lumea stie tot cui ii mai pasa ce fac si ce mai conteaza in fond ceva.Nimic nu-mi mai apartine asa ca orice e permis si de acum incolo poti sa prezinti viciile drept virtuti si sa intorci toata lumea cu fundul in sus si la propriu si la figurat.
Sfintenia.Calea cea mai grea si mai putin credibila.Caci cine va mai crede ca esti sfant daca te scobesti in nas?Dar de la un punct incolo ce crede lumea nu mai are nici o importanta, nu-I asa?
Judecata.Uitasem cea mai simpla si mai comuna metoda.Ii prinzi pe aia care s-au folosit de informatiile despre tine si ii dai in judecata si le ceri despagubiri.Oare de ce o uitasem?
Daca mai vine si ziua de maine sper sa scriu partile urmatoare la acest demers al meu pentru a reaminti ce inseamna intimitatea.
O sa vorbesc tot despre intimitate in aceasta nota, dar un pic piezis.
Despre Winnebago man am auzit pentru prima data la o prezentare a unor filme de scurt metraj. O rapida cautare pe Youtube va poate lamuri cu privire la acest subiect, aparent unul banal.
Voi incerca sa povestesc un pic si din unghiul meu.
Povestea-i urmatoarea. Un domn cam pe la 40 de ani, destul de simpatic dar foarte nervos, injura copios pe parcursul filmarilor la o reclama. Omul pare cat se poate de indreptatit sa suduiasca. Sesiunea pare ca nu se mai termina, e foarte cald si-i plin de ganganii agasante.Pana aici nimic anormal.
Este exact genul de videoclip youtube, un om filmat cu stiinta sau fara stiinta lui, facand un lucru sau altul, (de obicei nimic iesit din normal) ce ajunge rapid la milioane de vizualizari fara nici cel mai mic criteriu valoric, ci doar asa, pur si simplu, dintr-un capriciu al audientei.
Unii se zbat din greu sa fie in atentia oamenilor, fac tot soiul de giumbuslucuri, care de care mai ciudate, obraznice ori iesite din comun, si nu fac mai multa valva decat o broasca ce sare in apa. Altii, fara nici cea mai vaga intentie, ajung obsesie pentru milioane de oameni. Zicala "nu e pentru cine se pregateste, e pentru cine se nimereste" capata astfel noi semnificatii.
Montajul e destul de reusit, are scopul sa provoace rasul, ceea ce ii reuseste in oarecare masura.Pana aici iarasi, nimic iesit din comun.Un necunoscut simpatic surprins in timp ce suduieste.Genul asta de filmulet il primesti pe mail de la amici, sau pe messenger. Te amuzi un pic apoi te intorci la lucru, in cazul in care ai rabdarea sa-l urmaresti pana la capat. Nu te gandesti prea mult la protagonistul din clip, nici la intamplare, eventual arunci o privire la milioanele de viziualizari si te intrebi ce are special de ajunge sa rivalizeze si sa intreaca secvente celebre din filme, piese muzicale de exceptie sau interviuri captivante.
Partea demna de retinut abia acum incepe.
Cineva s-a gandit sa faca un film despre personajul din clip. (Nu m-a interesat prea mult cine, informatia este pe IMDB).
Nimic ciudat nici in aceasta idee. Poate ca toti ne-am intrebat mai mult ori mai putin explicit, cine or fi acesti oameni care apar pe youtube si care e povestea lor.
Documentarul incepe cu prezentarea clipului. Felul in care e povestit provoaca rasul, sunt scene la care e greu sa nu razi in hohote. Dar pe masura ce filmul se consuma nu mai e nimic de ras.Povestea se deruleaza din ce in ce mai tragic, pana la momentul in care ai fi dorit-o oprita, pentru ca isi pierduse bonomia si se transformase in batjocura, fara nici un motiv demn de luat in seama. Autorul acestui documentar nu incerca sa puna personajul intr-o lumina prea favorabila. Parea evident ca facea tot posibilul sa mai starneasca rasul tragand de unele scene, dar cel putin in opinia mea, scapase cu mult lucrurile din mana.Din ceea ce ar fi fost o expunere corecta si de bun simt a lucrurilor intamplate.
De partea cealalta, un public foarte eterogen, am retinut pe unul care si-ar fi dorit sa-l vada impuscat pe bietul W man, si altele din cele mai ciudate, dar nu asta era faptul straniu.Ce mi s-a parut iesit din comun era sentimentul de proprietate pe care publicul si-l insusise intr-o oarecare masura pentru W man.Parca, din momentul in care acest videoclip aparuse pe youtube, (fara consimtamantul lui dupa cate am inteles din film) viata nu ii mai apartinea lui W ci fanilor sai care refuzau orice alta ipostaza a lui, decat aceea de om nervos care injura situatiunea.
Inainte de concluzii un mic rezumat.Filmul e o prezentare jurnalistica, in felul in care se practica acest tip de jurnalism de investigatie.Sunt intervievati niste fani, cei care au participat la filmari, firma pentru care trebuia realizata reclama, in sfarsit, o treaba destul de bine facuta din punct de vedere jurnalistic.In masura in care ma pricep, evident.
Ce nu era in regula statea insa in spatele a ceea ce se prezenta pe fata.
Omul nu stia ca a ajuns o senzatie pe internet. Vestea nu pare sa-l surprinda sau sa-l afecteze prea mult si nici nu pune intrebari.Dupa o vreme revine insa asupra deciziei si vrea sa stie cum si in ce fel sta situatia.Jurnalistul o interpreteaza prompt: daca statea in banca lui asa cum hotarase la inceput ar fi fost o poveste incheiata si un punct elegant asezat la sfarsitul unei fraze. A te interesa mai departe, da savoare urmatoarei parti a filmului: cum ajunge Domnul W sa isi intalneasca publicul.Pentru jurnalist era un dar neasteptat si l-a exploatat la maxim.Probabil ca oricare altul in locul lui ar fi facut la fel.Totusi nu as vrea sa discut despre jurnalist in aceasta nota.
Ci despre o tendinta, de o deformare ciudata a gustului public si a moralei publice care ajunge sa urmareasca lucruri deplorabile ca pe comedii.Sau un public care este incurajat sa creada cu putere ca orice individ ajuns celebru intr-un fel sau altul ii apartine.
De ce il numesc deplorabil? Dintr-un motiv destul de simplu. Ambalajul, calitatea foarte buna a prezentarii nu schimba cu nimic mesajul de baza.Omul care primeste vestea ca e de rasul lumii nu mai e omul in putere care suduia muste ci un batran singur si aproape orb. Un om la care nu te duci cu stirea ca ai fani care rad de o filmare caraghioasa de acum zeci de ani in care ai fost actor principal. Un om la care te duci eventual cu niste medicamente si cu cineva specializat in servicii sociale, daca se poate o persoana de sex feminin cu simtul umorului si plina de grija. Caci batranul in pofida bolii de ochi de care sufera nu parea ca isi doreste sa se lase invins. Oricum batranul rezista vitejeste se duce chiar sa-si intalneasca fanii pe care ii desconsidera, intr-un fel de happy end fara nici o noima.
Domnul W nu avusese niciodata intentia de a deveni celebru in acest fel. Probabil ca l-a ajutat mult la intalnirea cu publicul si experienta in televiziune ce iese la iveala la un moment dat. Nu o sa spun mai multe, filmul merita vazut, chiar pentru tristul sentiment ca faci parte si tu din acelasi public care poate sa rada de un lucru tragic.
As sfarsi cu un avertisment, daca vizionarea filmului nu a facut-o deja, pentru toti cei care isi imagineaza ca intimitatea este o doar o gluma si ca sunt foarte, foarte multe lucruri pe care nu iti doresti sa le impartasesti tuturor si oricand. Ca imaginea ta intre oameni poate suferi enorm chiar si atunci cand esti filmat si te crezi intre prieteni, ca sunt ipostaze ale tale care pot fi teribil de caraghioase pentru altii si asta iti poate distruge viata. In documentar se mai vorbeste si de alte caractere celebre pe youtube, dintre care unul a ajuns la ospiciu dupa ce cinci minute din viata lui au fost filmate si postate pe internet.
O invazie de inventii noi, care ar trebui sa ne usureze viata par ca au ajuns sa o faca imposibila si legile care ar trebui sa organizeze aceasta noua lume, care sa ne faca sa dormim mai linistiti intarzie sa apara nepermis de mult. Evident nu ma refer la cenzura, ci la un curent de opinie opus celui de acum care sa aduca dupa sine o reevaluare a termenilor "public" si "privat". Dar se pare ca lucrurile nu intra in dezbaterea publica si nu reusesc ca schimbe realitatea decat prin procese rasunatoare unde trebuie sa existe condamnati si victime si mii de martori cu mii de marturii ce aduc dupa ele mii de reglementari. Altminteri cum?
Se pare ca blogul meu cu 5 vizualizari pe zi m-a facut vedeta unui proces. Sau poate unul din produsele afisate pe blogul acesta ori pe celalalt, m-a adus cumva in centrul atentiei si in fata unei instante kafkiene care imi ia fiecare vorba o rasuceste, o intoarce pe toate fetele si apoi imi arunca in fata cu obraznicie si ura propriile productii. Ca si cum as fi pretins ca sunt vreun sfant, sau un om cu ambitii nemarturisite de a deveni vreun soi de vedeta, de a face parte din grupuri selecte sau inaccesibile.
Poate ca imi doresc sa fiu in atentia publicului prin ceea ce scriu pe blog, prin animatiile pe care le fac sau prin desenele mele.Dar nu vreau sa fiu in atentia publicului prin prisma unor oameni care cauta nod in papura in permanenta.Pentru care fiecare lucru pe care il spun sau il fac devine sursa imensa de scandal. Decat asa celebritate mai bine deplinul anonimat.
Daca as fi "cu adevarat" vedeta si ar trebui sa ma lupt cu tabloidele ar fi altceva. O munca mult mai usoara pentru ca tabloidele se conduc dupa niste reguli clare si in plus m-as deprinde cu gandul ca sunt in atentia publicului . M-as stradui deci sa ascund aspectele mai putin agreabile ale personalitatii mele si sa scot in evidenta ce e mai interesant si placut la persoana mea astfel incat si publicul si eu sa avem de castigat. Este evident o situatie imaginara. Habar nu am cum e sa fii vedeta.
In situatia unui proces kafkian totul e ascuns.Afli ca ai gresit dupa multa vreme uneori, alteori imediat, si multe din lucrurile pe care le savarsesti in mod obisnuit, pot deveni greseli uriase care vor face din tine o victima sigura pentru acea categorie mai putin civilizata despre care vorbeam mai devreme. Pentru ca in cadrul unui astfel de proces pedeapsa pentru ceea ce faci poate veni de oriunde si oricand. Procesomanii vad tot ce faci, aud tot ce spui, si stiu tot ce faci, chiar si ce gandesti.Ei se considera cat se poate de indreptatiti sa te condamne desi autoritatea lor este inexistenta. Sau isi are rost si inteles doar in cadrul unui totalitarism feroce in care oameni fara nici o investitura se poarta ca niste calai.
Si aici revin la obsesia mea din ultima vreme: intimitatea. Lucrul pe care il spui auzit doar de persoanele carora li te adresezi, nu argumente intr-un proces absurd si fara noima pentru niste nechemati la conversatie.
Nu stiu daca fraza de inceput a postului e adevarata. Insa, daca intimitatea nu mai exista ea poate deveni astfel.
O sa aman putin ultimele note pe care aveam de gand sa le scriu despre intimitate pentru ceva ce mi-a atras atentia intr-un mod foarte neplacut.
Din ce in ce mai multe pozitii in media imi dau impresia unui concert al urii. Suntem indemnati de diferite voci sa-i uram pe socialisti, anarhisti, liberali si probabil vom mai auzi si de alte categorii politice ori religioase ori pur si simplu, blamate, aduse in centrul atentiei si dispretuite, atacate, supuse oprobiului public sau doar umilite si pregatite pentru a fi lovite.Toata povestea imi seamana ori a anarhie, una autentica, provenita din disolutia valorilor in jurul careia comunitatile sunt construite, ori una controlata, o stare de anarhie ce foloseste cuiva, nu vreau sa ma gandesc in ce scopuri.
Nu cred ca te poti considera un om normal, dornic sa intemeieze o familie si sa-si creasca copii si nepotii, sa ai un grup de prieteni dragi si o cariera prin care ai facut cat bine ai putut, sa-ti traiesti batranetile frumos si demn apoi sa sustii ca urasti un socialist.Sau chiar un nazist ori un anarhist ori un liberal. Atata timp cat crezi ca legile sunt facute sa te apere, nu sa iti faca rau, atata timp cat ai puterea sa schimbi legile pe care le consideri un rau prin parghiile oferite tot de lege, ura pentru un om care are convingeri de orice fel nu isi are sensul. El e socialist tu esti liberal, tu ai profunde convingeri religioase el e ateu, tu ai o viziune asupra asistentei sociale el alta. Ce au in comun toate astea? Orice convingere sau actiune sta sub umbrela legii.Evident pana nu il prinzi cu nevasta-ta in pat.Atunci intr-adevar optiunile politice devin de neiertat.
Lasand gluma la o parte pe marginea acestui subiect atat de serios, disolutia valorilor in jurul careia o comunitate e construita, cred ca as avea cateva lucruri de spus .
Intrand pe forumuri si purtand discutii in contradictoriu am ajuns la unele concluzii care cred ca pot prezenta un oarecare interes public.
Apararea propriilor convingeri necesita o puternica implicare emotionala. Propiile convingeri au ramificatii profunde in toate zonele gandirii tale, si sunt si legate adeseori de propriul mod de viata deci de propriile fapte. E firesc sa le aperi cu indarjire, sa le sustii cu argumente si la nevoie chiar cu fapte. Uneori uiti de bunele maniere, alteori de bunul simt si in cazurile grave de lege.
Orice om are propriile convingeri in felurite privinte. Intrand insa pe forumuri mi-am dat seama ca pot fi in total dezacord cu un om cu profunde convingeri ateiste spre exemplu, dar sa am aceleasi pareri in alte subiecte sensibile care privesc viata sociala.Deci pot discuta cu un adversar atunci cand ating subiectul ateism dar cu un aliat de nadejde cand vorbesc despre decenta in spatiul public. Astfel, a uri un om pentru convingerile lui intr-o anumita privinta devine o imbecilitate.Din cand in cand opinia publica e zguduita de cate un curent de opinie care atrage atentia asupra unui lucru sau al altuia.Inainte de a renunta la locul confortabil pe care legile ti-l ofera, pe care bunul simt ori decenta ti le ofera, e bine sa te gandesti atent. Un adversar serios, determinat si puternic iti poate fi in alta situatie la fel de actuala un aliat la fel de puternic si serios pe cat ti-a fost ca adversar.
Astfel respectul isi gaseste locul exact cand credeai ca nu mai e posibil. Si uneori e inlocuit de ceva mult mai important : solidaritate. Cred eu o treapta superioara respectului. Ne unim si actionam pentru un scop comun, separand in mod intelept lucrurile care ne despart si aducand in prim planul relatiei noastre lucruri mai pretioase. Conditiile pentru ca acest lucru sa devina posibil le-am enumerat mai sus. Sunt trepte si etape pe care, din momentul in care le-ai depasit, e greu sa mai gasesti cale de intoarcere. Dar daca devii constient de asta imensul labirint al relatiilor sociale se disciplineaza si se aseaza cuminte la dispozitia ta.
Am reusit in sfarsit sa termin o carte pe care am inceput-o acum mai bine de 25 ani.(O tragedie americana, Dreiser) E o senzatie stranie. Desi era previzibil sfarsitul, dupa toate semnele aparute pe parcursul lecturii, pot sa spun ca am fost surprins de moartea lui Clyde. Cred ca tot timpul am sperat ca va scapa. Sa fie gratiat, sa evadeze prin cine stie ce concurs de imprejurari miraculos, sau pur si simplu sa fie osandit la inchisoare pe viata, sa aiba tot timpul din lume sa isi analizeze pacatul. Autorul a fost insa mult mai crud decat cititorii lui si l-a ucis, asezandu-l pe scaunul electric. Fie-i tarana usoara.
Sfarsitul a aparut totusi mai putin emotionant decat m-as fi asteptat. De regula autorul a fost foarte dur in momentele principale ale povestii, asa ca asteptam un sfarsit apocaliptic intr-un anume sens. Sfarsitul este modest din punct de vedere emotional insa, si-i reflectat prin prisma unui preot, care in fata acestei tragedii se simte sfarsit. Nu pot sa fac pe criticul literar. Vorbesc evident din prisma cititorului obisnuit care a reusit sa parcurga aceasta carte.
Am avut senzatia ca acest Clyde, personajul principal al romanului este in fapt si un suport. Un suport pentru a descrie vremurile, oamenii si felul in care aratau lucrurile atunci. Desi pare povestea lui, multimea de personaje si intamplari secundare il umbresc.Spre exemplu, mi-a parut ciudat, fapt subliniat si de autor dealtfel, cat de multi martori au aparut dupa comiterea crimei. Rasareau de niciunde, manati de celebritatea cazului. Sau poate doar de dorinta de a fi de ajutor unui procuror care parea mana lui Dumnezeu. Apoi descrierea unui oras prosper, lumea sus pusa, privilegiata, cat si lumea obisnuita, a muncitorilor sau a parvenitilor ce incercau sa-si faca un drum lipsit de griji la adapostul unei societati asezata pe avere si relatii. Oamenii sunt descrisi fara pretentii, apartenenta la o clasa sau alta se pare ca il lasa rece pe autor care aranjeaza lucrurile asa cum le-a vazut, aproape de realitate si departe de teorii infectioase.Citind cartea pana la capat, dupa atata amar de vreme am si eu un sentiment ciudat.Toate scenariile pe care le construisem in minte si-au pierdut valoarea, si intentiile autorului au luat locul visarii. Tot ceea ce era posibil sau probabil a devenit imposibil si improbabil. Poate doar daca m-as apuca sa rescriu ultimul volum, ca sa dau un sfarsit mai fericit acestei povesti sumbre m-as simti mai bine. Cred totusi ca incep sa citesc alta carte cu speranta ca o sa-i aflu si sfarsitul intr-un timp obisnuit.
M-am decis sa nu scriu despre lucruri de actualitate, sau la moda. Desi decizia mea intereseaza prea putin, blogul avand un numar foarte redus de cititori, am simtit nevoia sa fac aceasta precizare pentru cei interesati. Totusi o anumita stire din cotidian mi-a atras atentia la un moment dat, pentru ca printre multe lucruri bizare, absurde sau macabre facea nota discordanta tocmai indeplinind toate aceste conditii.
Inainte de asta as vrea sa fac cateva precizari.
Dupa 20 de ani de la schimbarea regimului comunist tot nu am reusit sa am un sentiment de dezgust fata de presa. Nici macar fata de "acea parte a presei". Amintirea primului ziar "liber" de dupa revolutie care mi-a cazut in mana, ma tulbura si acum. Intamplator se chema chiar Libertatea si era radical diferit de Libertatea de astazi. Se distribuia gratuit si literele de-o schioapa care anuntau caderea regimului imi provocau o bucurie stranie, erau ca o fereastra brusc deschisa spre o noua lume. Nu stiam cum va fi noua lume, si atunci nici nu imi pasa, imi imaginam tot ce putea fi mai frumos.Foaia tiparita din mainile mele contribuia decisiv la asta. Mai pastrez si acum ziarul acela, undeva pe un raft prafuit printre niste Romanii libere pentru care se faceau cozi imense si niste Dileme care pe atunci inca nu erau vechi.
Am spus toate astea pentru ca urmeaza sa supun atentiei lucruri destul de regretabile despre acest foarte important segment al vietii publice romanesti. Pornind chiar de la acea stire ciudata care inca ma urmareste.
Evenimentul media suna cam asa: in urma unor zvonuri, care au circulat pe internet, in presa de senzatie si din om in om o masina de salvare a fost izgonita cu bolovani dintr-un cartier marginas al Bucurestiului. Se pare ca acest caz s-a mai repetat si in alte locuri dar de asta nu mai sunt sigur . Nu vreau sa devin la randul meu o sursa de zvonuri asa ca ii invit pe cei preocupati de asta sa se intereseze. Nu o sa vorbesc nici de zvonul in sine care era sinistru si caraghios in acelasi timp, imbogatit probabil de folclorul urban .
Pagini intregi de discutii pe forumuri, poate si pe chaturi sau in alte zone ale internetului dedicate acestor intamplari indicau o deruta totala . Probabil intretinuta si de zgomotul salvarilor care uneori lasa impresia ca Bucurestiul este un oras sub asediu. Probabil si de oameni special instruiti sa intretina acest tip de "informatie" profitand de confuzia generala. Cert este ca ziarele care se pretind serioase au ignorat subiectul, televiziunile din "mainstream" l-au tratat destul de superficial, ziarele si televiziunile de scandal au exploatat lucrurile in felul lor, fara sa ofere informatii autentice ci doar incercand sa amplifice paranoia. Dupa toata povestea nu am inteles nimic. Se pare ca declaratiile oficiale ale politiei nu au fost luate de nimeni in serios ceea ce e si mai ingrijorator. Iar alti oficiali care sa vorbeasca despre acest subiect nu am mai auzit in acea perioada.
Ceea ce m-a frapat a fost sensibilitatea iesita din comun a opiniei publice la zvonuri. O astfel de sensibilitate la zvonuri mai exista pe vremea cand presa era complet aservita sistemului si in mass media nu existau decat pseudostiri comandate . Daca situatiile au devenit similare, inseamna ca o mare parte a opiniei publice nu mai crede ca presa din Romania mai selecteaza informatii care o privesc, informatii de interes public. Asta inseamna ca ceea ce numim astazi presa are o viata paralela cu interesul public pe care pretinde ca-l slujeste. Asta inseamna ca pe zi ce trece se indeparteaza tot mai mult de acest interes dand astfel nastere la situatii hilare in care zvonul venit de la vecin suna mai credibil decat ceea ce massmedia alege sa prezinte, la ore de maxima audienta sau la buletinele de stiri. Mai simplu spus in destul de scurt timp, daca nu exista oameni geniali care sa inteleaga situatia si sa incerce sa o schimbe, presa nu va mai fi sursa de informatie ci doar o rafuiala ridicola intre oameni care detin controlul total asupra ei.
Politicienii sunt fara nici o putere in aceasta falsa dezbatere. Pentru ei presa trebuie sa fie un permanent aliat, prin natura lucrurilor. Pentru asta au ajuns la situatii de un penibil total in care vorbesc despre lucruri despre care nu stiu absolut nimic, intrebati cu prefacut interes de ziaristi care nu stiu nici ei mare lucru despre subiectul dezbatut, ceea ce numai la un observator informat nu poate duce. Gazonul prea scump de pe cine stie ce teren de fotbal, scandalul trabucurilor contrafacute, sau ore intregi de discutii intre aceiasi oameni despre gafe politice, chiloti politici, sau pur si simplu politici politice. Probabil ca interviuri luate oamenilor care stiu cate ceva despre un subiect la moda sau altul i-ar scuti pe bietii politicieni sa se mai faca de ras. Dar evident ca ideea asta nu ii poate veni unui politician care ar fi acuzat ca nu respecta libertatea presei, nici de un ziarist care face doar ce i se spune, iar societatea civila pare amortita de suvoiul de antiinformatie. Astfel ceea ce ar fi trebuit sa fie fereastra catre o lume mai frumoasa a devenit o fereastra inchisa si cu obloanele trase prin care se aud sirenele salvarilor.
Pe forumuri se facea caz de prostia romanilor, asa ca pentru orice aiureala in ultima vreme. O fi si prostie, insa nu mai mult decat la altii . Aici nu este vorba de prostie ci de neincredere, care face parte din cu totul alta categorie de lucruri. Nu e nevoie sa fii laureat al premiului Nobel ca sa iti pierzi increderea. Trebuie doar sa constati ca media bate campii, si ca se pot intampla lucruri importante asupra carora se tace chitic. Atat e suficient.
